Ritmuri din Corşor
Verde poem despre iarbă
Ai de peste Olteţ
Hăulită
Poem singur
Ei, ha! Poem
Aici
Păi dacă tot trebuie să vă plătesc coperta
Castelul gol
Despre suflet considerând o persoană
Grosimea lucrurilor roşii
Specialistu’
Copiii aşteaptă pe garduri
Cuvinte despre şir
Timpuriu
Despre fotbal
Translucid
Alt pastel
Conferinţă
Balada botiţei de sânger
Amicilor mei
Fragmente
Poemul lingurii scumpe
Despre berzele care umblau prin bălţi cu picioarele albe
Dragostile mele cu o fată
Sau o altă viziune a mâncării mele
O fi vreo vorbă de-a lor
Poemul fetiţei de pe grămada de timp
De biografie
Primul poem pe care îl dăruiesc
Al doilea poem pe care îl dăruiesc
Cum se trag oltenii de la rimă
Al treilea poem pe care îl dăruiesc
Al patrulea poem pe care îl dăruiesc
Ultimul poem pe care îl dăruiesc
INTERFAŢĂ la mijlocul poeziei lui MARIUS MARIAN ŞOLEA
Pastel fără anotimp
Vorbe încherbate
Preşedintelui Academiei Române
Ghinionul de a fi român
Poema rotundă
Poema pătrată
Poema ovală
Poem şi mai simplu
Poem întins
Înfrângerea
Platitudine discretă
Referendu’
Strofă dint-o baladă country
Răcănelu’
Poemul scârţâirii noastre
Unei femei anume dintr-un oarecare prezent
Un fel de poem dintr-un fel de iarnă
Molda
Rememorarea lungilor călătorii şi a pescuitului la copcă
Poem fără oi, chinuirea şoarecelui
Vecinele
Poem cu puţin balans
Mejdina din cimitir
Despre nu ştiu ce
Seară
Constatare
Despre fericire
De Dragobete
Prin noaptea asta albă
De copilărie şi de altceva
Confirmarea
Moş Berdiţă, Costain şi lecţia despre lubeniţă
Înţelegerea lucrurilor din două puncte de vedere
Felul oamenilor
Înţelegerea dragostei
Cu purceaua la târg
Cum este la mine, la ţară; despre sentinţe metafizice şi fonduri ancestrale
Despre imposibilitatea românilor de a-şi construi civilizaţie materială, despre cum înţeleg ei viitorul, destinul şi alte lucruri mărunte
Cu vacile pe la Ponor
Vorbe
Visătorilor
Neica Pătru

Înainte multă vreme oamenii cunoşteau bine muierea
şi nu-i îngăduiau să vorbească ne-ntrebată,
nici când se sporovăiau de-ale casei, d’apăi de altele!
n-avea muierea nasu’ de acu’, în faţa bărbatului
vorbea numai în gând! şi-n boscorodeală când îi venea şi ei chef
să-l mai înfrunte,
da’ nu făcea asta pe lângă el, ci numai pe bătătură,
altfel fura una după ceafă. bă, cân’ să-ntâmpla aşa, bagă de samă,
se liniştea de parcă ar fi fost la începuturile lumii,
pe lângă ăia doi copaci.
mda, nu zâc, era pe-aci, pe undeva, o greşeală,
da’ frica trebuia să fie întreţânută cumva. aşa trebuia -
frică de bărbat şi de Dumnezău.
măă, ce dragoste se naşte din frică!...
da’ şi bărbatu’ era om, nu leşinătură, avea măsură şi casa era casă,
nu se ocupa cu toate cacaioavele. acu’ muierea deveni şi ea om,
lepădă baticu’ prins su’ bărbie şi tras înspre frunte
până la pieptănătură şi un’ s-adună măi mulţ’ - hop şi ea!
ba ni’ n-o măi recunoşti de la vreo cinci stânjeni că măi e muiere -
poartă pantalonii strâmţ’ şi haine cu cravăţi. ca oamenii!
ce vorbeşti! nevoie mare!
tiii!... bă, şi s-o auz’ cân’ vorbeşte! nici nu zâci că e muiere!
acu’ nu se măi brodeşte nimica,
s-a’ schimbat toate, s-a schimbat şi muierea, s-a făcut şi ea om,
e egală cu el. eee..., pasămite că a evoluat careva,
că doară nu s-o fi tâmpit bărbatu’...
acuma s-o spunem p-a dreaptă: deşi era socotită proastă
şi nu prea avea drept la votare, cam toţ’ ştiau că ţânea casa
şi toată rânduiala, iar la lucrurile măi mici îi mergea bibilica
măi fuga. da’ iote, nu măi vrea niam să fie socotită aşa,
se dădu de cur! he!
da’ ce, dragostea măi e cum era?! bărbatu’ o vedea la horă,
o lua de minţ’, o încânta o ţâră, o bodicăia pe su’ cămaşe şi gata!
dejuga la ea! mergea atunci, nu era plin de naule ca acu’...
şi nu le-ncutiţa orişicine, numa’ cine se putea arâni!
o viaţă muncea bărbatu’ lângă ea pentru copiii lor,
o ţânea mereu lângă şold cu ăi mici handără după ei.
acu’ tot ce vrei de la muiere îţ’ dă fără condiţii, iar, rar,
cân’ îţ’ pune condiţii, te duci învârtindu-te! îţ’ vine să iei câmpii,
nu alta! bă, îţ’ plăcea muierea fără s-o cunoşti!
şi nu ştiu cum, da’ se potriveau toate cân’ o luai!
inclusiv caracteru’, vorba asta de umblă az’ pe la tribunale. auz’ tu
minune! ori le potrivea pe toate Dumnezău şi nimeni n-avea habar.
nu mai are viaţa nici un chichirez!
acu’ aştepţ’ să mori şi te uiţ’ cu oichii! câte întâmplări!...
nu măi ai chef de nimic, se răscăcăi� lumea, auz’ tu?!
bă, băiatule, bă, n-aveai nevoie de nimic dacă munceai,
sara luai ’col� muierea-n braţă, băgai un lemn în gura sobei,
aranjai tuturiga cu coceanul şi se zburlea mâţu’ toată noaptea!
o ceapă cu sare pe inima goală şi un codru de mămăligă
dacă băgai în gură, da’ era frumoasă viaţa!
aşa a fost pe-aci, iar ăi de sunt acu’ de la oraş ar trebui
să cam bage la căpeţe. originea asta ne măi ţâne nouă astăzi
capu’ bun. cât s-o mai putea.
eu am o mare consideraţie pentru partea muierească
a originii mele. bunica dinspre tată, Măria lu’ Băzăvan
de la Corşor, mi-a spus într-o iarnă după ce mă întrebase pe un’e
mă măi învârt: "nu e bine ce faci, cân’ nu ştie omu’ de un’e să te
apuce, umbli naula prin ţară şi dormi noaptea p’in str’ini,
mănânci de la alţii şi nu-i vez’ pă tac-tu’ şi pă mumă-ta la faţă
cu lunile, că de mine, vii aşa să vez’ dac-am murit!
ce cauţ’ tu cu muzâca la tilivizor, mi-a zâs mie Pleşcănoaia
că te-a văzut astă-vară la Mămaia aia cum te ocărai cu unii.
vină, mă, la casa ta, ce, aci n-ai cu cin’ te ocărî?!
vrei să te omoare mafi� aia din muzâcă
de care te-a auzât vară-mea vorbin’? bă, îţ’ dă unu’ una-n cap
în puterea nopţii de-ţ’ ia m�u’ ori îţ’ dă brânci cu capu-n jos
într-un gâldan!
ce nevoie ai tu de deşuchiaţii ăia? ori te-ai pus pă cântat
şi io nu ştiu? ai crescut aci, da’ io nu te-am auzât odat’ ciricăind
pă bătătură. te-nvârţ’ tu, te-nvârţ’ până dai de ele! şi vez’ tu
că nu te scoate nimenea din bucluc, n-au nevoie nici ăia
pă care zâci tu că-i ajuţ’! ai fost tu p’in ţări străine
până lângă mărginile ţării chinezăşti şi tot îţ’ ştiau ăştia urma.
vină bă, băiatule, acas’, carte ai la teşcherea, armată ai,
măi ai puţân şi te însori că doară eşti om acu’, poţ’ ţânea de casă,
te faci primari aci, că tot sunt ăştia proşti toţ’, au încăierat lumea
de s-a omărât om cu om. ori şi măi bine, popă!
ce-ai tu bă, băiatule, de te judeci tu cu lumea? ce nevoie ai de ea?
ia sama la mine că n-a minţât cine-a zâs că cine nu face dovleţ’
în ţara românească nu face nici în a turcească!
io vând nuci la bănicior, curcani, purcei şi mânzaţ’,
hai şi tu cu mine într-o lune la târg şi ia cu tine şi poiezâile tele,
stăi şi ascultă cu oichii beliţ’ în mijlocu’ lumii dacă te întreabă
careva cât fac... da’ iote, mă luai aci cu vorba şi Munteana
o fi cu capu’ su’ ea în iesle! sa’i!"
aşa zicea ea, cu poeziile ştia că e forţată comparaţia prin criteriu,
"în sânea" ei mă aprecia, dar nu spunea
pentru că nu avea nici un folos de la nimenea.
era mândră de nepotul ei "că nu pune gura pă ţâgarie şi pă beutură
şi nu vorbeşte gura fără el". s-a supărat de vreo două ori
"că mă încred deştept" şi nu mă uit niam la fetele din sat,
"că doar nu măi sunt ca pă vremuri, s-au culturalizat toţ’,
au radiu şi tilivizor şi au crescut ale lu’ Victor al lu’ Dinie,
de la Hunedoara. una, ochelarista, e foarte respectoasă,
îmi dă mereu bună z’ua. măi e şi Petronela, măi e şi fata lu’ Titu,
şi ale lu’ Fonfăitu sunt două şi nici măi în vale, pe la Ţârică,
n-ar strica să te uiţ’. ai cu cine pune masa dacă vrei, da’ nimeni
nu-ţ’ miroasă ţâie! tare sunt io curioasă s-o văd pă aia
de-o alegi tu! măi sunt unele, de la vale, de la Alimpeşti,
care te-au auzât la radiu vorbin’ cu unii pe-acol� şi le-a plăcut.
bagă de samă, aşa mi-au zâs, că le-a plăcut!
cică ai voce frumoasă şi caldă, bagă de samă, caldă, au zâs...
aci e un melic!"
bă, Mărie, aci e altă treabă, le ştiu eu pe ălea de la Alimpeşti,
nu ştiu ale cui sunt, da’ le cunosc bine. astă vară coboram
din Creţu pe Poiana Caprii venind de la cosât şi sara
m-am dus cu prosopu’ pe după umeri la apă, iar ele erau venite
la ale lu’ Marcică din luncă. eu am luat-o pe mal în jos spre Alun’
până la cotu’ al mare, cam pe un’e era roata de se irigau
castraveţii la C.A.P., ştii tu, aproape în drept cu biserica. ce mai,
aci un’e ne da brigadieru’ Ion Neamţu paiele de pus su’ porci.
fetele alea s-au luat după mine, că cu troaca, că cu copiii ai mici,
că cu alte daravele. cu coada ochiului eu le-am văzut,
da’ nu m-am făcut că le aştept. apoi m-apucai să mă spăl
la răgălia unui anine bătrân căzut de cân’ veni toaia a mare.
cân’ mă săpuneam la răgălie, eu le-am mai văzut o dată pitite
după ferigi, da’ n-o să le gonesc cu pietre. una era frumoasă
şi aş fi încutiţât-o o ţârişică într-o sară în vale. cân’ terminai
mă ştersei repede şi o luai aţă înspre ele. acu’, ce să mai facă,
doar nu mai puteau fugi. s-au prefăcut că vorbesc,
că stau la umbră în zăvoi...
ce faceţi, mă, aci? le zisăi io... “după gâşte, după gâşte”,
răspunseră ele. la bal am auzit ce povestiseră prin comună,
da’ am râs, ce să zic, minte muierească! au zâs prin comună că par
om prost. aşa că, bă, Mărie, de asta au intrat ălea-n vorbă cu tine
şi ţi-au zis că le-a plăcut vocea... da’, ia zi, aia frumoasă
nu a vorbit nimica? ca să-i zic io ceva la ureche sâmbătă la horă.
aş cam gâlvi-o pe aia că-i cam ţanţoşe de carne...
“bă, naulo, să nu te râz’ de fetele oamenilor şi să te pui pă iele
că ne faci neamu’ de râs! nu-ţ’ ajunge pă un’e umbli?!”
bucuria din urmă a bunicii mele ar fi să-mi facă nuntă
la ea în bătătură, să taie viţăii din curte şi orătăniile toate
şi pe curcanu’ Moşu’. să curgă ţuica şi vinu’ “ca să moară
dă năcaz leşinăturile cu care s-a strigat pă pământ!”
a cumpărat sute de străchini şi linguri de paltin
de la rudarii din Ruget.
eram eu printr-a şaptea când mi-a spus o dată: “lasă să fie acolo
în pod, să stea su’ nucile de la Ştiubei, că nu cer de mâncare”.
îmi toca mereu: “du-te, mă, la casa ta, că nu măi găsăşti muiere
dacă trece vremea, că le necinstesc ghiolbanii pă toate!
şi prea tineră, iar nu e bine s-o iei, că nu e coaptă la cap,
ş-atunci cân’ e prea tineră nici n-o cunoşti dacă să măi coace
vreodată. că poţi tu să le zâci poezâi până s-or pricops’
iepele lu’ Drigă-n cur! anii trec fuga. ca un vis!
îmbătrâneşti şi te lasă şi pe tine socoteala. iar dacă nu le măi
scuturi la inimă, ’geaba, s-au dus toate, rămâi cuc!
şi te-apucă un vârtej
de te holomoceşti la cap şi gata, bună z’ua, te-ai dus!...”
bă, Mărie, ce mă pui să mă grăbesc? n-am nici un motiv.
ce-mi lipseşte mie acu’? vreau s-o aleg bine. ori să pună ea mâna
pe mine şi io să mă ţâu tare.
las’ să fie tânără că aş vrea să n-o înşel niciodată!
vreau să am muiere care să moară ne-nşelată. de frumoasă şi
tânără ce e. bunică-mea şi-a arcuit sprâncenele, a cam legănat din
cap şi a râs trăgându-şi bezneaua peste ceafă: “băăă, da’ ea să nu
ştie că e ne-nşelată pân’ la moarte, că pune măi înăinte coada pe
spinare şi-o măi prinz’ de Sfântu’ Ilie, în târg!
bă, băiatule, bună vorbă, da’ să nu pui mare bază pă muiere.
dacă ţi-ai ţânea nasu’ măi pe jos, ai vedea că nu eşti sângur
pă drum, măi sunt şi alţii ca tine şi ce văd cu oichii lor,
parc-ar vrea să puie şi mâna! fă ca tine, da’, după ce-o alegi aşa
bine cum ştii tu..., s-o aduci şi pe la mamă-ta Măria, să mă uit io la
oichii ei de muiere! o să-ţ’ zâc ce ştiu io, ce-mi cântă mie inima
atuncia”. la tinereţe a fremătat de viaţă, pleca iarna la bal pe linie
în jos şi în rochii transparente prin troiene de zăpadă, fără ciorapi,
în pantofi de lac, cu decupaj, pe care îi luase de Sfântul Ilie,
din târg de la Polovragi. mergea să joace ori de câte ori era horă
la cămin şi ajunsese o modă pe atunci în zonă, ca o vulpe turbată:
“că fetele mari să nu să măi poarte pe didijos cu chiloţ’ ”.
şi a cam muşcat şi ea din moda asta trecătoare...
zeci de ani s-a văitat toate nopţile de dureri,
“are deştele îndovrigănate de la romatiz’ ”
şi spunea că de-acu’ nu mai ajunge la băi, la Săcel’,
că n-are cu cine lăsa casa, “la băi - numa’ la popa-n vale
mă măi duc!” când s-a măritat i-a fugit bărbatul de acasă
după nici juma’ de an, n-a mai rezistat sentimentelor ei şi a fugit
într-o noapte. l-au mai adus o dată acasă, dar a fugit iar.
după aia l-au dispreţuit, de atunci nimeni de la noi nu i-a mai zis
bună-ziua! da’ şi el nărod! să-şi lase nevasta cu copil în burtă!
am vrut eu să-i dau o dată nişte pumni pentru pământu’ din prunii
de la Mieilă. tata a crescut mai mult cu străbunicii mei,
lor le-a zis mamă şi tată.
pe Măria au luat-o comuniştii la şicoală ca să termine opt clase
la seral. venea de la muncă, mulgea vacile, se spăla
şi pleca la cursurile de matematici cu babele din sat.
mai apoi ştiu cum mă lua cu ea la tăiat de prune, la fermă,
pentru conservele care plecau la ruşi. totul se desfăşura
în curtea casei luată de stat de la Iurgă, boierul.
erau prunele cât pumnu’ meu de copil,
le scoteau sâmburii şi le puneau în nişte lăzi care, pe atunci,
se numeau feuri, acum nu mai ştiu cum li s-or mai spune.
din prunii ăia de la fermă au primit oamenii în ’90, cu Legea 18,
da’ prunele s-au micit în fiecare an, apoi s-au uscat prunii de tot.
ceva nu le-a priit...
bunicii mele i-a plăcut cel mai mult o poezie a mea, ţărănească,
din ciclul “Poezii ţărăneşti”, pe care le-am scris în liceu
şi nu le-am publicat niciodată şi care începea aşa:
să nu te uiţi în gură la muiere, / decât numa’ să-i vezi dinţii - /
noaptea miere, ziua fiere - / dracul inimii şi al minţii.//
când a apărut în cartea de la Junimea “s-a enervat puternic
că m-am râs de ea la oraş, în Iaşiul Moldovei”,
i-a spus cineva în târg, un om ca lumea, c-a văzut-o
“înscrisă acolo cu policra ei şi să nu cred eu că-i proastă,
până la urmă s-a-ntâmplat de-a auzât c-am făcut-o personaj!”
îmi aduc aminte cum am împăcat-o atunci de supărarea asta
formală dându-i să vorbească la mobil cu fiu-su de la Târgu Jiu,
să-i zâcă ea, din grajd, cu gura ei, câţi purcei făcu purceaua
a bătrână, Durigeanca, şi că-l aşteaptă acasă să vadă ce-o face
cu viţaua Nuca, pe care o moşise Micu din deal. dacă e frumoasă,
s-o oprească de jug. ori, dacă nu, o dă în târg. ea ar zâce
s-o oprească pentru că are ciolanele groase, ugeraşu’ mare,
e oaicheşe ca mumă-sa şi însămnată-n frunte. şi i-a mai zâs
să vină vineri acasă ca să facă gardu’ ăl nou că-i omoară Lăzărică
purceii şi curcile dacă trec la el pe la spatele casei.  “bă, Victore,
fă, mamă, gardu’ că vă ia lupii la iarnă de cur!”
după ce mi-a dat telefonul a spus pe sub batic:
“bravo ţâie că-l ai şi pă ăsta, ăştia-s minuni dumnezăieşti şi trebe
să coaste bani la pungă, nu glumă!”
ştia de atunci că a fost prima în sat care a vorbit la maşinăria aia,
la care vorbeşti fără nici un fir pe care s-o ia vocea la vale.
dar bunică-mea, Măria lu’ Pătru lu’ Băzăvan din satul Corşorului,
a făcut o ispravă şi mai mare: am mers eu să-mi termin liceul
în Vicovu de Sus şi la sfârşit de săptămână mergeam la Putna.
credeau toţi că rămân acolo din credinţă ori că m-ascund de ruşi.
Măria n-a băgat în seamă nimic, vorbea lumea câte şi mai câte,
vrute şi nevrute. şi-a văzut de trebile ei toată vara, a fost
cu adunatu’ zarzănelor, cu fânul, cu prunele şi altele,
plus grădina model. dar când a auzit că unii “care aveau năcaz
pă neamu’ nost au născocit ca să se râdă cum că n-aş fi eu bun
de muieri şi că de aia mă călugăresc la mănăstire”,
atunci n-a mai putut îndura! zvonu’ ăsta din urmă a scos-o
dintr-ale ei, a jignit-o profund, i s-a urcat sângele la cap şi a luat
bine-mersî hârtie şi creion dintr-un păhar de la colţu’ ferestrei de la
casa de jos şi “i-a trimes lu’ stareţu’, care o fi el”, următoarea
scrisoare: “Domnule Părinte de la Putna lu’ Ştefan cel Mare,
vorbeşte lumea în comună că băiatu’ nost’, Marius Şolea,
nepotu-mio, nu e bun de muieri, ştiţi la care parte mă refer,
că sunteţ’ om, că nu zâc, că e ruşine de zâs la faţă bisericească,
păcatele mele, şi vă rog eu frumos, încuvinţaţ’ şi lăsaţi-l
să să-ntoarcă aci, nu de tot, o săptămână-două, să să pună
pă două-trei, Doamne, iartă-mă, să să ducă vorba-n sat, că se duce
răpede şi tot răpede se-ntoarce. apăi să vină la mănăstire
ori la şicoala aia, că e tânăr şi are viaţa înainte. ori dacă vrea el
să rămână, să rămână, da’ io nu cred că e bine. să nu uitaţ’
să-l daţi la şicoală că mi-a trimes scrisoare că face liceu,
din toamnă în satu’ lu’ Sofia Vicoveanca, frumoasă şi-nţăpată
muiere! nu se poate să mă refuzaţ’. să mă iertaţ’, Domnule Părinte
că am îndrăznit cererea asta, dar noi aci avuserăm o ruşine mare
la casa noastră de gospodari, neam din neamu’ nost’n-a păţât aşa!
aşa zâceţ’, cam pă cân’ îl aştept să vină-ncoace?


		Multe salutări de la Gorj şi Sărut mâna!”

Cuvintele mai presus de orice sunt trăire,
iar a vorbi despre unele lucruri este doar un moft.
pentru om este puţin ridicol când se vorbeşte
despre moarte, el nu este decât o târzie fată mare!
şi luna are dreptate în parte
să-şi arate lumina
pe care n-o are...


iar pe lună plină, trecătorule,
mersul prin iarbă
are ceva din altă lume.
poate din pricina luminii
care nu se poate hotărî
pe care să hrănească: ochiul sau iarba.


uneori sunt lucruri care îmi par atât de dulci,
încât îmi vine să cred
că nu vor muri o dată cu mine.
satul meu s-a dus, parcă nici nu-mi vine să cred,
e aceeaşi senzaţie ca pentru un om.
locurile unde-am stat, parcă n-ar mai fi,
e absurd să ştiu a înţelege câte-o amintire.


acum tu treci prin cuvinte şi prin această limbă verde,
fă să fie datoria ta să te uiţi un pic la lună!

Ca un orb care a pierdut soarele definitiv, aşa am pierdut eu
acel timp al copilăriei. şi astăzi, pipăind cu palmele pereţii lumii,
îmi caut înfricoşat patul unde am să adorm şi nu îl găsesc.


atunci am văzut bucuria în lume, însingurat de vârstă,
în mijlocul civilizaţiei lemnului, şi nu ştiam că se va pierde
în propria mea devenire. când iarna se întâlnea cu satul meu
prin acest univers, mă nimeream mereu acolo!
şi atât de multă dragoste era între ei, încât iarna îi acoperea
până la jumătate gardurile în îmbrăţişări sticloase şi reci,
pipăindu-le, la rândul ei, ca pe nişte ziduri...
privirea mea era fierbinte şi peste toate aceste lucruri moi
eu mi-am lăsat urmele, care, acum, posibil să se adâncească
până lângă Dumnezeu.


mă bucuram când venea pe la noi tanti Ioana de peste Olteţ,
sora cea mică a străbunicii mele. o ştiu numai cu cătrinţe negre
şi cămaşă cu răuri, iar pe deasupra, purta un cojoc de ţurcană.
venea la noi duminica, după ce se termina slujba la Petecei.
se apropia de mine cu un zâmbet uşor, venind pe drum, din vale.
într-o târnă îmi aducea gogoşele şi gutui pline de lumină,
pe care le frecam între palme ca să le iau puful şi muşcam din ele
până mă durea gura de mari ce erau. de Paşti mă procopsea
cu două ouă de raţă leşească şi două de câţă, pentru a mă-ntrece
în bărbăţie cu burdufii uliţei. Măriei îi dădea un cozonac
şi trei-patru caiere de lână, iar soră-sii, ciorapi lucraţi la ingliţă,
o pereche de şoşoni de şaptezeci şi cinci de lei,


un şorţ pe dinainte şi mai multe veşti de la ai ei, de peste Olteţ.
mă cocoţam pe dunga patului şi stăteam cu babele,
să văd ce-şi mai povestesc, până mă lua bunică-mea cu oarece
scandal, strigând la mine: “mă, gata, hai! nu măi coică� pe cia,
lasă muierile în pace, să măi vorbească şi ele de-ale lor.
io n-am pomenit om măi curios ca tine, toată z’ua - bună z’ua
ai sta în gura lumii...”
aşa şi era! cum începea cineva să vorbească,
mă şi prezentam degrabă sub gura lui, în poziţie de drepţi,
cu ochii în sus, de parcă ar fi fost vreun apel al existenţei.
Ioana ne mai invita, pe mine şi pe Măria, la clacă, la Veca,
ce mai muiere şi asta! făcea clacă să poată pune, mai apoi,
războiul, în mijlocul hodăii. toate femeile de casă trebuiau să ştie
la război. ţin minte câtă fascinaţie mi-a produs aparatura aia,
cu toate aţele ei, cu bătaia ritmică a spatei, cu datul drumul
din strânsură, ajutându-te de gâscă şi de gânsac. din rânduiala aia
de aţe şi de lemne, ieşeau nişte peşchire colorate viu,
pline cu păsări statornice, care mă contrariau adânc.
deşi le vedeam ca fiind privighetori, sticleţi, rândunici,
nu prea semănau cu cele de afară. ca să le văd păsări,
trebuia să le consider aşa. şi asta nu prea îmi convenea...
la clacă se puneau în străchini boabe fierte de porumb, cu sare,
şi chisăliţă de poame. rolul meu era să deapăn fusele încărcate
în vârtelniţă, făcând gheme mari,
cărora le puneam inimă, la mijloc, bucăţi cocoloşite de ziar.
aceste minuni se întâmplau în ierni pierdute, când oamenii aveau
o altă dragoste între ei. dacă m-aş împrieteni cu Dumnezeu,
L-aş ruga să facă satul Corşor etern, aşa cum a fost...
sau să dea oamenilor lui o memorie de înger şi să-l facă să trăiască


în ea, măcar cât sunt ei, abia să se atingă satul de prezent.
oamenii, atunci, munceau unii pentru alţii cântând. ascultam
poveşti cu iele şi zâne dezbrăcate până-n brâu, care te strigau
pe nume, în răscrucea nopţii. dar nu le era dată puterea decât
să te pocească, dacă le răspundeai. ascultam despre întâmplări
cu morţi înviaţi în sicriu, strigoi şi tot felul de oameni,
care erau şi muieri, şi oameni, în acelaşi timp!
îl ştiu bine şi pe Fil�p, îmbrăcat cu iţarii lui negri, cu bocanci
lustruiţi cu untură de pasăre, cu ciorapi înalţi din lână,
răsfrânţi elegant peste ei, când dădea soarele, sau purtaţi pe picior
în sus, când era mai ger. nu îmi plăcea de el pentru că nu prea
vorbea cu mine şi nici nu-mi aducea nimic. pe Gheorghe,
tatăl lui Milică Vâlceanu, şoferul de pe rată, nu-l prea ştiu,
era mai rezervat. în schimb, abia-l vedeam pe Aurică, cel mai mare
dintre ei şi cel mai deştept. pe el îl aveau la inimă fraţii, îi crescuse
pe toţi, în vremurile grele, de după Războiul întâi. tatăl lor murise
la Turtucaia, iar Lina nu s-a mai măritat, în urmă.
Aurică stătea singur la casa lui din deal, vedea şi el de-o vacă,
treabă-rost. ne întâlneam ori de câte ori mă duceam pe la Druşu,
văr de-al doilea cu tata, primul student la Petroşani
de prin satele acelea, cel mai mintos dintre toţi prietenii mei.
stăteam amândoi câte o săptămână pe la Polovragi, prin târg,
de sfântul Ilie. şi mă ducea cu el peste tot. Aurică ne chema
pe amândoi şi ne întreba nişte lucruri, noi răspundeam şi el îşi
dădea seama de cum suntem noi făcuţi, care ne e firea,
de ce ar trebui să ne ferim în viaţă... multe dintre amintirile
copilăriei de la ţară se leagă de feluri de mâncare, de parcă
în copilărie mi-aş fi mâncat cea mai bună bucată de timp, atunci
când vederea mea topea zăpezile încet.

Lină Ină, pe lumină,
spune-i lui neica
dacă tu ai vrea
ca viaţa să-ţi pară
o câmpie-n seară
vara pe răcoare,
când sub stele arzătoare
cade floare peste floare...
şi o noapte-ntreagă, Lină,
se iubesc şi se alină
cu lumea, cu Dumnezeu,
până când vin eu
să îţi caut sprâncenele
ochii şi cu florile.
când te-ntorc pe mână-n fân
să te cotelesc în sân
şi să te iubesc
până când te juvenesc.
când te glojderesc cu gura
tu să simţi în şold arsura
şi s-auzi cum se râjnesc ţâţele cu dudele
până când te ujijeşti,
tinerică precum eşti,
lângă vatra mea
care e de-a pururea.
să crească dragostile, guriţa, dulceţile,
să te coperesc cu ele, să ne zbatem în inele
până când vreau eu,
lumea şi cu Dumnezeu, mă...


toţi oamenii se pregătesc să plece,
să rămână singuri, goi.
oraşul de piatră s-a răcit,
fabrică doar praf în cântecul vremii
care mai aduce doar frunze uscate
şi ziare vechi într-o tăvăleală
mai dulce ca moartea.
toate străzile se-ngroapă, la ieşire, lungi.
aşteaptă generala senzaţie de vomă.
oamenii au intrat în oraş ca nişte idei,
din întâmplare,
şi ies ca nişte cuvinte
rostite trunchiat.


o nouă limbă linge tot,
chiar şi cele mai surprinzătoare soluţii.
vrem toţi s-o ardem
şi-o s-o ardem...


Lină Ină - dor alină,
înainte multă vreme
fetele se luau devreme,
când s-opreau durerile
din pântec la pietricele,
de trosneau sfârcurile,
în dinţi, ca alunele


luai de-acasă un pumnal
şi le ridicai pe cal
în creştetu’ nopţii,
când rugineau zloţii.


să-mpingea muierea-n şa,
frumoasă ca mumă-sa,
iar pe didijos nu avea nimic
să nu-i fie greu mâne la iubit,
numai peste ea flutura cămaşa
nouă,-nrăurată sub brăcirea-ncinsă,
peste mijloc prinsă.
apăi îţi duceai muierea
la nănaş şi la năşiţă
şi la popă, măi pe seară,
numai cu o coroniţă.
satu’ tot îi da alt nume
şi o luai pe după umeri
să mai faci acas’ o lume.
aşa începea viaţa,
tot aşa se termina,
în cămaşe-nrăurată,
cu copiii lângă vatră.
Lină Ină, sub lumină
o dulceaţă nouă îmi gâdilă
setea,
rostuind pecetea.

Toate imaginile care se adăpostesc lângă mine,
fugind încoace de sub felinarele lumii,
se văd doar pentru că dragostea este transparentă.


din toate direcţiile vin gânduri
şi mă găsesc singur.


îmi încalţă piciorul cu străinul simţ,
cum că toate ar duce într-un singur înţeles.


mă uit la stânga şi la dreapta mea şi văd că diferim
atât de mult între noi, deşi om fi fost, ori vom fi egali...


avem în comun tocmai ce este transparent şi teama
că mulţimea de drumuri ar putea să ducă
doar în ele însele.
dar şi păsării care cântă îi este puţin teamă
de omul care n-o ascultă, iar copacului, de întuneric.


umblăm transparenţi peste raţiunile lui Dumnezeu,
sprijinindu-ne cu vârsta într-o contemplare,
iar timpul lumii vrea să mănânce tot ce a făcut Dumnezeu,
încercând, aşa, să devină veşnic, să se întoarcă odată
de pe drumului lui.


ce este înaintea lumii, este transparent.
de asta culorile ei se mai pot vedea.
Dumnezeu însuşi este transparent
ca timpul întreg într-o viziune.


am mers pe drumurile astea cu mintea împărţită
în imagini
şi nu văd tot timpul ce este transparent înaintea lor.
mai niciodată n-am inima cu mine,
înţeleg fără a avea sursa înţelesului
şi locul său de odihnă, când fuge de singurătate.
locul de odihnă al înţelesului este sursa înţelesului.


înaintea noastră drumurile schiţează o hartă a zădărniciei,
ci locurile ei... mai mult sau mai puţin importante.
şi sunt atâtea garduri şi atâtea curţi!


vedem lumea cu toate ale ei
doar pentru că Dumnezeu este transparent,
iar omul care s-a lăsat de Dumnezeu,
este un om care s-a maimuţărit.

Deşi cam paralitică şi cu privirea fixă,
lumea e pe stradă.
timpul stă acum în eprubete, aşteptând
să i se pună capacul,
iar românul a rămas acasă pentru a face muşchi.
vezi Doamne, mai sunt şi zile în care nu se poate scrie poezie,
în care, pur şi simplu, nu poţi autoportretiza
nici o realitate...
prosti!


frate, spune sincer, nu vezi tu cum cerul sărută tot
cu gura lui focoasă?
când eram copil, alergam din zăvoi către casă, prin iarba înaltă.
nu mă grăbeam nicăieri, unde să te grăbeşti atunci când eşti copil?
cădeam uneori şi îmi intra costreia în ochi, dar cât de rău
poţi să cazi atunci când eşti copil?
din pruni, de la Codiţă, vedeam casa noastră printre lacrimi
şi nu aveam nici un motiv să plâng.
vremea a trecut şi nu mai ştiu cum i-o merge românului flotarea.
doar timpul (de la eprubetă) mai aruncă imprudent
câte o privire omenirii, care deja ştim în ce situaţie se găseşte.


de bine, de rău ne mai descurcăm - stelele mai dau idei
tăcerilor noastre genetice. la noi natura polenizează în tăcere,
nu ca la alţii, cu tam-tam.
după ce au alergat toată după-amiaza
să cocoşească găinile bătrâne, cocoşii zorilor impuşi


cântă spânzuraţi pe unde apucă.
iese în prag românul în izmene şi se uită pe cer,
frecându-se la ochi, să vadă cât mai doarme.
sunt pe undeva mări care pun câte o palmă pufoasă
pe fruntea pământului aşezat pe spate.
dacă m-ar tăia vreodată o idee în două,
ca după o pedeapsă medievală,
cred că m-aş lăsa sărutat de realitate
pe carnea mea întuneacosă.


mai departe nu ştiu, posibil ca timpul imprudent
să fie o idee a morţii,
cum că bucuriile trebuie trăite doar jos,
cu ochii în pământ.


am ales, în cunoştinţă de cauză, ca acest poem
să nu poată fi tradus datorită titlului.
deşi cam paralitică şi cu privirea fixă,
lumea e pe stradă.

Aici sărăcia e tot mai frumoasă,
poeţii o cântă şi nimănui nu-i mai este ruşine cu ea.
amantă a românilor se dăruieşte pe toate podurile,
noi avem poduri chiar şi peste apele secate.


lumini fără importanţă aşteaptă zorile pe străzi,
copiii încă se joacă şi râd,
fermoarele nopţii strălucesc
ca dinţii de aur.


aici toate cauzele sunt pline de mistere,
toţi aşteptăm răspunsuri de la alţii.
timpul trage după el un lanţ greu şi obosit,
de capătul căruia a legat-o pe moarte.


şi n-ar mai fi nimic de spus dacă el
n-ar striga de departe să fie primit
cu bucurie cinstită
prin oraşe şi sate. nu îndrăzneşte nimeni
s-o elibereze pe moarte.
la ţară copiii mângâie gura sapelor,
la oraş nu înţeleg nimic.


şi timpul trece mereu pe la noi ca un haiduc fără vârstă,
înfăşurat peste brâu cu zalele groase, târând
în urma lui
ceva,
ce nu vedem acum şi toţi oamenii aşteaptă
zorile pe străzi.
timpul n-a vorbit cu nimeni...
ţara mea nu mai e decât sentimentul meu despre ea,
iar România de azi
este antichitatea lumii care va veni.

Aşa i-am răspuns prietenului meu Valentin Taşcu,
scriitor performant de la Cluuj, inspirat în momentele vieţii,
inclusiv când a căutat să-şi facă familie în Gorj.
el e om cu stare - tipografie, editură, revoluţionar...
la el îmi tipăresc şi eu cărţile, că ia mai eftin.
e mereu nemulţumit şi contrariat de mine. cică eu,
la 136 de pagini, îi dau mereu două cărţi, în loc de una!
a făcut calculaţia şi aşa (i-)a ieşit, că sunt două cărţi.
iar dacă ar fi numai una singură, ar costa mult mai puţin...
ştie că pe a doua tot la dumnealui aş tipări-o.
calculul aşa a reieşit, nu vorbeşte el degeaba.

Tinereţea e ca o coroană de rege izolat şi orb.
la un moment dat, în viaţă, îţi trebuie
când te uiţi în oglindă...


o dovadă!
e dovada ta când îţi ridici fruntea
şi o atingi cu mâinile.
potecile grădinii stau toate neumblate,
nici măcar nu cred în ispitirea lor,
sunt obligatorii.
alegi una atât de uşor
şi din pricina unei mişcări mai grăbite,
uneori mai mature,
se rostogoleşte la pământ coroana.
înainte sau în urmă, niciodată lateral.


unde să te duci dacă nu eşti rege,
unde să te-ntorci
când nu eşti ce-ai fost?


şi mergi aşa, ţinându-te de cântecele păsărilor
şi de frunze,
pe o potecuţă numai a ta, ca un rid,
care odată a fost imperială,
iar acum s-a unit cu natura.

Când te iau de umeri
şi te aduc la mine,
numai atât vreau:
să bag timpu-n tine
ca să îl opresc,
să iubesc pe urmă timpul.

De fiecare dată, noaptea, lucrurile roşii
mi-au părut mai mari...
încetineşte-ţi mersul să te prind, în seara asta trupul tău
fu destinat de vreme privirilor şi degetelor rele
şi-am să ţi-l fac un clopot moale, cald,
care-o să bată lung o vreme
numai duminicilor mele.


am să te rod în dinţi când vei fi prinsă,
cum roade timpul omenirea,
iar tu, râzând, ai să măsori întinsă
întâmplarea, patul, fericirea.


iar când vorbeşti te văd cum te lungeşti
cu calmă voluptate pe cuvinte
şi te ascult atent ca să te iau la mine,
în camera mea aud cel mai bine...


imperiala tandreţe ţi se vede prin haine,
iar eu, căzând în seara asta, mă voi prinde de căldură,
îţi voi lăsa pe inimă o mână de iubire,
iar cu alta, am să te caut vulgar de ură.


pe sufletele noastre acasă le aşteaptă
regate din bumbac, casete, înţelesuri şi-o pisică.
eu te privesc de mult, ca vremea pe aromânii de pe munţi
şi umbra ta s-a-ntins acum pe mine, ca umbra unui munte!
aş vrea să-ţi spun că ea nu e decât prea spaima unei zile
de a nu se pierde în noaptea asta lungă, roşie, groasă...


aşteptarea noastră are gură, uneori zâmbeşte,
timpul are şi el un orologiu, acesta are limbi,
iar limbile - o greutate.
câte speranţe posezi! eşti o cheie nouă
a secretelor lumii.


dar, aptă de disecţie, în aşteptarea fericirii
eu nu am să te las, doar împlinirii tale-am să-i aplic,
didactic, o corecţie.


te-am desfăcut de haine, rezerve, unghiuri, aşteptare
şi văd pe undeva strălucitoare viaţa
în grăunţe de sudoare. aburul lipiei şi frângerea
alungă de fiecare dată toată viaţa grâului şi foşnetul din lanuri.
te-am desfăcut de vorbe, gesturi şi imagini...
ce ochi aveai pe jos! - doi miei neînţărcaţi
sărind în grâul verde. la toate acestea, timid am constatat
că mai lipsea ciobanul care tot încrustează de vremuri
pe botiţă motive. şi nu din plictis ori ca să treacă vremea mai uşor.


eu cred că-n trupul tău, pe care-l voi urca
pe-o cărăruie mai veche (ca pe munte), se ascunde lungimea
lucrurilor verzi,
la care nu ajunse căprioara. culeg şi strâng,
culeg şi strâng. din lucrurile verzi aş rupe o botiţă nouă,
să rămână uitată pe o potecuţă când voi coborî la primăvară.


din oraş nu mă mai interesează nimic, el stă în genunchi
să privească geamurile mele, din oraş nu mă mai interesează
nimic.
ia, ia inima mea şi dă-mi-o cu mâna.

“Mă, tată, mă, de ce eşti, mă, băiatule, atât de abătut,
ce ai tu pe inimă?
eşti mic acum, nu ştii tu că vine moartea
şi-n urma ta lumea nu se plictiseşte...
auz’ tu? cică şi ea ar avea un sfârşit, dar de un’e să-l iei,
ca să-l întrebi dacă-i aşa?!
când ai să mai creşti, o să te învăţ la muieri, pe nişte ţuică
de la tac-tu,
s-o duci bine toată viaţa.
cu muierea trebuie să ai răbdare şi s-o cauţi pe fibră la vale,
ca pe buşteni când îi ciopleşti cu barda.”
aşa mi-a zis şi mie unu’, când m-a oprit pe drum, în sat,
într-o vacanţă.
i  se spunea Specialistu’, nu ştia nimeni de unde venea
şi n-avea nici o meserie la bază. lucra, pe te miri ce, pe la lume,
prin curte. venea pe ci, pe la noi, pe la
’fârşitu’ lu’ iunie - mijlocu’ lu’ iulie,
cân’ să-nmuiau dudele şi începea cositu’.
omu’ ăsta, lucru mare, cam păcălea muierile.
eu nu ştiam prea bine cu ce, dar aşa umbla vorba
peste câte-un pârleaz.
deşi o jumătate de an îl aşteptau ca pe Dumnezău,
pleca din bătătura cuiva tot timpul beştelit. că mânca prea mult,
că se lua cu omu’ lor, ceva făcea necuvincios. şi, cică, n-ar fi fost
nici prea serios...
îl petrecea câte una până la poartă, de se auzea în tot satu’.
auoleo! să te ferească ori unul, ori altul, de hălaiul femeii din Gorj!
i  se zbate limba în gură, ca şarpele trecut prin pala focului.
numai seara i se domoleşte, după apusul soarelui.


când pleca, Specialistu’ ăsta avea mereu un zâmbet gingaş,
pe sub strigătele ei.
lua cioaca de la poartă, ieşea din curtea ei
la linie, să poată răspunde şi el
cu ceva, îşi mai sălta o dată desagii pe spinare şi, întors pe
jumătate, o privea în ochi pe oratoare şi-i trântea printre dinţi,
s-audă doar ea: ploşti-ţi-s-ar ţâţăle, artisto!
cu dudele lor, cu tot!


până la urmă s-a aflat că Specialistu’ venea de la Berbeşti-Alunu
şi că muierile strigau atât de tare, ca să priceapă bărbatu’ şi satu’
că nu s-au înţeles deloc.

Copiii aşteaptă pe garduri
până termină părinţii lor casa.
la sat soarele are o altă relaţie
cu pământul,
de asta şi copiii, şi oamenii preferă să umble
desculţi.
diferit de oraş, boul şi vaca
au altă consideraţie aici.
iar lucrurile noi nu se înţeleg niciodată,
decât la sfârşitul lor, după roadă.
simultaneitatea cunoaşterii cu realitatea
nu are preţ şi nici geambaş.
acest nud e îmbrăcat în locurile satului
cu nişte haine mai vechi
şi cu înţelesuri care nu se ştiu,
ci numai se practică.


n-aveam nici o taină
când m-ai tras de haină
să-mi arăţi ceva.
şi ca un copil
am pus întrebări.


n-aveai nici o caină
când te-am luat în taină
să-ţi arăt de sus
întocmai ce-am spus.


şi, ca un copil,
adormeai uşor,
ascultând pe somn
un disc de vinil
cu poveşti de iubire
urcând peste pleoape,
până sub arcade, acolo
unde se mai găseşte ceva
din culcuşul somnului.
ţi-am luat chipul în mâini
şi părul tău trece prin ele
ca printr-o furcă de tors.
te preţuiesc cu vârfurile degetelor
ca pe un fir din care am să-mi fac
flanel şi ciorapi. mai ascuţiţi la vârf,
acolo unde se încheie. şi de mai rămâne ghem,
am să înconjor cu tine de patru ori casa.


şi-ţi frâng mijlocelul
cum frânge lăutarul într-o improvizaţie
ritmul unei doine
găsite la babe.
te învârt pe cergă -
bocâţă fierbinte
cu dungi de la plită,
mai roşii, mai arse,
urme de la tuturigi.


aluatul tău dintr-o făină albă
l-am crescut în trochiţă,
cu zeamă de prune,
adusă cu ulcica de lut
şi scufundată în marginea butiei.


frunză verde de trei timpuri,
strălucirea ei din ochi
tot de la babe o are
când trec negre peste câmpuri
cu sapele în spinare.


foaie verde-mbucătură
de bocâţă pe cearşaf,
Doamne, ce fulgerătură
am în carne -
epitaf!

Nici un anotimp nu-şi mai găseşte rostul,
natura şi-a înfipt unghiile în spatele timpului.
şi numai poeţii mai pot observa.


toate sunt o imagine statică,
pe care o descompune lumina.
mă întorc şi umerii mei se lovesc de ceva
şi nu văd de ce.


clădirile toate se lasă în genunchi,
iar pe străzi oamenii au devenit pietoni
şi pentru lumea cea mare
sunt oameni cu drepturi...
la ştiri se aude că gropile sunt
o mare problemă la noi.
respiraţia şi inima îi obligă pe toţi
să trăiască, sunt hotărâte mai de mult.


intersecţia prin care tu treci este goală
ca o inimă învelită în ură,
ca o respiraţie dezlipită de rost.


biserica e goală, oraşul întreg este gol,
numai pe tine te zăreşte timpul,
trecând spre mine foarte îngrijită,


pe o stradă simplă, cu sufletul gol.
înveşmântată în dorinţe moi, inima ta
e ca un măr... şi-mi trebuie timp
s-o decojesc cu un cuţit.
mă întorc şi umerii mei se lovesc de ceva
şi nu cred.
la adăpostul ploii câinii se retrag din oraş.


cad pleoapele caselor obosite de atâta vreme,
iar tu tot te mai uiţi înspre lume
şi gândurile tale se întind pe străzile lungi.


ar fi bine să rămâi aici, te vor ţine strâns
mii de kilometrii de vene, iar sângele meu
îţi va fi timp împrejur şi-l vei putea atinge
cu mâna...


lasă umerii mei să se apropie de tine,
afară oamenii au drepturi, sunt liberi!
ca şi câinii.
şi nici un anotimp nu-şi mai găseşte rostul.


întunericul a coborât nişte lumini
peste clădirile îngenuncheate,
iar tu tot mai stai la geam.

Copilăreşte îţi mai pot aprinde sânii -
artificii umede din sărbătoarea asta rece.
i-am găsit întâmplător,
ca pe nişte nasturi albi
de la hainele nopţii.
stăteau fără de impresii, rotunjimi discrete,
chiar întâmplătoare.
printre colţurile lumii răzbăteau cu o mişcare
în prezenţa acestui oraş plictisit de propriile culori.
în rest, puţină ploaie, puţin vânt şi mai multe lumini,
multe fără rost. un noiembrie albanez.


în seara aia am avut răbdare mai mult decât
îmi îngăduia ea în acele clipe, nu ştiu dacă altădată
ar fi fost la fel.
sub rotunjimile despre care am făcut mai sus
poetică vorbire am găsit altele mai ample,
toate erau ca un câmp fantezist de flori.
pe toate le-aş strivi, să le ridic apoi, pe rând,
cu mare părere de rău. să le reconstitui,
să le pun după ureche fluierând, sau să şterg cu ele
gura coasei când e umedă de rouă.


dar şi tu vei fi odată babă! hă, ce miracol greu închipuit!
în ziua aia unde îţi vor mai fi bumbii
care te-au ferit să nu treci pe străzi
cu sufletul gol?


din siguranţa ta, care loveşte azi natura peste gură,
ce vei mai păstra? plus cele câteva visări din vremea
când ne-am cunoscut. eu îmi amintesc că ţi-am spus atunci
că senzuala gură a naturii este groapa. groapa,
nu mormântul!


vei fi babă! ce miracol!
armătură din oase a unei sculpturi abstracte.
nicăieri expusă, dar numai atunci cu valoare.
vor fi buni cu tine
datorită unor politeţi şi convenţiilor de orice fel.


toată trecerea vremii e ca şi trecerea ta,
puţin mai însemnată însă.
şi ea e un nasture la nişte haine ale nopţii,
şi ea va fi o armătură...
ai trăit mereu cu ideea (şi singură fiind, şi când veneai
pe la mine) că trece ceva pe deasupra
şi tot măsoară totul. nu trece nimic, tinerico,
pe deasupra, nici măcar timpul. noi doi trecem fără timp.
măsurăm numai trecerea noastră
şi a tuturor celor pe care le-am aflat.


cu noi cum rămâne?, ai întrebat tu rezemându-ţi bărbiţa.
doar atât! e la fel, o problemă de răbdare toată viaţa!


de asta eu ţin să-ţi strivesc acum toate rotunjimile,
apoi să le ridic ca pe nişte flori, să măsor eu câmpul
şi să fluier eu lumina din zori. e singura greşeală
pe care pot să o fac. şi tu, şi oamenii, mă interesaţi obligatoriu.
băăă, o să murim şi n-o să mai putem visa...
am ajuns la voi pentru că am auzit că la masa voastră
mai sunt locuri libere.

Bişca era străbunica mea din partea mamei,
în sat răspundea la numele de Măria lu’ Dinuţă,
iar în bolentin se numea Becheanu Maria, după căsătorie Lungoci.
peste doisprezece copii îi trecuseră prin mâini, printre care şi eu,
toţi descendenţii ei, cu excepţia lui Gicuşor,
băiatul actorului George Lungoci de la Timişoara, care acum
ajunse la Televiziunea Română ca să facă aci Aleea cu ghimpi.
în tot ce făcea, Bişca avea hărnicie şi umor, plus o mare dragoste.
la Alimpeşti exista echipa de fotbal “Olteţul”,
juca în Judeţeană, afară pierdea tot, acasă câştiga tot,
cu excepţia a două trei meciuri, pe care le vindea pe un rând
de echipament celor interesaţi de promovare în Divizia C.
antrenorul, Aurel Bălăşoiu, avea un burdihan cât toate zilele,
era preşedinte de C.A.P., vânător şi cântăreţ la vioară.
o fi trecut vreodată străbunică-mea pe vale, pe la teren,
şi o fi văzut evenimentul şi mulţimea specifică.
a meditat asupra fenomenului şi în familia noastră a rămas celebru
punctul ei de vedere asupra acestui joc:
douăzăci de găligani dau fuga două ceasuri după o beşică
şi, când o prinde vreunul, degrabă o aruncă altuia cu ţoalele
vopsâte la fel. nici ăsta nu vrea niam s-o ţână la el!
fug toţi în toate părţâle, ca găinile la boabe, ori când le bate uliu’
în goana a mare. se calcă în picioare
şi atunci şuieră la ei unu’ îmbrăcat
în niegru să-i despartă şi le scoate din pozânariu’ de la piept
o batistă roşie împăturită, ca să vină toţi să-l îmbrâncească.
de-ai în niegru măi sunt doi şi măi nebuni ca ăsta,
ei aleargă înainte şi-napoi numa’ pe dunga de var de pe mărgini,
iar la un moment, cân’ ştiu ei, înţăpenesc în loc, ca pociţii
de la sânzâiene, cu un steag galbin în sus.
ăştia trei în niegru parcă-s dracii prinşi în curtea bisăricii,
aşa-i înconjuară şi-i huiduie lumea cân’ se termenă alergătura.
măi sunt doi proşti, cică portari, în capetele locului,
care se uită cocoşaţi la tot ce se întâmplă,
se izbesc cu picioarele şi cu palmele în bârne şi au mănuşi în mâini
în zî de vară.
cân’ vine beşica la ei, nu se duc s-o prindă ca pe curcă,
ci s-aruncă după ea în cap. apoi o lovesc până în slăvile cerului
ca să vină de sus cu putere, să-i izbească pe ăilalţi în tiugă.
ăştia se îngrămădesc şi sar întrecându-se în capu’ cui să cadă!
ăi care sunt pe drum strigă la chiloţari unde s-o dea
şi cum să facă până le ies oichii din cap! ca în bătătura iadului!
cân’ dracu’ din mijloc şuieră de trei ori la ei,
unii s-aruncă la pământ cu faţa în jos, ca la Judecata de Apoi,
iar ăilalţi se strâng în braţe. mă... asta-i joacă de proşti!

Sânul tău a curs
dintr-o neatentă fericire
tăindu-se de timp
şi acum îmi pare
ca un loc în care
vine lumea cu vreme
şi flori de lumină.


îmi spune ceva
fără să te-ntrebe...


deşi e în vecinătatea celuilalt,
sânul tău este frumos
numai lângă mine
şi abia acum,
unduitor ca fericirea coborând
printre întâmplări şi gropi,
părul tău îmi pare
ca iarba de mare
căutându-mi mâinile.


iar şoldul tău -
presimt că trebuie să vorbesc şi despre el -
e încordat ca fericirea
când se găseşte arcuită
peste o minciună


şi-n seara asta îmi pare
atât de pitoresc,
încât îmi vine greu
să îl mai fixez
în cuiul vreunei metafore.


datorită acestora toate
şi a multora altele
te asigur, fără să te mai consult,
că nu eşti poem pe cât eşti femeie.
nici nu ştiu dacă e bine...
dar, totuşi, te voi scrie
şi te voi rima
cu mâinile-amândouă.


frumos ca fapta este sânul tău,
frumoasă eşti tu, precum pric�na.

Încremenirea moale s-a lăsat peste oameni,
prea albă vrea acum să fie străpunsă.
toate sunt astăzi atât de încordate
şi tu treci înspre mine ca un arcuş
peste străzile lumii. casa mea şi iarna mea
tot între oameni se află; ce să fac? -
aşa au fost clădite şi blocul, şi lumea.
maşinile se tot învârtesc într-un cerc nesesizat
şi împreună cu luminile lor parcă aduc şi-un cântec.
o fi al vremii de-acum. peste tot sunt sărbători
şi vântul s-a culcat în staţia de tramvai,
iar peste drum, grăbiţii încearcă să ajungă acasă.
fulgii au scuipat pe diverse afişe cu feţele celor
care au reuşit lângă noi.
în chioşcul de flori s-au adăpostit nişte câini pe ziare,
eu cred că sunt noi...


încremenirea moale s-a lăsat peste oameni.
rezemaţi unii de alţii aşteaptă să fie bătrâni.
se apără de frig şi de teamă precum pinguinii.
în sinea lor vor evenimente
şi sub încremenirea moale ca o plapumă
toţi şi cu toate fac o dragoste mută.

Bă, fată, bă,
de sute de ani, de cân’ o fi neamu’ meu
cu muieri în braţe, tu eşti prima dintre toate
care se marchizăşte cu creme pe tot corpul înainte de iubit.
şi, uite aşa, ajunsei eu acu’ să pup toate cremurile
de prin lumea largă! şi măi vin şi de departe, başca de cât coastă,
că dac-ar mai fi de pe-aci, poate le-aş mai cunoaşte gustul
şi mi-ar fi şi mie mai uşor...
bă, fată, bă, îndeamnă-te, mă, la drum!
brânza, mă, ştii, mă, să prinzi brânza?! hă?
cum se dă, mă, funia după coarnele vacii
ca să nu se-ncurce-n iesle?
da’ puii rămaşi fără cloţă, ştii, mă, să dai puii după altă cloţă?
ce se pune în piftie pentru limpezală? hai?
la înmormântare, după rânduială, câte peşchire şi câte batiste
se pun la lumânări?
da’ măcar în bobi, în câte-o sară, ştii să dai? fără poezie, n-am
pretenţii...
“patruşunu’ de bobi, patruşunu’ de fraţi,
într-o cămaşe-mbrăcaţi,
cum ştiţi a încolţi, lumea toată hărăn�...”
a murit ea, bunică-mea, că nu cre’ că luai tu testu’.
da’ tâlvu’, ştii, mă, să creşti tâlvu’?
da’ mânuţele astea ale tale, ştiu să caute găina dacă are ou?
îndreaptă-te, mă, la inima drumului că vine sara fuga
şi rămâi tăndălind pe su’ stele...
eu te-aş fi pus să umbli cu vitele noastre,
cât băgam eu plugu-n brazdă...,
ţi-ar fi luat sama şi s-ar fi dus în porumbi.

Când eram mic şi blond mă furişam
în lanul de porumbi în spic,
pândeam paiaţa când nu eram atentă
la ce se întâmpla în sat ori cucăia vreun pic,
ea, hoaţa... o doboram cu lovituri precise
peste dovleţi şi vreji, în sentimente,
vreme caldă şi gesturi permise. lovind uluci isteţ
mă întorceam în curte înveşmântat în glorii scurte
ca un domn şi cam desprins de lume ca un înger.
printre găini grăbite, indolente, egoiste, mă rezemam semeţ
în boata mea de sânger.


acum, îndrăgostit, mă furişez cu ea,
o şi mai hoaţă, prin lumea-n spic
şi cu ceva mustaţă. nu mai pândesc nimic,
nimic nu mai dobor!
mi-au cam pierit şi râsul, felul şi tot cobor,
cobor spre boata mea de sânger.


altădată, străbunicii mei, prevăzători, m-au luat cu ei
la locul denumit Gropan să acopăr boabele cu talpa
în urma plugului şi a babelor care aruncau din târne
două boabe de făsui, patru boabe de porumb şi cu două
de dovlete, toate într-o singură gropiţă făcută cu călcâiul
la jumătatea brazdei. nu mă lăsau niam acasă şi mă luau la coperit
să nu dau la fânare foc, să nu vadă vecinii pe dracu, ori, gagă,
să omor vreo vacă-n iesle încercând să o încalec.


ţăranii osteniţi s-au dus pe la amiază la umbrare.
toţi cei din casa mea se odihneau pe spate
cu câinii lângă ei - Ursu şi cu Florea, supăraţi mereu pe muşte.
doar vitele umblau după viaţă cu viţăii după ele.
printre sforăituri bătrâneşti peste toată natura vegheam.
îi aşteptam pe toţi să doarmă mai adânc, mai treaz ca o năpastă
când naşte lovitura. am calculat tăcerea, momentul de atac
şi n-am greşit defel. am rostogolit aliniate ca-n răzbel
toate roţile plugurilor, din Ponor spre sat.
în deal a fost o tânguire mare, în vale, un mare potop!
cădeau roţile din cer pe casele oamenilor
că aşa vroise dumnezeul cel mic!
acum, îndrăgostit, ar într-un singur loc,
pe-o singură prăstură de pământ. nu mai urc nici dealuri
prins de coada vacii, nici tăceri nu stric, iar roţile plugului
nu cad năucitor pe case.
botiţa mea de sânger tăvălit în foc şi cu măciucă
o fi şi astăzi strecurată
printre căpriori. de la pătul ori de la case...


în altă zi, tot satul a aflat că am sărit în ciutură.
m-au căutat o noapte cu o prăjină cu un cui la cap.
erau purtaţi hoţeşte de prefăcute urme,
doar plecate, nu întoarse, în zăpada nouă,
plus cele ridicate de pe ghizdele fântânii,
un bolovan adus pe umeri,
aruncat în puţ şi o căciulă lăsată să plutească pe deasupra.
inima bunicii mele abia de s-a ţinut într-o ţâţână,


striga cu părul smuls cum m-a văzut cu ochii ei când am sărit
cu capu-n jos.
eram prin clasa a doua şi am vrut s-o sperii dintr-un motiv exact,
nu mă lăsase-n seara aia să mă duc la bal.
din curtea casei şi până la fântână era o zarvă de poveste,
iar alţii, mai deştepţi, mă căutau de viu prin locuri
mai normale şi cu prăjini mai scurte..., menite pân-atunci
doar pentru hoţi şi pruni. eu priveam discret şi detaşat din nuci
spectacolul cu mulţi nebuni, sensibili, zăbăuci. au bătut şi clopotul,
şi doliu au pus la stâlpii de la poartă,
plus mesele pentru pomană, prosoape, lumânări şi străchini,
găini alese pentru sacrificiu şi dat peste mormânt,
plus cănile cu toartă.


acum am ochi numai pentru dulcica asta,
cumpăna n-o mai cobor spre umezi licăriri de puţ
şi nicăieri nu sar,
iluzii nu mai dau. în toate locurile şi la toate muncile
îmi beau apa doar din ulcica mea cea mică şi cea rece.
prăjinile acelea s-or fi pierdut sub maluri ori or fi ars
de mult
la casa nu ştiu cui. fântâna n-o mai foloseşte nimeni,
este părăsită.
avem o pompă în curte, iar scândurile pentru mesele pomenii
sunt astăzi mai scurte. unele mai stau sub streşini la fânar,
altele au fost furate, iar de atunci de trei ori s-au brodit
pe bătătură.


într-o seară, nu în sat, ci doar la mare,
fără nici un gând adult, o priveam cum se machia.
de când ne ştim ea zice că face asta numai pentru mine...
şi cu mult simţ practic îşi rezema oglinda surprinzător
şi tactic de-o bucată de pâine.
am înţeles atunci atâtea împletiri din viitor! am pus mâna pe ea
şi am lovit parchetul cu boata mea de sânger
când i-am cerut să-mi dea şi dumicat şi zamă,
şi ce mai are ea dintr-ale gurii.
piruşeana feată, te voi iubi şi mâine!
umblă-mă şi calcă-mă, saltă-mă şi pune-mă, adă-mă, îmbracă-mă
în pânză de ină lină,
muşata mea aleaptâ di tuti!

Când a fost vorba de oameni, am fost plin de nazuri,
nu m-am împrietenit cu fiştecine.
i-am ales după raza farfuriei de la cap, după electricitate,
după cât fotbal cunosc.
dar prietenii mei din armată au un loc în faţă,
în căruţa la care am primit să mă înham
fără nici un nechezat, într-o tăcere de celulă mononucleidă.
n-are sens să-i scriu pe toţi aici, ei rămân oricum în eternitate.
bineînţeles, ştiu că şi-ar dori să fie plimbaţi
pe cele mai înalte privelişti, să-şi julească umerii de stele,
să strănute în coadă de cometă, să dea cu capul de pragul galaxiei,
la alegere, selectiv. şi un box în freză unor zmei de pe drum.
băieţi tineri, vor să vadă lucrurile altfel...
au sărit în căruţă, ca, după această plimbare, să înţeleagă istoria,
dragostea părinţilor şi noaptea care i-a făcut cetăţeni ai patriei
noastre cea plină de viteji.


au văzut ei că atelajul nu prea scârţâie şi ce-au zis:
hai, mă, să băgăm o tură!
iar când mai dă roata în câte-o groapă de timp,
în vreun noroi de fericire, nu se dă nici unul jos să constate avaria.
le e frică de-nălţime...
pe de altă parte, cică aceste lucruri se repară de la sine, din mers,
trebuie doar puţină pauză.


fără ca ele să aibă protecţia muncii semnată, mai aduc fete cu ei,
cu scopul rigid de a le arăta peisajul, vor să le impresioneze
cu chestii sensibile, să vadă şi ele luminile de sus,
luminile de jos, că, na, ei acum le cunosc, sunt familiarizaţi.
câteodată mai tremură şi ele-n înălţimi, s-au îmbrăcat subţire
să nu le fie greu în timpul cursei cu pudoarea,
adică atunci când vor înţelege rostul instruirii...
dar amicii mei nu dau voie nici uneia să se lipească de mine,
cică n-ar fi tocmai drept să se oprească-n loc prin cosmos
dâra de aburi fosforici. pe cale de consecinţă,
nu lasă nici o fată să îmi dea puţină apă.
chiar şi melcului îi trebuie apa pentru dâra lui de printre flori,
d’apoi mie, care am frumuseţi de flori de gheaţă la mustaţă.
în acest timp, ei tot petrec în căruţa fără coviltir,
practic făcând aceeaşi cursă ca şi mine...
ba mai prind şi-o gravitaţie în formă de terasă
şi sorb câte o bere, iar eu ronţăi jar în admiraţia tuturor.
sunt tot timpul veseli, aşa oameni fericiţi eu n-am mai văzut,
dacă nu i-aş cunoaşte, aş zice că i-a şocat ceva din tristeţea terestră
şi au rămas bine dispuşi.
e adevărat, în armată li s-a întâmplat un accident.
se întorceau la unitate dintr-un marş de câţiva kilometri,
prins în programul de instrucţie ca să vadă ăia de sus
dacă generaţia noastră poate să meargă.
şi a intrat un marţian verde c-o navetă în ei, ba chiar cu două,
dacă o mai punem şi pe aia pe care o avea la bord.
ulterior s-a aflat că nu era marţian,
ci pădurarul Ivănuş de la Prigoria. poliţia intergalactică din Gorj
îl mai prinsese până atunci exact de şapte ori conducând


sub influenţă, dar de fiecare dată el recupera celuloza din dosare
prin celuloza din buşteni, din cherestea.
amicii ăştia ai mei nu ştiau atunci că drumul până la tenebre
are multe rute, nu trebuie doar mărşăluire pe asfalt.
a fost un accident, aşa s-a spus. expresia asta e o compensaţie,
ea se rosteşte atunci când mortul a scăpat de crimă.
dar pentru că-n seara aceea de 15 decembrie 1998,
Dumnezeu le-a mai lăsat seminţe de floarea-soarelui,
s-au gândit că ar fi bine să facă-n Târgu Jiu un fan club de poezie,
opţiune esenţială şi extrem de sigură!
le dau şi eu dreptate, nu e de ici, de colo,
să-ţi continui marşul către cer, bătut la picioare de bocanci
şi la fund de lopăţica pentru niscaiva tranşee, dacă era cazul.
ba şi cu instalaţii de semnalizare, să nu blocheze traiectoria careva.
atâtea simboluri ratate! câţi n-ar da o respiraţie
pentru aşa un destin. i-auzi, să mergi la Dumnezeu cu picioarele
bătute de bocanci!


parcă-i văd în seara aia, întorşi la dormitor plini de pământ
şi de sânge, cu hainele rupte. stăteau rezemaţi pe un picior,
privind îngânduraţi parchetul. ei erau norocoşii,
nu ajunseseră prin spitale, dar au văzut şi au înţeles relativul.
făcuseră spontan un cerc filosofic. mai precis,
ceva din fenomenologia istoriei. câte unul îşi clătina capul
foarte respectuos faţă de cele întâmplate şi spunea oftând:
băi, ce-i şi cu viaţa asta!


nici nu-l autopsiaseră pe bietul Pricop
şi-n toată unitatea era o situaţie de criză militară -
nu se găsea la locul accidentului baioneta soldatului Dan Felix!
iar responsabilul cu pregătirea pentru luptă, maiorul acela
mic şi nervos, plângea şi se văita că-l dezbracă cei de la Bucureşti
de haina militară, dacă nu se va găsi baioneta din dotare!


mă, tată, mă, se poate râde de orice dacă nu s-a întâmplat!
dar ia mai daţi un bici şi chiuiţi, să zică Dumnezeu şi cine o mai fi,
că mergem la nuntă!

Oamenii şi omenirea au încercuit pădurile,
iar noaptea s-a culcat pe mine oftând
ca o ursoaică bătrână fugărită de timp.


dorinţele noastre sunt numai din pământ.
unii au început să înţeleagă, se măsoară pe ei înşişi,
nici lumea, nici vremea. deasupra e doar o lună plină,
fără nici o pretenţie. sunt mulţumit...
de altfel, nu încep stelele ce strălucesc,
încep doar cele ce răsar, iar comportamentul meu nu e decât
o adaptare la potenţialul meu.


bătrânii cu hainele lor vechi şi primăvara
au îmbrăcat străzile goale. voi întoarceţi mereu oraşele acestea
ca pe nişte ceasuri mecanice.
iar când arcurile vor slăbi de tot,
atunci oamenii şi omenirea vor încercui şi mai mult pădurile
şi pădurile se vor întrepătrunde cu oamenii.
e mult praf pe străzi şi nişte oameni cu dorinţe.
eu sunt bătrânii în hainele cărora se ascunde o lume mai veche.
fără nici o pretenţie. alte înţelesuri, alte imagini, alte amintiri.
stau ascunse în tivurile roase precum nişte purici discreţi,
destul de importanţi.


bătrânii, misterioşi, se dezbracă încet de hainele vechi -
aşa preferă ei tranziţia, mai detaşaţi. şi au auzit la tv


când s-a spus că revoluţia română nu s-a terminat încă.
văd cum vine la adăpat patria, ca o vacă sfântă, numai
la marginea izlazului, numai în gâldane tulburate şi pişate.
şi toată noaptea rumegă gogoloaie de legi,
legată strâns de iesle.
şi e frig.
eu mă ţin relativ bine, doar cultură, nişte pasiuni din fotbal,
plus alte salturi mai joase. din zece-n zece ani mă are fericirea
din pricina Craiovei.


pe geam nu mă uit, nu se vede nimic,
doar Codre trece singur în apus cu un cal de căpăstru
peste toată România voastră!
dar şi peste el trece.
voi întoarceţi mereu oraşele acestea.
ca pe nişte ceasuri mecanice.

Am coborât aici ca într-un tranşeu.
de acolo întâmpin şi oamenii, şi timpul
cu mult optimism.
pentru nu ştiu câtă vreme am găsit ocupaţie...


numai din pământ ştii cum se apără pământul,
restul e moft.
şi această ţară seamănă atât de mult
cu o strachină...


a fi aici e singura fatalitate
pe care doar fluturii o mai pot explica.
în venele sufletului am amestecătură
de pământ, sare şi sânge.
mai greu decât trupul,
el se înalţă oblic
şi cade perpendicular.


îl văd pe Dumnezeu
cu gesturile lui sigure şi calme
când vine să mănânce la noi.
şi deseori se şterge cu mâneca la gură.

Bă, îmi zâcea Măria cân’ mă-ntorceam în vacanţă,
la ţară nu vii, mă, ca să ceteşti, aci noi avem trebi,
nu lăuzâm cu cărţâle în mâni.
pe cine văzuşi tu în satu’ nost c-are nevoie de cetit?
ceteşti cân’ eşti boieri şi ai de toate,
iară de toate nu ai niciodată!
cartea noastă e pământu’ şi cu rânduiala căşii.
las’ că găsăşti ce băga la cap şi de pe ’ci...
ce-i asta?! toată zâua-bună zâua - cetit!
ce, vrei s-ajungi papă la cetatea Romii?
mi-a zâs tac-tu că eşti primu’ la şicoală,
ce măi ceteşti dacă eşti primu’?...
câteodată intervenea străbunica-mea în conflictul tematic:
lasă, fă, copilu-n pace că e mic...
du-te Măriuţ, mumă, du-te de ceteşte şi disară să vii
să-mi povesteşti şi mie, n-ai nevoie de asta!
cân’ se lua bunică-mea de-o vorbă, nici n-apuca vorba ăluilalt
să se termine din gură: de ce să-l las, fă, de ce?!
el ne e baza nouă. nu te uiţ’ la tac-su?... cu ăsta ne hărănim,
de mic trebe învăţat cu greul, cine rămâne în urma noastră,
ori avem de un’e alege? că orbetele de Victor făcu numa’ unu!
bă, tu ăl mic, zâci că iubeşti hangaralele de pe bătătură,
bă, dacă le iubeşti, îngrijeşte-le şi dă-le de mâncare, fă alergătură!
dacă nu bagă la burtă, cu pu-pu-pu şi ti-ti-ti
n-ajung nici z’ua de marţ’!
bă, ia sama, noi stăturăm aci şi fără de atâta cetit
şi nu ne făcurăm în lume de râs.
ori, Tătăică al nost’, cât era el de învăţat..., ce,


l-a văzut careva cetind? te-ai procopsî tu să ai capu’ bun ca el.
cetit în sus, cetit în jos! un’e te trezăşti?
vrei să te holomoceşti la cap?
vez’ dacă ţi-au dat toţ’ nas?!
du-te, mă, şi pune şi tu o p�cie pe locurile tatii
că bat berzele toaca
şi-ncepură să umble p’in bălţ’ cu picioarele albe,
acu’ se face de cosât şi vă ia ai harnici pologu’ de pe mal!

Mă, mătăuzule, ne-am cam brodi la fire,
dar n-aş mai intra în cârcote cu tine
să te consider atât de dichisâtă la moral
şi pe dinaintea ta să par deştept,
ba, mai rău, politicos!


nu poci, fată, nici nu-mi arde...
mă, eu cân’ de ţâu în braţe
vreau să mă reprezânţ’.
daravela cu iubitu’ e mai veche decât noi
şi ceva mai simplă.
dă fuga-ncoa’ să ţi-o explic!


iote cum te-aş lua din planurile lumii,
iote-aşa, uşurel pe după umeri,
în loc de cercei ţi-aş lăsa vreo două dodii
să-ţi atârne de urechi,
din pozânar îţi dau câteva mere creţeşti
şi te ardic peste picior
să te gâlvesc o ţârişică.


ţi-aş frământa-n covată
carnea albă ca pe pâne
şi n-aş greşi să preţuiesc apa
de pe brâu’ sobii
ca să nu ieşi moale, nici cu gogoloaşe.


aş vărsa de la brădoaie
niscaiva zamă de prune,
cam două deşte de păhar.
şi iar te-aş lua la frământat.
învelită c-un peşchir,
cu velinţa peste tine,
te-aş lăsa un pic să creşti,
da’ nu mult să te acreşti...
apăi bag un lemn în gura sobii,
zgândăr jaru’ ca să fie foc domol
în tuturigi
şi te dau la copt să te scot pânea mea
cea de toate zilele
să te-mbuc fiebinte până cân’ o fi...
şi-atât de multă să fii,
încât să te usuci pe laviţă ori la firidă, iar la bătrâneţe
să te ronţăi în trei dinţ’ până când te mai înmoi.
şi-apoi să te morfolesc
între gingii
ca pe-o cojică zgrumţuroasă.

Te-aş face şi mămăligă
din drugile din luncă,
pe opt rânduri, româneşti,
că-s măi dulci decât hibridu’,
care are douăşpe.
mămăligă, de te fac, ţi-ar plăcea şi ţie.
să te mănânc cu lapte
ori papă cu ou.
şi te învârt în tuci să nu te prinzi de moarte
până când consider eu că eşti făcută bine,
până cân’ rămâne mestecăul drept!
abia atunci e gata mămăliga
s-o poţi răsturna pe şervet.
apoi te tai cu aţa pe mijloc, nu ştiu de ce, dar a rămas întinsă,
şi cu deşte perpelite de la codrii tăi
te dumic în străchinile vechi.


mă, mătăuzule, da’ dacă te-aş împocia cu piatra îngropată
ca pe-o bucată de pământ primită moştenire cu suflet cu tot
de la Dumnezău? ce-ar fi?...
să te muncesc cu palmele, să bag plugu’-n tine
cân’ o cânta cucu’
şi să batem spicele cu paru’, să culegem drugile cu mâna
şi să te urc pe car să poţi vedea de sus tot satu’
cân’ te aduc acasă.

Moşu’ Gie şi cu Tătăică aveau ei o vorbă procopsâtă,
numa’ a lor, cân’ să-ntâlneau şi n-aveau muierile cu ei,
neica Gie pe Anica, Tătăica pe Dumitra.
ele între ele, tot prietene!
vorba asta, spusă când de unul, când de altul,
eu n-am înţăles-o vreme lungă.
mult după ce m-am dus la şicoală, iar Tătăică murise,
la fel şi Moşu’ Gie, mi-a venit în cap.
şi năroc că mi-am amintit cum îşi zâmbeau, că altfel
multă umblătură de soare aş fi încherbat
până să mă deştept!
vorba asta, spusă şi sara, când veneau de la muncă,
spusă şi dimineaţa, când plecau de-acas’,
era cam aşa, moşu’ Gie:


- obăsât, Petre, obăsât...?
- obăsât, Gie...
- ochiu’ ei cel roşu de nesomn, pus de-a curmezişul lumii...
- ... ,te soarbe pe toate direcţâile...
câteodată râdeau, ăsta era tot dichisu’,
spuneau aproape mereu poezâia asta.
ţân minte că mi se părea cam aiurea... nu înţelegeam absolut
nimic, dac-aş fi-nţăles o ţâră, precis că l-aş fi întrebat
pe Tătăică ce înseamnă...
da’ nici el nu s-a grăbit să-mi zâcă nimica,
or’ măcar cine îi învăţase filosofia asta...
ee..., ce-mi ardea mie atunci de lucrurile ăştia?
am zâs în capul meu de copil


că o fi vreo vorbă de-a lor,
o vorbă moşnegească,
că o fi fost din răzbel,
or’ auzâtă de pe la haiduci, or’ în arestul comuniştilor
de cân’ au dat pământurile,
or’, poate, vreo învăţătură
măi specială...
mă, da’ lor, mă întreb io acu’,
lor le-o fi folosit, mă,  la ceva?

Fata tatii cea fragilă precum gândul cel bun,
la mine în pat este o groapă fierbinte,
pentru că patul acesta este unul mai vechi,
iar tu când vii la mine, eu niciodată n-o acopăr
cu nimic.
să nu îţi par vulgar şi dinainte pregătit.
tu înţelegi... şi, la rândul tău, să nu îmi pari vulgară,
de fiecare dată te aşezi numai pe marginea ei
şi aluneci încet, uneori mai repede, după cum se cade
în acel moment.
apoi ştii tu, alunecarea devine spontană, în funcţie de unghiuri.


la mine în pat este o groapă din timpuri străvechi
şi n-are de-a face cu vreo voluptate de-a morţii,
iar tu când vii la mine, eu nu-ţi pun
nimic sub spate,
vorbe, placaje ori perne,
ci numai o grămadă de timp...


tu eşti fetiţa mea aşezată pe grămada mea de timp.

Erai mică şi foarte premiată de nişte vizionari bătrâni
care n-au dorit niciodată nimic, decât să confirmi dorinţele lor.
umblai moţată printre ei şi toţi te studiau crescându-le speranţa
în scrisul românesc, în poală te ţineau ca pe-un odor.
de la un festival la altul le tremurau genunchii din ce în ce mai rău,
iar tu în fiecare an erai din ce în ce mai grea şi fiecare dintre ei
se gândea în nopţile lungi că, de bolnav ce e, la anul îi va fi
mai greu să ţină odorul pe genunchi şi el nu va mai putea
să alunece uşor, printre oasele bătrâne, din recunoştinţă literară.
dar tu, conformă cu natura, creşteai întruna şi pentru alte lucruri,
mai patriotice chiar. aşa au auzit unii de tine ca de un fenomen,
mi-au spus să te cunosc şi să te caut
şi că te faci frumoasă mai repede de vreme, pari chiar inteligentă,
ai oase reuşite şi carnea se aşează peste ele dulce, ai mâncat la ţară,
ba chiar ne-am potrivi din multe unghiuri de vedere,
pe calcule din teste, numerologice interpretări şi zodii...
dar tu erai prea mică în zilele acelea şi nu puteam să-ncerc
vreo potriveală, n-aveam entuziasm şi nu-mi plăcea să mă supun,
fără să ştiu, comenzii fericirii. într-o vacanţă de vară
m-am hotărât pentru întâia dată să mă-nvelesc în imaginea ta
şi am venit degrabă din Iaşiul Moldovei să te găsesc în tabăra
de la Tismana, să turbur doar o zi inocenţa locului,
să-l păcălesc cu vorbe potrivite pe Tagore Opriş,
cel cu picioare subţiri şi lungi scrisori de amor
în care deplânge amar diferenţa de vârstă, peste jumătate de secol.
să-l fac din cuvinte să mi te găsească
în grădiniţa de genii. vreo 23 de ani aveam, neîmpliniţi,
tu numai ce ieşisei dintr-a VIII-a!
aşa ajunsei la tine pentru prima oară, cu o maşină roşie


ca o carne crudă sau ca un sentiment undit!
veneam camuflat în jurat literar,
cu maşina încărcată de premii, scriitori şi amici.
în intersecţia de după Peştişani i-am răsturnat pe toţi în şanţ,
dar tot am continuat venirea mea spre tine cu genetică poruncă.
tu erai mică şi nu înţelegeai pornirea mea curată,
ţi-am făcut şi poze în faţa mănăstirii când toţi se închinau
că au scăpat cu viaţă din cursa mea spre fericire.
la întoarcerea în Târgu Jiu, doar proprietarul maşinii
a mai venit cu mine ca pilot. în rezervaţia voastră de animale mici
am născocit concursul care te aducea la tata şi-n unanimitate
ai fost câştigătoare...
chiar şi Tagore votase pour moi. pentru că ţi-am găsit în ochii hoţi
câteva licăriri, ţi-am spus puţin indiferent să vii de la Vaslui la Iaşi
când voi lansa vreo carte, ori şi la radio
să debutezi cu mine în “Convorbiri literare”.
n-aş fi vrut să îţi dai seama că-ţi pregăteam vieţuirea,
cum pregăteşti meniul unei mese mari, gătite cu dragoste.
la Iaşi te-am studiat puţin,
m-ai ajutat venind cu mama ta, dar te-a lăsat şi singură cu mine
în ziua a doua a proiectului meu. într-un bar studenţesc,
plin de repetenţi, te-am pus să-mi reciţi, am ales şi poezii.
râdeam în sinea mea de circul ăsta inventat.
erai atât de mititică şi-mi era milă de tine, înregistram tot
şi pregăteam eterul de mult mai târziu.
ne-am plimbat prin parcuri, în apropierea gării te-am invitat
la pizza şi-am nimerit în ora când aveau reduceri.
copilăros te ascultam cum povesteai întruna ca toaca mănăstirii
din Tismana despre succesul tău, despre viitor şi despre tine,


în ordinea asta. chiar despre bărbaţi îmi spuneai câte ceva.
eu ascultam, tot ascultam, având un singur gând între urechi -
cum o să pribegesc cu tine pe uliţele lumii. tu erai mică
şi nu înţelegeai, eu nu-ţi spuneam nimic.
doream să te observ secret cum creşti în ani întregi,
de la cincisprezece-ncolo, câţi or fi!
te-am urcat în tren, te-am privit plecând şi mi-ai făcut cu mâna,
mda, ai făcut cu mâna. mă gândeam zâmbind că exact atunci,
în timp ce tu te pierzi, de fapt, fără să ştii, ai început să creşti
spre mine. atât e important, acesta e debutul...
mi-ai scris cam la o lună cât ţi-a plăcut la Iaşi, mi-ai făcut urări
şi ai trimis şi-o strofă dintr-un poem mai vechi.
ceva cu două braţe ale focului care am fi noi doi
şi cum ardem amândoi dinspre cer înspre pământ. ca să vezi...
tu erai mică şi nu ştiai ce braţe îţi mai pregăteam!
poate chiar înapoi către cer.


acum mă îndrept înspre locul de întâlnire cu tine.
să ne mai treacă o seară, probabil la gazda ta cu mult bun-simţ.
ai răsărit din ciment în staţia de tramvai, ca o floare rară
şi ploaia te scutură fără pic de tandreţe. parcă ar vrea să te aplece...
şi ar cam reuşi de nu te-ai ţine demnă.
deocamdată mă gândesc să te iau pentru presat
în vreo carte de-a mea!
ori nişte suflet să îţi cer să-l înconjor cu mine, plus alte frumuseţi
la îndemână.
iar, dacă mă şi-ajuţi un pic, îmi vine să te rup de-acolo,
din mijlocul lumii, ca să fiu exact de data aceasta.


să scriem amândoi în fiecare seară tot ce ne dă prin cap.
să te aşez pe frunte ca pe o floare centrală
în coroniţa mea de premiant al vremii, curios să văd
de-au fost bune la ceva calculele lor, zodiile şi maşina aia roşie,
furată pentru o juma de zi de-un scriitor de la nevastă-sa Geta,
în vara lui ’97.
şi parcă aş avea răbdare să te văd râzând, să te iubesc mai mult,
de nu te-aş dori atât! că pentru numerologie, tu nu prea ai răbdare.
deşi crescută bine, până la iubire mai ai să mai creşti...
iar în clipa asta, la acest poem, ca să vezi, nu am un final,
poate-am să revin.

Afară norii au venit peste câinii cenuşii să îi îmbrace,
înăuntru natura dă să picure cu sânge, iar ea are chef
să facă o dragoste, dar nici până azi nu am reuşit să aflu
din ce o va face...
cu minte delicată mă ascultă şi mă protejează
într-o tăcere apăsătoare şi dulce. îmbrăcată pestriţ
se aşează matură pe lumea noastră ca o toaletă de lux,
iar eu am zărit pe ascuns o seamă de gesturi mondiale.
şi toate îi erau secretizate în carne
cu un oarecare succes.


azi a decis pentru totdeauna şi s-a lungit în treacăt
pe patul acesta larg, anonim şi tare.
o privesc şi îi spun că pare o curea părăsită
de la pantalonii bărbăteşti ai vremii.


auzul acestor tramvaie nu-ţi spune nimic despre oameni?
nu auzi deloc cum scrâşneşte dragostea în ei
pe şinele de sânge? această stradă de septembrie şi de 13
ne-a cimentat gura şi luminile trec mai încolo
de luminile celor îmbrăcaţi învechit şi sumar.
sufletul tău e ca o lună mare rotindu-se în pat,
un satelit natural al unei planete de carne...
şi mi-a crescut emoţia la această gravitaţie mai mică.
în unele locuri, în care nu străluceşti, unde, probabil,
vei fi fost lovită, tu te hrăneşti cu lumină.


ce-mi trebuie mie univers?
ce-ţi trebuie ţie noaptea şi oraşul?
hai să pavăm de astă seară luna
cu sentimente scrâşnitoare!

Din oraş nu mai pot aduce acasă nici măcar o vorbă.
ne jucăm de-a oamenii crezându-ne pe orice stăpâni,
chiar unul pe altul.
şi bucuria mea e ca imaginea străzii
în ochii unui copil fără jucării.
senzaţia unei libertăţi zadarnice m-a înlănţuit,
sunt regele străzii căruia, dintre toţi curtenii,
nu i-a rămas decât regina,
iar azi am timp să o aştept în suflet.
şi apoi - să scârţâie!


ţie am să-ţi arăt că deasupra blocurilor începe o pânză,
pe care acest mare sat nu a reuşit să scrie nimic...
în tot ce fac este mai multă neputinţă decât reuşită
şi, ca să nu fiu singur, trebuie să mai fie ceva.
chiar şi vremea îmi vine la iubit
doar să se lipească de gât, de ochi şi de carne.
o vreme goală şi atât de bogată!
în sera asta a semănat cu tine. tu râzi şi te întorci la geam.
eu râd şi te aduc acasă.

Când am deschis şi eu ochii pe sat,
de reuşeam să îngaib vreo două vorbe cu ai mari,
abia dacă ştiam să mă-ncopciez, ori să mă-nchiotor,
dar degrab-am intrat în grupul moşnegilor.
pe obrazul şi la recomandarea lu’ Tătăică.
nu ştiu de ce, dar tare bine mă simţeam!
în grupu’ ăsta erau numai trei: moşu’ Gie, care o ţânea pe Anica,
Gheorghe Labă, zis şi Bulivai, omu’ Genicăi şi neica Pătru,
tătăicu’ meu. când îi vedeam adunaţi laolaltă,
alergam la ei strigând: tei moşi! - mi s-a spus şi chiar îmi amintesc
de bună voie!
ei reprezentau grupul de elită al satului!
vorbeau de-ale lor: cum cred ei că merge târgu’ luni,
care cu care se mai ţâne, cum le măresc ăştia pensia de la 84
la 99 de lei. de atunci se practicau preţuri psihologice,
nu trebuia nimeni să facă o foaie pe lună. cred că se considera
că puteau oricând să o întoarcă.


peste doi-trei ani eram membru cu drepturi depline,
bună-z’ua ş-un praz verde statut de observator!
nu ştii tu cât stil aveam, nu-mi trecea nimeni pe dinăinte!
mă uitam la ei cum taie din ziari foi mitutele, le dădeau de două ori
pe buza de jos şi presărau cu trei deşte peste ele tutun dintr-o cutie
de tablă subţire, de culoare maron, cu floricele.
cutia era cam de măsura căpeţului, nu-i ştiu exact acum volumu’,
dar douăşpe căpeţe fac cât un bănicior. faceţi şi voi socoteala!
le înveleau tacticos şi începeau să fumeze, fără a se abate
de la subiectele mari.


eu n-aveam măiestria lor la făcut ţâgării. de unde?
da’ de fumat - trăgeam cu ei până la şapte-opt ţâgării pe zi!
dacă tot ne luam cu vorba...
mă mai vedea cum pufăi, de peste gardu’ de la drum, bunică-mea.
începea să-l ocărască pe tac-su, cu o mână în şold
şi cu alta fluturând-o înainte ca pe steag:
- băăă, te-ai damblagit?! omori copilu’?! nu mai da, mă, copilului

să bea tutun, vrei să se înfunde din piept?!
al bătrân nici nu-şi ridica ochii de pe discuţie şi îi răspundea
detaşat de problemă, dar, totuşi, autoritar:
- du-te, mă, de te-mpleteşte, că deseară-i horă-n vale!
în altă zi i-am auzit vorbind din nou de mine, ea îi reproşa,
că mă-nvaţă ăl bătrân cu melicu’ ăsta
şi mă-mbolnăvesc de plumân de mic. şi văd ei atunci,
cum vine Măriana cu Victor de la Sadu să-i omoare...
Tătăică i-a răspuns mult mai prietenos acum, împăciuitor:
mă, proasto, controlez situaţia! să vez’ tu dacă ăsta o pune gura
pe ţâgarie.


tot înălţându-mă cu capul în copilăria mea, mi-am adus aminte
zilele trecute, cum vorbeau ei despre daci şi romani,
despre ce s-a petrecut atunci, cum şefii romanilor,
după ce i-au dovedit pe daci, s-au gândit că ar fi bine să aducă,
în locurile noastre, o legiune căreia i se spunea, la apel, Iudeica.
Bulivai, mai meditativ, ca pentru sine, către moşu’ Gie:
- păi, ăştia erau prizoneri din ţara sfântă...
ce căutau ei aci? că a noastră n-a fost sfântă!...
- uite-aşa..., aşa s-o fi gândit senatu’ ăla, să-i trimeată aci!


pe Ovidu, nu tot acia l-au trimes? de ce l-au adus pe Ovidu tot aci?
nu vez’ că e ceva la mijloc?... l-au adus să pătimească la noi...
- păi, bine, mă, da’ ţării ăleia, Işrael,
 de ce îi zice, mă, Ţara Sfântă?
- păi..., din mai multe puncte de vedere!
- şi noi, acu’, ne tragem din ăia?
- păi, cre’ c-aşa! bine..., au mai fost şi alţii, da’, în mare, la bază,
cre’ c-aşa! şi la Retragerea lui Aurel, de dincoace de Dunăre,
cică dacii veniseră de mult îndărăt, îi duduiseră fuga
iar romanii nu mai erau în drepturi decât în dreapta Dunării,
aşa mi-a zâs şi mie taicu. cică de ruşine au dat atunci un act
la Roma, ca să afle lumea c-au plecat cu birourile de pe ci.
al bătrân sta deoparte, nu se băga. de..., el să trăgea din aromâni...


după ce mi-am amintit lucrurile astea, nu ştiu cum, dar m-a tăiat
la inimă o idee şi m-a fulgerat un gând jimbat:
mă, să ştii că moşii ăia trei, posibil să aibă dreptate!
în Oltenia, e o plantă reprezentativă, aromată, nobilă...
maghiranul, mă! am auzit, însă,
că ea creşte pe lângă toate gardurile
din Israel. bineînţeles, acolo se cheamă altfel...
când îi frecat în palme, maghiranul ăsta, deşi uscat, are o aromă...
cum de creşte el doar în Israel şi în Oltenia,
eu nu pot să ştiu.
aici este taina seminţelor purtate!
până una-alta, maghiranul deveni emblema noastră într-un cântec
şi nu cred că numai pentru rimă...
iar la olteni, când e vorba de emblemă...


că este şi scris: “foaie verde maghiran, mă / m-a făcut muica
oltean, mă...”
şi textul merge mai departe. plin de sensuri,
detalii vestimentare etc.
plus preocuparea de a-şi păstra identitatea (“oltean sunt, oltean
îmi zice”) sau de a o afirma. subtilităţi, enigme, bucurii.
mai încolo este şi-o avertizare precum avertizările
din lumea naturală: “cin’ se ia cu mine bine, / îi dau haina (s. n.)
de pe mine, / cin’ se ia cu mine rău...”
şi aşa mai departe...


am cutreierat mult prin blajina Moldovă,
da’ iote că nu-mi dete prin cap
să-ntreb vreun işraelian de pe-acolo
ce e cu maghiranu’ ăsta.

Eşti îndeajuns de frumoasă pentru a spera
la importanţa socială
şi despre dragoste mai ştii câte ceva...
am să-ţi vorbesc cu voluptate despre fericire ori moarte.
nu mult, deloc obositor. egal cu tine,
voi asculta în carnea ta
răspunsurile lucrurilor verzi cum cresc
precum un prun de la ţară, prea mare pentru mine copil,
în care mi-a zburat din mâini un pui de sturz.
îl crescusem cu mângâieri, mleat de urzici, mălai şi râme.
zadarnic am plâns. al bătrân urca din copac în copac
după puiul meu de sturz.
atunci, pentru prima dată în viaţa mea, s-a întâmplat ceva deodată.
nu trebuie să râzi, discuţia e serioasă
şi tot ce se întâmplă e grav şi mult mai important decât noi.
veioza te coace încet şi mâinile mele aşteaptă
cum aşteptau în copilărie piersicile din spatele casei.
mă supăram singur când rupeam câte una mai crudă...
în sera asta (datorită ţie) am uitat de toate, iar dacă nu te prind
şi nici la tine nu mă uit în vreun fel,
de ce tu ai înţeles greşit
demersul meu existenţial?
nici umerii goi nu înţeleg de ce îi ai,
ce anume vrei să sprijini tu.
pe şolduri te-a găsit o umbră de prin casă,
lăsată să te caute, şi vrei s-o înveleşti
mai strâns
într-o lumină fierbinte.
de ce te uiţi aşa, de parc-ai înţelege rostul nostru pe pământ?


chiar vrei să coborâm acum în ce pot să facă toţi,
nu-ţi mai doreşti să fim în continuare unici în discuţii?
mă faci să uit cât eşti de diferită şi suntem atât de bătrâni
ca timpul în penele unei femei de la ţară.*
mă fată, mă, tu chiar vrei să-ţi spăl creierul cu pana?
ţi-am spus că eşti frumoasă, nu are sens să mai fii feministă.
organul percepţiei acestui univers feminin
şi artistic
a fost bine stabilit de natură şi nu cred că voi uza
în seara asta de el.
e lună, pace şi toate fără rost.


* în acel loc poemul a fost în impas şi am îndrăznit să
genializez o strofă intertextualizată fonic din volumul
“Strângere din umeri”, Editura Augusta, Timişoara, 1998,
al unei confrate. în original, timpul era în poalele
unei femei de la ţară...

Un pod care leagă doar două întâmplări zâmbitoare
a fost pus între noi, îl trec înspre tine
şi-mi par fericit sau ceva pe aproape.
omenirea ori vremea se ocupă cu lucruri mărunte.
domnişoară, ţi s-au culcuşit în ochi toate sensurile,
iar pentru tine am desprins de mine
cel mai important lucru din lume - o altă femeie.
şi vine lumea peste noi încet ca o lavă cuminte.
detaşat de timp nu sunt, poate numai din pricina trupului.
detaşat de viaţă nu sunt, poate numai din pricina mea.
scriu - atâtea lucruri se întâmplă deodată zadarnic.


pe vremuri, umblau fetele în genunchi după pana mea prin casă,
ca reumaticele babe prin biserici după Dumnezeu.
acum nu ştiu despre iubire dacă ea există
atunci când eşti bătrân, tot ce ştiu e că acum
ea pare să nu fie, poate numai din pricina tinereţii.
nefericiţi sunt toţi, dar toţi ştiu că pot da fericirea altora.
nu râd, dar tu, după ce te plimbi pe mine
ca un melc imperial, cu coarnele ascunse,
mai înţelegi umeda dâră, dâra de la patul meu
la fericirea ta?
omenirea se ocupă cu lucruri mărunte
şi lumea vine peste noi ca o lavă cuminte,
sanguin şi ritmic precum o coadă înfoiată de mâţă nervoasă.
ne îndrăgostim de toate, atinge-mă şi hai să-ţi arăt
lucrurile simple care îi aşteaptă pe oamenii simpli!

Ce caldă şi atentă aşteptare te-a împletit pe mine!
icoană ferecată în carne, mi te-ai răsucit pe umăr,
ca un lanţ bătrân pe butucul fântânii cu roată.
astăzi zadarnic acorzi importanţă hainelor tale puţin subiective
şi îmi găteşti lumea
ca pe un fel de mâncare. mă aşez lângă tine la masă
şi văd că ţi-ai cam întinat fericirea cu câteva dorinţe...
pe ochii mei ai desenat puţine gesturi şi un zâmbet
şi ţi-ai lăsat părul să curgă peste interiorul acestei case
şi peste tot ce se întâmplă.
eşti umană din când în când, ca o expresie dintr-o limbă aspră,
uneori barbară.
imaginea lunii, destul de banală, s-a transpus acut
într-un ritm al emoţiilor noastre. amândoi poeţi,
te invit să mai vedem o dată luna, ca pe un cap de copil...,
plus stele stupid de multe, care aleargă spre noi nemaiexistând.
peste drum de galaxia noastră, acoperită în parte,
după cum am zis, cu părul tău, o biserică mărginaşe
îşi aşteaptă oraşul fără nici un gest.
vezi tu oamenii aceştia cât de centrali se cred faţă de ei înşişi?


icoană plină de minuni, ferecătura ta de carne
mai trebuie împănată, iar pe deasupra noastră, în locul îngerilor,
trec berzele cu picioarele albe.
nu trebuie să te şterg de praf, de timp, nici de fumuri,
cu toate că te văd pâlpâită pe alocuri cu flacără măruntă.
o fi vreun dor al sângelui de a pulsa şi mai departe decât trupul
sau orice altceva.


nu trebuie să te şterg, să intervin pe tine
conform unor principii generale şi-a unor norme seci
date de Ministerul Culturii.
tu trebuieşti doar împănată, nu mult, numai pe ici, pe colo.
îmi pari spectaculos de aptă pentru ritualuri cu omenirea mea!
dacă ar fi cazul, te-aş ţine în mâini cu vrednicie, plus alte stări
la îndemână, şi la Dumnezeu m-aş duce cu tine
ţinându-te de margini pe deasupra omenirii. că, uite, nu mai plouă!
într-o zi mi s-a părut că sprâncenele tale şi fruntea au mirosit
a dulceaţă de nuci. o fi fost vreo minune! sau nu ştiu ce-o fi fost.


dacă aş putea să cumpăr de undeva fluturi mai cuminţi,
i-aş învăţa să zboare numai împrejurul acestui chip al tău,
ca împrejurul unei singure flori dintr-o întindere
mai vastă. ce fel de floare, iarăşi n-ar conta.
toate câmpurile de flori ale acestei lumi mă aşteaptă
să-ţi fac o coroniţă. ar conta, să ştii că ar conta!
cu toată goliciunea ta (plină de din loc în loc cu flori)
m-ai căutat să te împleteşti atentă împrejurul inimii,
ca o coroniţă. oamenii, în libertăţile pe care şi le ştiu,
sunt ca nişte fluturi.


icoană plină de lumini, ferecătura ta de carne
mai trebuie împănată. să nu se desprindă într-o bună zi
şi să cadă. sau nici eu nu mai ştiu pentru ce.

Oraşul s-a aşezat pe pământ
cu genunchii la gură.
a pierdut ceva
şi aşteaptă noaptea
pentru a putea intra cu luminile lui
în inima mea.


zgomotul său
pare a fi un limbaj
care anunţă cu deznădejde ceva.
ca un copil mă aşez şi eu pe pământ.
în oraş şi moartea, şi viaţa
se întrec într-o serie de gesturi comune.


nici oamenii nu aud rostirea din oraş,
se tot duc pe străzi
într-o imagine dinainte stabilită
şi lucrată pe margini.
deşi mereu ajung undeva,
ei continuă să treacă
într-un loc din interiorul lor .


însuşi oraşul e surd,
aşezat cu genunchii la gură,
el aşteaptă noaptea cântând spre timpul din cosmos.


mie doar atât îmi rămâne să fac - să găsesc în el Dumnezeu
şi carne de femeie crudă.
vreau să-i lipesc pe amândoi
unul de altul,
ca să-i aud cum sfârâie
peste sunetul acestui oraş.


şi dacă undeva este o greşeală,
de mână cu oraşul
ori singur
vreau să ajung la Dumnezeu
cu un zâmbet vinovat pe chip.


mi-a dat de toate numai ca să vadă
câte din ele am să folosesc,
oricum era relaxat.
Dumnezeu mănâncă natural - toate faptele lumii.

Cel mai bun făsui slăit, cu prăjeală de ceapă
dată-n bulion şi o ţâră cimbru,
eu l-am mâncat la cinci ani cu străbunicii mei,
Tătăică şi Bătrâna,
la vecinii noştri ai din vale, Ion Popa şi Măria lui.
au ieşit şi ne-au chemat din drum într-o cămăruţă,
sub fânar.
nu ştiu de un’e veneam noi, de la târg..., de la biserică...,
eram gătiţ’, adecă veneam de undeva cu importanţă,
ori poate că veneam de la Nistoreşti, de la rudele Bătrânii,
de acolo o furase, într-o dimineaţă, pe cal, Tătăică,
şi zece ani a rămas dezmoştenit de către Constantin Băzăvan,
rămas din poveşti în mintea mea ca un fel de zeu orb,
care îl chema pe tata la el, când era copil, să-i pipăie chipul,
să vadă de seamănă cu ai din neamul lor.
Tătăică furase pe una săracă, orfană de tată, mort
la Turtucaia înecat de bulgari, aşa se auzise...
aşa a vrut el, era frumoasă şi harnică,
nici că i-a mai păsat de averile ălor din dial.
amândoi, gătiţ’ în dimie, le făceau vizite şi mă luau
şi pe mine cu ei la “ai de peste Olteţ”. străbunicii mele
i se zicea Mitra, o prescurtare de la Dumitra,
acasă fuseseră şapte fraţi,
îi crescuse singură pe toţi Lina, unu murise în răzbel,
în Basarabia, iar pe ailalţi i-am cunoscut pe toţi: Aurică, Gheorghe,
Polina de la Mateeşti, Fil�p şi Ioana. i-am pus pe toţi aci,
spre pomeirea literară. pe străbunică-mea a înfiat-o mătuşa ei, Oprea.
da’ să revenim la făsuiu’ ăsta slăit...


de cân’ am mâncat atunci, mi-a rămas în cap felu’ ăsta
de demâncare.
o dată cu revoluţia s-a cam dus şi satu’, au murit după ’90 bătrânii
pe capete, ori nu le-a priit libertatea asta de acu’,
ori nu s-au putut ţânea de viteza lumii,
de rânduiala asta de veni peste ei... ceva s-a produs...
ori numa’ întâmplarea făcu să se ducă toţ’.
bătrânilor din sat nu le găsesc chipurile tuturor
când mă mai caut prin minte, adică celor morţi de peste douăzeci
de ani, dar ştiu câte ceva despre fiecare. şi vocile...
iar numele lor nu le uit niciodată. mai mult, ţin minte şi acu’
numele vacilor de la casa fiecăruia.
şi parcă le văd pe toate cobărând la vale din Ponor,
cu ugerele pline şi cu viţăii după ele.
se despărţeau pe rând din cireadă, la fiecare poartă
rămâneau cu părere de rău un copil şi o vacă,
(la mine, nu eu deşchideam vacii poarta, ci ea mi-o deşchidea mie
cu botul).
de probă, vă spun că pe vaca Lenii lu’ Sâmion o chema Priana,
era albicioasă cu maro deşchis, iar la ochiu’ stâng
avea genele albe, rea de luptă şi cu coarnele mari.
p-a lu’ Lăzărică o chema Narcisa, o vacă mare şi neagră,
cam spărioasă de la bătaia legată, p-a lu’ Dan al lu’ Cruceru
o chema Ungureana şi se-ncura toată z’ua, era vânătă
tot ca Munteana noastră. Lăbeştii aveau două, pe una n-o mai ştiu
cum o chema, dar pe alaltă - Steluţa, p-a Măriei lu’ Gogu
o chema Zambila. şi din Luculeşti, din satu’ de peste părău,
ştiu vacile oamenilor, pe Roza o ţiu bine minte. tulbura
gâldanele şi se pişa în ele, nu se puteau deloc să se ţână la ea


ai lu’ Fănică. ce-mi mai venea mie atunci să-i dau nişte boate
la spinare, da’ am iertat-o repede.
mă mir şi eu câte-o dată ce memorie selectivă am,
dacă mă întrebi de unii de pe-aci cum îi cheamă,
dracu’ bălţii îi mai ştie...
da’ vacile mi-au rămas şi nu se mai duc decât o dată cu mine.


tot legat de o vacă am una dintre cele mai mari emoţii
ale copilăriei mele. noi am avut pe Ungureana, mama Muntenei.
când eu am plecat la şcoală, la Sadu, ai de-acas’
au profitat de lipsa mea şi au dat-o în târg, nu ştiu cui,
la Bodeşti. când am venit în prima vacanţă de iarnă,
să mor pe bătătură de jelit, nu alta! mă, ce durere
am avut eu atunci, mi-a făcut Victor su’ vie  un om de zăpadă,
da’ tot degeaba. Ungureana era vaca mea a dragă şi a blândă,
mergeam noaptea cu ea, cu caru’ şi cu Tătăică.
când oboseam la deal,
mă prindeam cu mâinile de coada ei şi mă trăgea atât de uşor...
într-o iarnă îl făcuse pe Lunel, ce mult ne împrietenisem!
din cauza frigului de afară îl culcam cu mine în pat
în primele lui trei zile de viaţă la noi în bătătură.
trecuseră vreo trei patru ani de la vânzare, între timp,
pe 19 august ’82, murise şi Tătăică.
într-o zi, bunică-mea mi-a spus
să mergem s-o vedem pe Ungureana noastră.
bă, frate, bă, nici Dumnezeu,
cât e El de înalt, nu-mi putea aduce o bucurie mai mare.
parcă zburam, nu alta.


ajunserăm noi la oamenii aceia din Bodeşti, cu un cozonac
la straiţă, nu cu mâna goală, aşa era moda (a se citi obiceiul).
când te duceai cu mâna goală, se spunea că mergi cu mâna-n cur!
ţin minte că aveau o curte lungă, un fel de grădină cu pruni.
în capătul ei, Ungureana era la ieslea împletită cu nuiele şi rumega
coceni.
mă durea gâtu’ de emoţie, deşi mai uitasem durerea
şi, cu lacrimile şiroaie, am strigat cât am putut,
cu toată piedeca din gât: Ungureanăăă!
s-a smucit în funie şi a zbierat de două ori.
sau mă recunoscuse după glas,
sau numai după chip. mă, şi ce-am mai plâns lipit de gâtu’ ei,
şi ce mă mai amirosa ea, şi mă lingea pe cap.
îi pupam ochii şi aş fi frânt-o în braţe dacă ar fi fost mai mică!
n-au vrut să ne-o vândă îndărăt, n-au vrut niam,
nici bunică-mea nu prea vroia, se prefăcea numai, aşa,
de gura mea. veniserăm doar s-o vedem...


acasă la noi, raiu’ meu era când îmi făceau bocâţă pe plită.
p-ale mici le mâncam goale, coapte şi pe mărgini,
rezemate de brâul sobei, pe toate părţile, pe rând.
p-ale mari le puneam cu lapte fierbinte în strachină
şi-o ascultam cum ţârâia, până ce se mai răcea dumicatul.
şi lingura de lemn avea o dulceaţă atunci...
apăi luam bocâţele rămase învelite c-un peşchir.
ele erau toată averea mea de copil, le băgam în geac,
chemam cânii cu mine şi plecam pe dealuri şi prin păduri.
găseam în plopiş mănătărgi, şi văcăruşi de-ai roşii,


mai sus, în pădure.
sare aveam într-o cutie de pastile. făceam un foc mic
şi le prăjeam puţân pe jar, până le mustea laptele pe margine.
liber de toate, prin necunoaşterea lor,
mă tot uitam în vale, spre comună, spre munţi,
spre releul de la Parâng, la Polovragi, la Chei,
spre dealu’ Matieştilor şi spre toate satele.
împrejurul meu se întindea lumea la hodină.
încercam să recunosc locurile şi să le închipuiesc aproape.
erau atât de departe, încât nu se mişca nimic...

Domnule Preşedinte al Academiei Române,
cu respectul cuvenit vă transcriu în continuare
cum se castrează grăsunii pentru a fi ţinuţi mai uşor.
se iau patru ţăruşi din esenţă lemnoasă la alegere,
pot să fie chiar de salcie, dar, atenţie, aceştia
să nu se uite pe teren pentru că se prind
dacă locul este mustos...
ţăruşii se bat bine în cap cu maiu’ cel mare,
aşezaţi în patru puncte care formează un dreptunghi,
acesta va fi lung cam cât este porcul fără cap
şi lat - o ţâră mai strâns decât este în spinare.
după ce a fost momit în prealabil cu boabe zdrăngănite
în căpeţ,
se prinde vierul cu laţul. apoi se împiedică
şi se întoarce pe spate, se transferă în interiorul
chirurgicalei instalaţii, legându-i-se strâns cu funie
fiecare picior de câte un ţăruş.
dacă subiectul guiţăie prea tare, peste posibilităţile
de acceptare
ale celor care-i violentează bărbăţia, atunci, opţional,
i se poate lega şi botul.
pe urmă, i se spală fuduliile cu atenţie, cu apă caldă şi cu săpun.
se şterg cu un prosop curat, dacă se poate.
următoarea etapă este sterilizarea prin turnare de băutură
tare. se ia în mână cuţitul cu lama dată prin flacără,
cu degetele mâinii libere se masează fudulia
ca şi cum ai căuta-o la mărime, încercându-se astfel
să se aducă mai aproape, să se expună partea cu pretuberanta
zonă a plăcerii.


acest loc se crestează puţin, cam doi centimetri.
cu o mişcare de îngropare a degetelor se scoate fudulia
încât să alunece afară prin respectiva crestătură.
se prinde în pumn, cu venele lăsate
printre degete.
se lasă cuţitul din mână
şi se răsuceşte captura
cu cel puţin trei rotaţii complete.
cu smuciri uşoare, cât mai delicate, se trag venele
spre lumea exterioară şi se taie cât mai de jos.
se procedează identic cu fudulia vecină,
când aceasta există.
la sfârşit se toarnă din nou tărie peste goluri,
chiar şi pe marginea lor. se dă în exces cu vaselină
de care se foloseşte pentru utilaje
să nu scârţâie...
de data asta, vaselina face să nu se infecteze locul
o dată cu scărpinatul provocat de mâncărimea
de peste câteva zile sau de amuşinările curioase ale celorlalţi,
dacă stau în grup.
obiectele intervenţiei sunt mâncate, de obicei, de către copiii casei,
în cazul în care voi observa un minim de interes,
voi reveni şi cu reţeta de preparare.
Domnule Preşedinte, v-am scris acestea cu cele mai bune intenţii,
crezând în potenţialul domniei voastre de a putea opera.
nu ar fi bine pentru acest sat să se piardă de tot rânduiala,
iar forul ştiinţific pe care, cu onoare, îl conduceţi
nu trebuie să rămână exterior necesarelor şi sanitarelor obiceiuri.
cât despre părerea de rău pentru ţipătul celui operat,


pot spune că şi ea, şi ţipătul
sunt la fel de omeneşti,
dar nu-şi mai au rostul
în impresia celui care operează.
necesitatea intervenţiei este dominantă şi complementară
cu condiţia dobitocului
şi nici chiar dobitocul însuşi nu-şi va mai aduce aminte,
odată consacrat altei existenţe. poate chiar ar şi înţelege...
cu multă consideraţie şi urări de sănătate.

Să te plimbi o noapte întreagă
prin jumătate de Bucureşti şi să nu găseşti
un cerşetor, un hoţ sau o curvă.
nici să afli vreodată ce ar fi putut să fie
în jumătatea cealaltă.

Imaginile acestui oraş, rupt întâmplător pe la colţuri,
îmi par a fi culori grăbite ale vremii -
pictoriţă-nfrigurată şi rebelă, genială uneori.
pe inima mea găsesc întruna pictate oraşe, chipuri
şi alte lucruri abstracte. nu ştiu de unde-am învăţat
că acestora toate li se spune lume. o fi aşa, mie îmi convine...
prea mulţi zei îmi suflă în ceafă, iar azi am obosit.
într-un colţ al casei mele am pus la păstrare multe cărţi
şi multă muzică, malahia muzicii îndulceşte aproape erotic
disponibilităţile toate.
din oraş, de departe, a venit cu mine o femeie semănând
în anotimpuri cu vremea. pe ea am ales s-o ascult.
o înţeleg şi mereu am cu mine o soluţie, aceeaşi, probabil,
ca pentru toată omenirea. acestei femei i-am devenit compatibil
după toată regula şi plecăm la duş, iar în ochi port fericirea
de a şti că tot duşul va rezolva odată problemele planetei.
femeile frumoase văd altfel frumuseţea.
acum se spală pentru mine
şi-n inima ei ar vrea să o plac
spălându-se  mereu în faţa mea.
până la urmă îi va străluci cărniţa socială, de crudă foarte premiată.
nu-i vine să-mi ceară nimic, doar să fiu atent, un prosop şi puţină
dragoste...
dă fată peşchiru’ să mă şterg de tine!
e frumoasă în zona adevărului evident şi vulgar, mereu fugind de
adevăr.
cu prosopul ar vrea să-şi apere sânii, în rest este goală
şi parcă i-am spus
să nu se ruşineze pentru că noi, oamenii, am fost făcuţi


să primim dragostea goi, la fel de cum o şi respingem.
m-am lipit de ea să o ascult mai mult. am înţeles
că stau azi lângă ea, că exist pentru problemele ei, dar ea,
mă întreb,
de ce o sta ea?!
din carne, fără neajunsuri, s-a ridicat deasupra mea ca luna
şi am întrebat-o încet: mă, fato, mă, tu ai văzut
că toate lucrurile importante de pe lumea asta sunt rotunde?
dă, fată, peşchiru’ să mă şterg de tine!

Poezie, mă tot duc încoace şi încolo peste tine
ca peste un pod care leagă, nimic altceva,
decât două uscaturi.
şi doar c-o femeie te-aş mai putea schimba.


vreau să am un timp mărunt care să nu te lase să faci
mai nimic şi să mă plimb cu mâinile în buzunare,
fără carne, fără gravitaţie, fără vreme.


dar ea, în seara aceasta, nu înţelege nimic.
femeie, timpul începu o dată cu femeia!
iubeşte-mă şi vom fugi de moarte
în marea înşelare!

Femeie cu piele atât de întinsă şi caldă,
umbrită pe alocuri întocmai ca luna,
te ridic mai sus şi râd - din gura ta eu voi sorbi
teroare-amestecată-n moarte.
iubită îmbrăcată cu gesturi pestriţe şi resturi
pestriţe de lume. am început să simt
cum se desparte dintr-o parte umbra.
locul acesta, în care suntem acum,
a început să mă părăsească, impresiile cad moarte.
ţara mea mă părăseşte şi asta mă înspăimântă grozav!


în a fi şi a nu fi sunt prea multe cuvinte.


revoluţia română continuă, revoluţia sexuală
este pe sfârşite.


femeie tânără, până la ştirile nopţii, desfă-ţi în voia mea
împrejurarea!
în ţara asta timpul nu mai rezolvă decât
problemele sentimentale.

Într-o seară albastră de martie
ea era frumoasă şi cânta la pian
în urma viselor ei
şi toţi o priveau de departe, numai eu altfel -
cu un ochi de un albastru saşiu.


ea era frumoasă în lumina aceea,
dar ce umbră subţire avea
pe o perdea din decor, mişcată
în ritmuri ascunse
de un curent întins pe sub uşi.


ea era frumoasă şi lumina mea
îi împingea umbra înspre viitor.


ea era frumoasă şi avea pe gât o muzică nouă,
iar pianul atins cu degete calde
avea către mine nişte sunete lungi.
de-atâta-nţeles, de-atâta plăcere, de-atâta cultură
încremeniseră toţi în idei pentru cronici.
dar ea era frumoasă şi încă mişca
din mâini şi din şold,
iar eu aveam în genunchi
o mie de ritmuri.


ea era frumoasă şi aplaudată,
iar eu, între muzici, îi frământam în palme
imaginea toată.


ea era frumoasă şi avea succes, zâmbea tuturor,
numai eu îi opream pentru mai târziu
şi alte imagini. cuvintele mele
aşteptau cuminţi să i se întindă pe mâini.


ea era frumoasă şi vorbea cu toţi,
iar eu n-o priveam şi doar cu imagini
o împrejmuiam peste mijloc,
ca ţiganul cu blesteme focul.


ea era frumoasă şi ciocnea cu toţi,
numai eu nu beam şi n-aveam atunci
cu ce să ciocnesc.


ea era frumoasă, ar fi vrut să o laud,
dar nu mă ocup cu lucruri mărunte
şi tot evitam, eram indiferent şi aspru
până când o dată i-am şoptit
să mi se dea ca o proastă,
fără întrebări.


i-am respirat tăcerea,
am plimbat-o puţin peste întâmplări,
cu aşteptare am încălţat-o atent
şi am lăsat-o să umble prin dorinţele mele
ca din întâmplare. am resuscitat-o
scoţând singurătatea din ea
şi a fost frumoasă.


în seara aceea, când s-a dus la pian,
ea era la mine, iar eu, şi mai singur cu ea
decât cu mine însumi,
am aflat-o frumoasă.

Pe vremea asta, când lumea întreagă atârnă
ca o sculptură de lanţuri, tăcerea s-a lovit de vânt.
a ruginit carnea şi carnea tot cântă.


în casa mea singurătatea e mai multă, şi libertatea
e mai multă. de aceea iubirea se poate măsura cu trupul,
chiar şi cu unele cuvinte...


anul trecut, pe vremea asta, departe în larg,
marea nu mai era apă, ci doar un sunet rotund.


nici lumea uneori nu mai e timp,
ci doar o apropiată absenţă.

Bunică-mea, Măria, nu prea se da dovedită la vorbe.
când trecea câte unul pe drum în deal
de la vreo pomană or’ doară de la mat,
mergând oţârică îndoit din mijloc, cu pas tacticos,
cu umblătoru’ al drept călcând măi pe lături,
iar cu şoldul ăl stâng trăgând măi spre cea,
da’ nu mult, numa’ o ţâră, de parcă aşa fusese luat din model
la rindeaua cu nivel lunecos.
ea îl vedea de su’ vie peste stacheţii gardului
(ca într-un joc de demult),
apropiindu-se dinspre dudul ăl bătrân. îl lăsa încet
să treacă niscaiva de ea. ca să fie într-un plan superior
da fuga pe scara de piatră
de la casa a mare şi te pomeneai cu ea
că-l întreba cu glas academic, numai, aşa, artistic,
hamletian:
- bă, zâi drept, beuşi or’ nu beuşi?
- beui, mă...
- un’e beuşi, mă?
- în gură...

În scrâşnetul lor
tramvaiele au o singură direcţie,
ca şi gândurile.


despre moarte nu se poate scrie nimic -
acesta e scrâşnetul ei.
voi cântaţi tot timpul
şi mie a început
să-mi fie ruşine
că vă ascult atât de rar.
pe sub ferestrele blocurilor
se furişează viitorul
pe care doriţi să vi-l supuneţi
fiecare în parte
şi scuipă tandru peste pervazele voastre
stropii lui din speranţa
de dimineaţă.


şi poezia scrâşneşte pe direcţia ei,
dar ea nu e un cântec,
ci unul din parfumurile morţii.
astăzi n-o mai scrie nimeni,
strada s-a ridicat victorioasă
peste colile scriitorilor - pietoni.

Într-o zi , a venit bunică-mea din vale,
a intrat pe poartă, a pus bâzdoaca rezemată de ulucă,
a lăsat plasăle pe podişcă, su’ tei, şi toate bulendrele de le avea
în mâni,
că se făcuse măi cald, una era dimineaţa, alta era acu’.
intră în tindă şi zise mumă-si:
- mamă, ştii tu ce aflai pe vale, de la Liana lu’ Bobon?
cică săptămâna-laltă, pe duminecă, se face referendu’,
vin cu lada pici în dial,
trebe să fie toţ’ la votare,
cică se face reducerea cinci la o sută
a armelor convecţionale. a bătrână ciocotea la o cojică de pâne,
pe un tamburet.
- vez’, mă, de treabă! mie n-au ce-mi face, că sunt oarbă,
n-au de un’e să m-apuce...

Bătrânul tren fugea prin munţi
şi timpul strălucea în fum,
imaginea se dezvelea sub frunţi,
crepusculul se tăvălea în scrum.

Înainte de şicoală prindeam răcănei,
eu când eram mic simţeam o dragoste mare
pentru tot ce era mic.
la spatele casei, între pomar şi fântâna cu ghizde
şi cu oală verde, aveam un gâldan în care se adăpau vacile,
mai ales iarna, când nu-ţi ardea să scoţi apă din ciutură
şi să verşi în jgheabul de piatră, înfundat cu un cep de lemn
de brad, învelit într-o cârpă.
iarna le era sete rău după snopii de coceni uscaţi
şi stropiţi o ţâră cu apă sărată.
toamna sărisem cu genunchiul pe ei şi îi legasem strâns,
după puterile mele, cu nuiele de răchită,
cu ochete răsucit pe după deşti, la locul nostru din Gropan.
îmi plăcea să sparg gheţăria cu muchia securii,
să văd cum vine apa de jos ca să-şi strecoare botul
vitele grăbite, să înceapă să sorbicăie uşor.
apoi le mângâiam la salbă şi le pupam în bot,
spânzurat de gâtul lor şi şchiopătând prin zăpada a mare.
cam tot ce era pe la ţară am pupat în bot,
spre disperarea mamei, care, când venea de la Sadu la mine,
mă ferea de microbi.
posibil să fii rămas până-n z’ua de azi cu toţi microbii de la ţară.
vara, gâldanul acela era universul pe care-l stăpâneam
şi-l studiam cu joarda ca un Dumnezeu mai mic,
atunci când mă mai hodineam şi eu de la daravele
ori de la hangarale. mă nene, da’ aveam timp..., aveam timp
să studiez cu pumnu’ plin de mure, că muraru’ era aci’
în gardu’ dinspre Codiţăşti.
din gâldan îmi luam din când în când câte o jertfă,


numai din iubire.
cel mai mult îmi plăceau libelulele şi răcăneii cei verzi,
dar mai ales răcăneii.
prindeam câte unul şi-l aduceam cu un borcan acasă,
să-i placă şi lui, ştiam că trebuia să-l scot din baltă
cu un brustan lat, cu partea de dedesupt în sus, cea albicioasă.
băgasem la cap tehnica asta de la Pătru lu’ Miroiu, zâs şi Mierlă,
care ştia lucruri multe despre răcănei, cine sunt şi de unde vin,
ba cunoştea şi cum să-i ţină în gură şi să-i mângâie
cu vârfu’ limbii.
brustanii, pe atunci, erau de două feluri: de-ai lungi
şi de-ai laţi. pe-ai laţi îi mai rupeau câteodată
şi vitele cu gura, pe-ai lungi stăteau la soare numai râioasele
şi nu se puteau folosi nici măcar în plimbare
pentru că usturau nevoie mare!
în casă schimbam răcănelu’ din borcan într-o cană cu ţâţă,
cana era de pământ ca să-i fie mai bine.
de demâncare îi aduceam mai multe feluri de fire de iarbă,
râme, muşte, beţii de la butia de prune,
gogoloaşe de mămăligă şi tot ce îmi da prin cap
şi azi nu mai ţiu minte.
îi puneam acolo de toate, să aibă de unde alege,
că eu nu ştiam prea bine ce mănâncă răcăneii.
dar după două trei zile se înnegreau pe spinare
şi se făceau mai mototoli.
îmi dădeam cu sama că asta nu-i de-a bună
şi-l trimiteam îndărăt la baltă, spălam la ciutură cana cu ţâţă,
beam o gură de apă rece de te tăia, puneam prăjina
în gardu’ de su’ zarzănu’ ăl mare şi mai creşteam o ţâră


ştergându-mă cu mâneca la gură.
pe unul dintre răcănei l-am iubit cel mai mult,
pentru că atunci când mi-am lipit obrazul de el
mi s-a căţărat pe ureche. pe ăsta mi-a fost greu să-l duc înapoi
şi, la cazul lui, am început să mă gândesc mai “cosistent”
de ce se înnegreau toţi pe spinări... după frământări
şi câteva neîmpliniri sufleteşti, că nu puteam să-i fac fericiţi,
am ajuns la “concluzâia” că singura cauză e apa puţână
şi locul prea strâmt. afară, pe aleuţa de pietre ce da din bătătură în
ceirul de porci, străbunicu’ Tătăică aliniase ca la armată butoaiele
să le umple pentru ţuică. turna apă în ele cu canta şi cu tolceru’ ăl
mare. apăi le răsucea şi le uda pe toate părţile ca să le umfle,
să nu picure beutura, că beutura se strecoară
mai uşor ca apa printre doage. aşa că, într-unul din butoaie,
am strecurat cel mai iubit răcănel, cu mîncare cu tot.
z’ua ’laltă, dimineaţa, mi-am dat cu sama că tot nu era bine...
a trebuit să îndur o tristeţe mare şi m-am căznit zadarnic
să prind răcănelu’ din butoi, nu-l mai găseam niam.
am meşterit un ceas împrejurul pântecosului
degeaba l-am tot tras de cercuri, am dat cu piciorul,
nici că-l puteam urni din loc de greu. în plus,
de-al dracu’ ce era, se mai proptea şi-n lozbele de piatră!
de necaz l-aş fi hurducănit prin toată bătătura
pentru că nu-mi da răcănelu’ meu.
Tătăică m-a tot văzut bodicăind la gura butoiului,
luptându-mă cu el să-mi dea răcănelu’.
- ce ai Mielule, de ce te opinteşti acia?
- mă, Tătăică, mă, ajută-mă, mă, să-mi iau răcănelu’,
că-mi scăpă aseară în butoi!...

Vreau să încep abrupt acest poem numai pentru tine.
tu nu ai nevoie şi nici nu primeşti o prealabilă sensibilizare,
toate se întâmplă ca marile evenimente ale lumii - brusc...
ascuţitului meu spirit îi trebuie rotunjimile tale
perfecte şi moi,
aşa cum realităţii îi mai trebuie visul.
şi ceafa ta îmi trebuie să o străbat cu gura,
câinelui meu cu stăpân de aur, câinelui din mine
îi trebuie ceafa vulpii s-o dezpurecească.
fetiţa mea, eu am vocaţie pentru devenire...
nu glumesc!
spiritul meu are nevoie de rotunjimile tale
şi atât de delicat în înţelesuri ne apropiem unul de altul!
nimic nu mai poate schimba desăvârşirea noastră.
ar mai fi prietenul meu, Dumnezeu, dar El nu se bagă
în mărunţişuri de astea, e boier. în plus,
ne mai şi respectă! vom înţelege tot, numai la necazuri!


afară a început sezonul împerecherilor,
primăvara străpunge oraşele, iar lumina loveşte cu spor
tristeţile iernii cu ciocane mari,
cărora le-a lipit pe muchii cineva ţâmburucii sânilor.
femeile, atât de colorate, au adus lumină peste România.

De la fosta cantină până la angrouri,
fragilă ca un gând bun,
ea îmi străbate privirea
şi parcă s-a întins din mers pe ochi.
nu-i închid să n-o lovesc,
pentru că pleoapele ei
sunt din pieliţă de ouă răscoapte,
ochii-i are de vitraliu-n înserare,
buzele sunt, mi se pare, din pernuţe de lăbuţe
de pisoi,
limba, din inimă de midie,
urechiuşa, din bucată de gogoaşă
tăvălită-n vanilat,
obrazul, din pântece de răcănel,
gâtul şi ceafa, din botic de şoricel
şi restul, din ugeraş de viţică,
mâinile care te strâng, inclusiv picioarele,
din destin de ţară valahă,
iar rochiţa e din piatră, pe care, în noapte,
roiesc licurici
şi alte insecte care nu se văd.


aici, lângă depozitul vechi de azotat,
pe care acum l-au făcut discotecă,
i-am cerut prietenia.
eu fac parte din realitatea aceasta
şi nu cred că pe aici poezia a omorât încet realul,
n-aş vrea s-o văd cu mâinile pline de sânge


alergând în toamnă frunzele prin parcuri.
într-o cameră retrasă ca un sentiment ratat,
ea n-ar accepta prea uşor de la mine
o vorbă pe buzele moi, nici toată trecerea oraşului
convertită în emoţii omeneşti,
ea n-ar accepta nici măcar o alviţă în două culori,
de care găseai la ţigănci, la poarta stadioanelor,
înainte de meciuri.
cobor resemnat, metafizic şi tare în atelierul meu poetic,
iau dalta dintr-o parte, cu stânga la arcadă
îl salut pe timp
şi privesc apoi puştoaica asta-n ochişori
ca hoţu’ pe bătrânică-n troleu.
mai înainte de toate, materia s-a atins cândva de daltă
cu o mână
şi îi spun domnişoarei şoptit ca s-audă doar ea:
nu ştii ce îţi las ţie aici. şi părul ei a căzut pe faţa mea,
a căzut ca un dacic mormânt.
dar ea, fata asta, niciodată fragilă,
a ieşit de sub o piatră ca un şarpe mare!
alunecă şi cald, şi rece. mă strânge
răsucindu-se pe mine
ca pe-o găină fără sentimente
şi care, niciodată, nu înţelege nimic...

În noaptea de Crăciun
am să aduc din oraş o imagine cu brazi înzăpeziţi
şi un gest plictisit.


într-un context favorabil,
cu o mână ascunsă, le voi lipi pe amândouă
de obrazul tău de o sângerie căldură.


afară,
au ieşit vecinii noştri dinspre viaţă
şi se plimbă liniştiţi pe străzi,
fiecare cu cine l-a găsit acest timp,
alţii au câte-un căţel de mai de mult...
mimează binele
şi chiar fericirea.


zâmbetul meu ţi-a mutat ochii la geam,
acum, mai sigură pe tine, ai văzut oraşul
ca un mare animal rănit de timp,
animal zbătându-se mereu
în ghearele trecerii.


iar oamenilor, în loc de destin, le-a făcut Primăria,
cu beculeţe colorate şi steluţe,
nişte trasee numai pentru ei


şi umblă tot timpul pe o singură noapte.
ţinându-se de mâini.


iubita mea cu moşi crăciuni pe piept,
străzile acestea, care te-au adus la mine,
sunt intestine reci peste care trec,
înfometaţi de viaţă şi zbârliţi, semenii mei,
oamenii-câini.

La fiecare casă de oameni, fie că era mare şi cu cocoşi de lemn
sau de tablă în cumpăna acoperişului,
fie că era o bujdulă, trebuia să existe o moldă, o troacă de lemn,
de doi metri lungime.
de preferinţă, ea era scobită din trunchiul gros al unui lemn uşor,
dar se putea încherba la o adică şi din scânduri trase la rindea
rotund şi aduse de capete şi de margini cu apă fierbinte şi foc.
în ea, la tăierea porcului, se dădea carnea la sare
şi se lăsa uitată vreo două zile în beci, la răcoare.
firidele beciului trebuiau înfundate cu trenţe, să nu intre mâţele
la carne, iar dacă mâţele erau de neam urâcios,
se mai băteau şi nişte blăni.
după asta, carnea se ducea în cunie şi se ardica la fum
din butură uscată de prun.
pe prăjina a groasă se lega cu o funie subţire şiru’ spinării,
apoi, unde venea fumul mai mult,
se spânzurau şoldeţii, picioarele şi spetiile.
muşcheţii, iepurele, căpăţâna şi slăninurile
se lăsau mai pe margine.
trandafirii, maţu’, toba şi cu burtafetele se aşezau înspre cuptor,
să nu le amărască focul mocnit.
da’ molda asta avea şi altă întrebuinţare. în ea se spălau morţii
acelei bătături şi cu greu putea fi împrumutată,
dar numai la rude...
la câţiva morţi de parte bărbătească (condiţie obligatorie
peste care nu se putea trece niam!) am participat şi eu
înainte de clasa I.
mă surprindea moliciunea lor şi parcă aşteptam de fiecare dată
să zică ceva, să se mire şi ei cât de slăbiţi au ajuns.


cineva, aşezat în spatele lui, îl ţinea pe mort de subsiori,
să stea cât mai comod, cufundat până la brâu în apă caldă.
altcineva îl săpunea şi îl clătea cu apă turnată de sus.
apoi urma bărbieritul fără de oglindă,
cică dacă pui mortului oglinda în faţă, aduce mare necaz!
stăteau morţii în pielea goală, cu bărbia în piept, fără iluzii,
moi ca o părere despre moarte. şi nu spuneau nimic.
le atârnau braţele de parcă n-ar fi prins niciodată nimic,
nici la muncă, nici la horă, nici la dragoste.
unghiile trebuiau îngropate sau aruncate în foc,
toţi ţăranii au unghiile groase, să aibă cu ce să se prindă dimineaţa
de viaţă.
nu te apropii de ele decât cu foarfeca de oi.
nu-mi venea să cred că aceia erau oamenii cu care vorbisem eu
acu’ vreo două zile şi nici că muriseră fără să-mi spună ceva.
mă uitam la ei şi nu semănau deloc, mai toţi îmi dăduseră câte
ceva: un măr, sâmburi de nucă, biscuiţi, cozonac,
un fagure de miere ca să-l mestec. de mic am înţeles că mergi,
aşa, pe drum şi vine viaţa să te îmbrâncească mereu
cu câte o-ntâmplare bruscă.
îmi venea să plâng doar când plecam, de faţă cu ei, niciodată.
astăzi, aproape toţi morţii, pe care îi visez,
înviază din diverse pricini până mă trezesc din vis.
şi nu mi-e frică deloc.
apoi venea Crăciunul şi se dădea în molda asta
din nou carnea la sare.

Versurile ude din poeme textile
au fost regăsite cu ţipăt de muze.
marea, cam servilă, s-a învăluit peste umerii mei,
ca o blană de animal feroce şi alb, nemaivăzut vreodată,
chiar unic pentru cine ţine minte!
şi trec aşa convins
spre lumea cu nisip încins,
călcând pe tot felul
de vietăţi marine
aşezate pe subt mine,
ca dalele castelului toamna,
ca palele câmpului vara,
ca poalele dealurilor sara
când sunt scuturate de fete alergând înspre case.
nimeni nu mai este ca mine în blocul acesta.
în întreaga lume, nu ştiu, posibil să nu.
braţele muzelor, cu muşchi sugeraţi
ca nişte legături sufleteşti,
se întind peste umerii mei mestecaţi
de ape. destul de dulci, dar, totuşi, mai sărate.
domnişoară, domnişoară, tu ai venit să regăseşti o vorbă.
nici nu vrei să fugi, nici să vorbeşti ceva.
străfulgerată de idei, ai cam căzut pe pat, fără poezie.
pat de ape şi de frunze, pat de gheaţă şi de fân.
ce mai conta? eu tot m-am speriat.
înfăţişarea mea de eschimos
venit în lumea ta pe jos,
cu lupte în ochi şi arme de os,


te-a doborât şi te retragi rănită.
te tot retragi, dar până unde? rana tot se vede,
patul e lipit de perete, camera e mică, blocul, destul
de solid.
şi dacă nici până la urmă nu vei dori să fii ajunsă,
am să-ţi arăt de la fereastră lumea,
cum vine timpul dintr-o parte peste ea.
mereu în pendulare, exact ca nişte valuri
cu amplitudini repetate, spumoase şi reci.
mereu în urcare, mereu în coborâre, ca o pereche
de obsedante testicule. poetice, se pare.
un sunet bătrân adoarme pe noi
când trec cu arcuşul pe corzile tale.
şi-am să mă întorc în lume
să-i trag un arcuş apăsat.
pe bâzoi, mai ales.

Dejugai la ea acas’ să-i transmit ce-i spuse mă-sa,
din Tinoasa, de la strâns.
încherbai vreo două vorbe -
dodii şi cioineli. şi băgai fuga de samă
că ne-ngăduim. ea râde şi mai intră cu mine în vorbă:
de-ale ei, vorbe muiereşti. fără cârcote!
acuma, de! pân-acasă mai am pe linie în sus...


motivaţie: 	lucrurile mari din viaţa asta
	se întâmplă în pat (naşterea, moartea,
	somnul, căsătoria...).


şi-am dat târna într-o parte, curătoarea şi căpeţul
şi am zis că n-ar fi rău s-o încutiţăsc o ţâră,
să o scarpin între coarne, să îi umblu la nărav,
s-o bodicăi la încheieturi, fără să mai preget.
ea n-a-nţeles şi s-a lăsat pe cergă
şi peste ea a tras velinţa. nici eu n-am înţeles
şi am intrat acolo - ce aspru univers şi ce planete albe!
pe ochii ei neştiutori - doi crăiţari pierduţi -
mă vândui pân’ la amiaz’.
zădărât la culme, eu uit că-n carnea mea mai dorm
străbuni armâni ciobani, trecând uşor prin lume.
dar nu mai uşor decât pasul oilor păscând!
şi-avui o poftă să-strivesc şi tot ce nu strivesc
să pot pătrunde. ea era-nmuiată ca dovleacu fiert
pe care-n tuci îl mai încerci cu deştu’.


şi, când dădu de fleica-nţepenită, strigă încet
cu frigu morţii. atunci, în goana mare,
în carnea mea au scârţâit osiile carelor,
loitrele-au picat, răscoalele-au sărit, răsteiele
s-au frânt şi a crăpat obada într-o groap-a lumii.
câinii lătrau a hoţ şi măgarii au început să ragă a vale.
mă arânesc uşor, civilizat. numai eu ştiu cât este de greu
să înduri câteodată cultura.
abia apuc să-i spui ce zise mă-sa, ea zice numai “da”
şi “Doamne” câteodată. ce spirit pozitiv au oamenii la ţară!
mănânc din ea ca dintr-o mămăligă - încet, încet să nu mă ard
şi am suflări de moarte. legumesc cu ea în poală,
cu degetele fripte.


în plus:	în cazanul de su’ pat a căzut un şoarece
	şi se sperie rău când se loveşte patul de perete.


chircosâtă şi brodită
încherbată şi jimbată


o privesc ca pe-un aspect -


diferenţă specifică a noţiunilor de bine, de frumos.


în carnea mea ciobani se mai trezesc
(şi la oraş)
din când în când
să cate după oi.
şi când văd că nu mai sunt
se lungesc la loc să mai aştepte.


1995

Cât am copilărit la ţară, o întâmplare
care mă fascina adesea şi mă umplea de bucurie contemplativă
era cearta a două muieri.
asta era una dintre cele mai mari plăceri ale mele.
din asemenea experienţe sonore am învăţat multe taine,
cum se domină adversarul,
cum şi când trebuie să mimezi o destindere într-o polemică
şi multe altele,
plus încă ceva ascuns aparenţei: că femeile măritate
sunt mai zemoase la ceartă,
confortul auditiv al şcolăreştilor mele aşteptări
era mângâiat cu un mai mare folos de către hârâitele alea de babe,
decât de oricare alte întâmplări ale satului meu.
asistam aproape fericit la asemenea inevitabile momente
cu două gladiatoare verbale, care se înfruntau decisiv,
de obicei cu mâinile în şolduri şi suflecate, fie peste gard,
fie peste o arătură, fie de pe un deal pe altul. la scenografia
din urmă, spectacolul mă încânta şi mai mult,
luam imediat o pauză de la muncă, mă lăsam pe spate pe pământ,
cu palmele sub cap, şi într-un zâmbet ascultam ecoul cum venea
să-mi gâdile mintea.
când mă întâlneam prin sat
cu acele femei, mă uitam la ele foarte iscoditor ca să încerc a vedea
cum de e cu putinţă, ca dintr-un trup atât de firav,
să se înalţe, când cauza o cere, un astfel de glas maiestuos.
motivele acestor strigături erau totdeauna diverse şi uneori fără
mare importanţă. sunt nenumărate acele expresii
care îmi îndârjesc
cu melancolie memoria. volumaşe întregi
aş putea încherba cu unele din ele, dar încă nu ştiu sigur
dacă ar interesa pe careva dintre domniile voastre.
totuşi, dintr-o ştiinţifică atenţie faţă de căutătorii de sensuri,
ţin neapărat să exemplific mai jos cum se desfăşura un astfel de
moment studiat de mine cu destulă acribie la vremea respectivă.
- mă, Stano, nu măi lăsa, mă, găinile la mine în grădină,
că-mi ciugulesc plătăgelele şi-mi joacă şi toate straturile de răsad,
iar dacă le dau la vreo două cu paru’ în cap, dăm în alte daravele!
- ce vrei să le fac, mă, să le spui dimineaţa, de-acasă,
pă un’e să umble?
sunt găini şi nu-nţăleg...
măi bine nu măi sta tu la drum cu toţ’ jimbaţii
şi dă de fă-ţi gardu’ de nou ca să n-aibe pă un’e măi intra!
- nu-nţăleg găinile..., hiri-a dracu să fii tu
cu cine te-a căcat din cur astăzi şi mâne!
io-i spui omeneşte ca să nu măi mă strice găinile ei
şi ia, i-auz’ ce spune! că nu le poate zâce dimineaţa un’ să meargă!
hiri-a dracu să fii tu! scroafo! şi beleujato!
- ba fii tu a dracu, fă, că s-au dărâmat toate pe voi, n-aveţi de un’e
bea nici apă rece! sunteţi nişte leşinături, băăă, nişte leşinături!
vă uitaţi la trei plătăgele ca la oichii din cap! bă, fire-aţi ai dracu,
vă bagă în foame două găini! vă mâncaţi de su’ unghii, băă, sărăciturilor!
- firi-a dracu să fii tu de curvă, s-au pus pă tine şi cânii, făăă, fă!
şi cânii, fă, s-au suit pă tine, toată tinereţa ai stat cu cracii-n sus
pă slăvile cerului! ai fost harnică, fă, numa’ la coţăit şi la icnit!
firi-a drrracu de boşită! las’ că-ţ’ azvârl’ io găinile ţapene peste
gard!
- azvârle-le, fă, că te plătesc io pă tine la popa. la Frăsânei, fă,
la Frăsânei!...
- păi ce, mă, io nu mă duc la Măriţa lu’ Cruceru şi-o pun
să te fermece şi să te caute pă urmă argintu’ viu pe la poartă?!
ori îţi arunc moşmoane peste ulucă. de elea date peste umăr
şi prin copita porcului. ţî le bag io ţâie pe su’ grinz’, să vez’ tu
cum te ia pă tine dracii noaptea la horă, cân’ o cânta cocoşu’
în cumpăna întâi. păi cu mine te pui tu?!
- păi nu le omori tu, mă?! ia-te cu mine la orgol’ că te procopsăsc
io pă tine, îţ’ dau io ţâie după cap!
- ia stai tu, fă, acolo, că vin io la tine să te otânjesc!
fă, împuţât-o, io am fost muiere de casă, nu ca tine, fă, albie de
porci!
- he! dă-mă în judecată! ţă năcaz, fă, ţă năcaz că am fost
frumoasă, nu ca tine slută, buhăită! fă, firi-a dracu, iote-acuma îmi
salt fusta şi-ţi bat curu’!
- bă, hoaşco, io am om, tu nu ai pe nimenea de curvă ce-ai fost!
numa’ cin’ n-a vrut nu s-a suit pă tine! toţ’ haidamacii stătură
su’ gardurile tele, trei sate de neveste te blăstămară, fă!
- aşa am vrut io! n-ai ce-mi face acu’! nu mă poţ’ atinge!
i-am ales pă sprânceană pă toţ’! mi-au muncit, fă, mi-au muncit,
da’ nu mi-a convenit nici unul, am fost preţioasă, dichisâtă.
tu te-ai luat cu cin’ s-a găsât pă drum!... firi-a dracu de orbeaţă!
ţă năcaz pă mine, ţă năcaz! he! n-ai ce-mi face!
tu ai fost sărăcitură de cân’ te-a căcat mumă-ta din cur!
te-a înfiat Petria ca s-o ţâi,
tu te-ai râs de ea şi ai băgat-o-ntr-o bujdulă,
da’ nici ea nu fu proastă, sparsă testamentu’, fă,
sparsă testamentu’!
- iote-te, stăi tu, fă, să-ţ’ dau la cap! să-ţ’ dau io ţâie testament
la cap! iote cum fac io acu’ ca Bumbu, de să duce pomina!
mă, şi dau de te rătez! stăi tu, mă, să pun io mâna pe un retevei.
- păi nu dai tu, fă?! păi nu dai tu? găsăsc io pă careva să te joace
în picioare, scofâlcito! firi-a dracu de sărăcitură!
- bă, bagaboanto! ai încăierat lumea şi-ai spart căşile oamenilor,
târâturo, cu curvăsăria ta! te-a mâncat şancăru’ şi-n cur.
făăă, o să te tragă dracii cu cleştii
de buzăle de didijos, făăă, fă, auz’ tu?!
- ce nevoie ai tu, fă? ce nevoie ai tu de mine?!
- sunt datoare să îţi spui. că suntem vecine...
- nici în iad n-aş vrea să fiu vecină cu tine, Buha lu’ Cacaşbearcă!
- mă policreşti, mă, mă policreşti, ai?...
bine, mă, bine că mă policreşti..., ai grijă de găinile tele.
că iele nu-s vinovate!
- am să am, mă, am să am...


uite aşa se stingea domol discuţia, precum a şi început. duminica,
la biserică, o auzeam pă una zâcând ăleilalte: iartă-mă, Stano, iartă-mă
ca să mă pot griji. şi tare mă mai minunam de arhitectura asta umană...

Îmi car dragostea în spate ca un hamal într-un port doar al tău.
pe alocuri rămâi impresionată de câtă putere posed...


nu ştiu ce drum va lua încărcătura,
nu am avut acces la foile tale de parcurs
şi nici dacă e optim debitul de apă astăzi.
eu mi-am făcut datoria.
în plus, am apucat să scriu şi pe colet cuvântul “fragil”.


ca un hamal îmi duc lumea în spate într-un port al tău,
iar tangajul punţilor alunecoase, care pot să fie şi cele dintre noi,
mă cam încurcă în acest demers existenţial.
şi chiar se prelungeşte în tangajul vasului cu pânze şi ici-colea
cu câte un motor. dacă eşti filosof, te poţi duce cu gândul să spui
că toate se prelungesc în tangajul portului cu totul...


îmi car dragostea în spate gândindu-mă la plată,
tocmai acum, când lumea are atâtea nevoie de idealişti!
nici măcar nu ştiu dacă tu mi-ai bifat pe ceva
această cursă grea.


dar uite cum, dintr-odată, ţi-a dispărut printr-o minune
portul,
pentru că tu, zâmbind, te-ai dezbrăcat în faţa mea
de haine.

Cân’ mergeam la Corşor mă mai lua şi pe mine Măria
cu ea la muncă s-o mai ajutorez, o aud şi acum, în calea plânsului,
cum mă îmbărbăta: fuga, mamă, fuga cu mânuşiţele,
învaţă să dai fuga, că nimenea nu s-a născut învăţat.
lua demâncare în geac şi ulcioru’ cu apă
şi mă ducea la locurile noastre din Creţu, din Tinoasa,
din prunii de la Mieilă, din lunca Olteţului
ori de oriunde altundeva şi-mi arăta mereu mejdinile.
lăsa furca jos şi mă chema lângă ea prinzându-mă de mână.
atunci o vedeam cum trage aer în piept
ca şi cum s-ar fi pregătit pentru vreo măreţie oarecare
şi rostea punând picioru’ al drept pe linia
pe care trebuia s-o ţâu eu minte o sută de ani:
“vez’ piscanu’ ăla? de-acol� şi pân’ la marginea pluţâlor,
în părăul care duce-n Valea Strâmtă, e locu’ nost’ de lung,
iar de lat ţâne din marginea ferigilor care crescură
pe locu’ un’e fu conacu’ lu’ Băzăvan
şi până-n malu’ ăla de pământ
care se vede ca mormântu’, o fi fost făcut de tata.
jumătatea din dial a locului e a noastră,
jumătatea din vale este a lu’ Vasâlică, pă lat trebuie să treacă
optzăci de capre. cască oichii, să nu uiţ’, da’ să nu te ţâi
numa’ după maluri, ele să măi schimbă cu vremea, de la ponoare.
tu să ţâi mereu de linia drumului lu’ Florescu, la cotu’ ăla
e colţu’ pământului nost’. să nu te laşi dezorientat de nimenea!
abia aşteaptă ăştia să vă ia pământu’, că zâc toţ’
că voi n-aveţ’ capu’ bun, cică sunteţ’ d-ai cu carte la cap...
atât aşteaptă, să nu trageţ’ pologu’ ori brazda la sâgur!
bă, să fii cu sâmţ şi aprig. cân’ îţ’ ia careva brazda,
să nu pregeţ’ să dai cu iel de pământ!
bă, păi ăla îţ’ ia bucătura de la gura copiilor,
plus ruşinea faţă de tata!
cum v-o vedea că orbecăiţ’ p’in fân cu coasăle-n spinare,
v-au şi întors, la anu’ care vine, pologu’ peste fânu’ vost’!
nu să bagă tot în anu’ ăla, ăştia-s răbdători...
pă urmă vin la voi la umbrare râzân’,
cică să v-ajute să trageţ’ linia cu picioru’
p’in iarba a mare...
să au de bine cu ai de la Primărie şi gata,
v-au suflat într-o clipită metru’ din pământu’ tatii...
şi tot aşa mereu!”
apoi ne-ntorceam la furci printre tăuni şi futaci
şi iar o auzeam: “fuga, mămicuţă, fuga cu mânuţele, că vine sara
şi zbiara Munteana noastră neadăpată-n iesle.”
Măriuţa mea s-a osândit douzăci de ani cu toate pământurile.
după moartea lu’ Tătăică, a gustat pământul cu toată gura.
asta este vitejia celor de acolo, luptă mereu cu mersu’ lumii
şi cu vremea. niciodată nu cad, mâinile lor de pe piept
le-aş săruta la fiecare înmormântare a noastră.
bunica asta a mea, cu care am fost toată copilăria într-o competiţie,
atunci cân’ trăgea să moară,
l-a chemat pe năucu’ de tata şi i-a spus:
“bă, Victore, iote ce rugăminte am io acu’ la voi...,
mă, cân’ oi muri,
n-o scoateţ’, mă, pă mama ori pă tata ca să mă-ngropaţ’.
să mă puneţ’ la stânga ei, măi e cam o jumătate de metru
rămas nefolosât,
ori şi mai bine, până la potecuţă. dac-ai să intri vreo ţâră
şi în groapa mamii, n-o fi foc, da’ să nu mă băgaţ’ în locu’ ei.
să măi căştigăm jumătatea aia de metru! ş-aşa stă degeaba
potecuţa,
nu trece nimenea pe- acol�! nu vedeţ’ că o dată  la zăce ani
să face-nmormântare-n bătătura noastră?! de ce să ne scoatem
afară mereu,
unii pă alţii, ca proştii? bă, Victore, mamă, dacă tot mor io acu’,
trebe, mă, să măi căştigăm cu trupu’ meu un loc!”

Poezia ar putea să fie marginea de dincoace
a gândurilor,
tot aşa cum este marginea acestui somn lat,
pe care l-a aruncat Dumnezeu peste om,
cu scop de protecţie.


nu ştiu cum te poţi împroprietări cu prezent.


prea mult există trecutul în noi
şi vrem mereu să-l depăşim...
comică acrobaţie internă!
cu viitorul este şi mai simplu pentru mintea noastră,
îl aşteptăm doar pentru a-l supune.


ce puternic e omul!
ar putea să fie chiar un disconfort pentru timp.


evenimentele acestea, feţele oamenilor,
oraşul ca un mare iad plin cu teologi...
să fie toate delirul cuiva?


cele ce se vor putea schimba şi se văd,
se vor schimba mai înainte în oameni.


ca final banal, o pulbere mare de secvenţe luminoase
va veni peste margini.


viaţa a supt lumină, nu carnea respiră,
lumina respiră, carnea nu există.


poezia şi oamenii ar putea să fie marginea de dincoace,
să vină poezia!

Din fiecare cuvânt rămâne în urmă
o vreme
în care se duc să nu piară
nişte oameni greoi,
întrecuţi în alergare de moarte.


şi atât de departe e timpul,
şi-atât de aproape e marginea, imaginea lui!
într-o ogradă a lumii, sub vie,
ca o găină bătrână şi şchioapă
se scaldă Bucureştiul în praf.


amputând tăcerea bolnavă,
tramvaiele trec
cu luminile lor
printre oamenii orbi.


nici măcar nu ştiu dacă mai există vreo ţară
în care să fie o grabă mai mare la uşi.
în ambele sensuri...


oriunde, din Dumnezeu, se rupe o femeie
şi vine spre mine întrebându-mă-ncet
ce drum să aleagă s-ajungă în locul ştiut.
prin osul ei de fildeş se întinde


prea mult întuneric
ca eu să-mi mai ţin
în deschidere ochiul,
iar locuirea mea e mult mai ştiută,
e mult mai aproape...


târziu, alergând din cuvintele mele,
o privesc în cadă îmbăindu-se goală
precum destinul patriei în vieţile noastre.
şi această imagine veche o port de copil -
într-un miez de noapte
am văzut-o pe baba Măriţa
cum se îmbăia în balta cu stuf.
i-am spus străbunicului meu
şi mi-a povestit că în Balta lu’ Mitoi
vin vrăjitoare mereu
să se scalde în cumpăna nopţii cu dracu.
iarna, C.A.P.-ul scoate de acolo bucăţi mari de gheaţă,
pe care le îngroapă adânc învelite în paie
să ţină până vara, să fie berea rece în căzile de fier.
s-au dus acele târguri, şi acele bâlciuri, şi Ziua Minerului
cu toţi micii şi muştarul ei.


azi o văd numai pe această femeie
şi imaginea ei atât de aproape,
nimiceşte zâmbind competenţa mea
în a trăi singurătăţile reci...


mă duc mai aproape de genele ei
întoarse şi blânde.


şi astăzi, probabil, atât de cald a fost în sat,
încât o fi văzut cineva căldura jucând
pe luncile negre.
eu am privit în oraşul acesta sufletele oamenilor
cum jucau pe moartea încinsă.


o seară lungă se întinde
prin osul ei de fildeş,
din fiecare cuvânt
rămâne în urmă o vreme
în care se duc să nu piară
nişte oameni greoi,
întrecuţi
în alergare
de moarte.

Mai înainte, când murea câte unu’ la mine în sat,
se auzea fuga că s-a dus şi cei dintâi
care alergau să-l vadă
eram noi, copiii.
îi găseam aproape pe toţi că treceau “dincolo”
cam în aceeaşi poziţie - întinşi pe spate în pat,
cu o palmă sub cap şi picior peste picior...

În Gorj a fost un moş foarte îndrăgostit de moşia lui.
în toate lucrurile pe care le-a meşterit cu palmele
sunt forme ca şi cum timpul ar trebui să cadă peste ele
în diverse căderi,
aşa s-ar cădea să se poarte cu ele.
ochii oamenilor, în care încă va mai exista dragoste,
le încălzesc precum lumânările încălzesc icoanele, sufletele,
gândurile, palmele.
eu atât am învăţat privindu-le -
să devin mai tandru.
moşul acesta a salvat de la moarte un oraş întreg, un târg de vite.
aici el s-a gândit la sufletele celor care au murit ajutaţi de ape
să se apere.
aceste suflete, se zice pe la el, prin sat, vin şi colindă acasă
timp de şase săptămâni. poate vor să vadă ce rămâne în urmă,
purtarea, rânduiala. poate numai morţii românilor obişnuiesc aşa.
pe masă trebuie să se pună un pahar cu apă, niscaiva mâncare
şi mai multă dragoste, după care ei se eliberează înspre Dumnezeu.
la noi biserica e înaintea infinitului, îl premerge.
moşul acesta ştia că singura fiinţă împotriva naturii e omul,
iar unica şansă de împăcare este credinţa moşilor săi,
îndrăgostiţi până peste cap de moşia lor.


lângă Brâncuşi există multă, multă natură.

Cu ochii urmărind înspre ocean
un ţipăt,
îmi vine să cad de sus ca o pasăre.


cratiţa asta, pe care au numit-o unii infinit
şi-n care-au pus să fiarbă toate gândurile lumii,
aş putea să o umplu, dintr-o singură suflare,
cu sufletul de om,
dar ce sens are, fată, să fac lucruri
cărora nu le găsesc importanţa?


mai văd şi eu câteodată cum vine câte cineva
la această oală, pune ingrediente de tot felul
şi apoi ridică spuma cu o strecurătoare, dar nu zic nimic.


hei-hei..., Anuţa mea, se dărâmă biserica noastră
la care zidim numai cu carnea!
voinţa ta, voinţa ţi-aş zidi-o
şi ai putea să-mi strigi câte şi mai câte!
să te strângă timpul meu precum mă strâng pe mine
lucrurile pe care nu le-ai înţeles.
voi, Anuţelor, la fiecare sfârşit de întindere de mână
puteţi să aflaţi un bărbat. sunteţi puternice, într-adevăr...
pentru noi e ceva mai greu cu dispoziţia asta,
trebuie să dovedim mereu buna noastră credinţă
(de parcă are rost).


la capătul întinderilor noastre de tot felul,
câteodată, nu este nimic.
dar şi când este, este numai cine vrem noi să fie!
mai am şi o vagă bănuială,
cum că toţi am fi fost pregătiţi
să ne facă fratele nostru, pământul, acelaşi fel de mâncare,
fără discriminare.


şi-mi vine să râd, dar eşti tu prin preajmă
şi nu-ţi place să mă vezi fericit.

Prin noaptea asta albă ca un praf
politicienii umblă în haite negre
şi prelungi.


eu am să mai trec înalt printre voi
cu pomeţii plini de sclipici poetic.


femei singure coboară pe străzi înspre margini
şi vor fericire. fără să ştie de ce.


văd lumea arzând şi poezia pieptănându-se trist.
au îmbătrânit arborii oraşului
printre lucrurile noi, strălucitoare.
rădăcinile au ieşit afară din asfaltul
care a crescut până dincolo
de genunchii zidăriilor.
casele vechi şi oamenii vechi
au devenit mai mici.


oraşul s-a turtit.
arta a devenit forma de protest a handicapaţilor,
alteori noua artă turteşte oraşul.


să rezişti, să înţelegi, să nu faci nimic -
acestea sunt marile gesturi din lumea bătută în cap
de timp, de curente şi de ăştia toţi
care umblă prin praf.

Dintre toţi copiii care treceau pe linie în jos
după pâinea dată la raţie cu trei lei cincizeci,
eu eram cel mai bine îmbrăcat, singurul fără fraţi
şi singurul de la oraş. ghetuţele mele nu erau purtate, doar jupuite
pe bombeuri de la sanie, pentru că mă dădeam numai pe burtă.
în fiecare dimineaţă le ungeam cu untură de curcă,
iar când am crescut mai mare am inventat ghetele îmbrăcate
în ciorapi de lână. văd mereu uliţa
acelui sat
sprijinită pe maluri de zăpadă, pe râsete, jocuri şi ursoane colorate.
în alte anotimpuri mă lua cu carul dimineaţa
străbunicul meu
şi mă cobora peste răscol între baniţe şi pături.
abia mă ţineam de loitrele reci şi mi se loveau genunchii
de lanţuri care tot îmi cădeau pe picioare de la hurducături.
orei patru i se spunea acolo “dimineaţa”, iar când treceam pădurea,
pe la cinci, mă uitam în sus la crengile scuturate brusc de păsări
şi o roată dintre stele îmi tot venea pe faţă de câte ori se scufunda
în nămol o alta de la car. îmi plăcea mult să privesc obezile roţilor,
duceau cu ele tot felul de frunze lipite, pământ şi nişte mirări
ale mele.
între spiţe lăsam mereu să alunece o joardă de salcie,
joardă care se rupea treptat până lângă mâna mea.
niciodată nu îmi era frică
în pădure şi cu o mare dragoste aşteptam fiecare mişcare. treceam
Dealul Corşorului spre Roşia după azotat iar bolţile de crengi
erau atunci atât de frumoase! băgam mâna în saci şi aruncam
în urma mea din timp în timp câte un pumn de boabe
pentru cine-o fi să le găsească. aşa mă gândeam eu că e bine,
sau o fi fost vreo reminiscenţă de la Dumbrava Minunată, nu ştiu.
ridicat în picioare atingeam cu mâna crengile de mesteacăn
şi frunzele lui se puteau mânca până la Armindeni.
şi mai luau şi vitele din timp în timp. spinările lor vinete tăiau
întunericul şi atât aveam de făcut: să lovesc în răstimpuri
pulpele lor, când nu vroiau să se îndemne la drum,
iar când încărcătura era grea şi drumul desfundat pe Gropan,
săream între ele şi o otânceam pe a mai bătrână,
a mai bătrână tot timpul trebuia să tragă mai bine.
aveam o boată cu cioiuri, pe care o luam după mine
cu multă mândrie. cu ea aruncam după mere, cu ea mă apăram
de câini, cu ea retezam conflictualele şi înaltele fire de iarbă,
în ea mă rezemam când mai stăteam şi eu de vorbă cu ai mari.
aveam în boata aia o încredere oarbă! şi acum îmi vine
s-o mai port pe străzi, prin saloane literare, pe la instituţii,
pe unde mai umblu eu acu’ până mă întorc acasă, la pământ.
atâtea cuvinte se înghesuie să fie citite de voi
şi nu ştiţi prin câte întâmplări au trecut pentru odihna asta
de sub ochii voştri, ce goluri sunt ele în spiritul celui ce a scris!
şi mâini disperate agăţate cu sânge de viaţa ta,
a celui ce eşti acum acolo să duci mai departe
lumea şi vorbele ei. dacă ai venit de departe, nu te poţi îndepărta
prea mult, de aproape dacă eşti, vei fi la fel de singur.
numai tu cu oamenii!
află întâi câtă frică de liniştea mare e cuvântul lăsat să fie rostit.
copil m-a fascinat fântâna cu cumpănă. lemnul bătrân şi lat
la îmbinare, ornamentat cu fiare, despre care n-am ştiut niciodată
de la ce veneau, ce fuseseră ele înainte de a fi greutăţi.
imaginea aceea era un înţeles prins strâns în verigile de fier,
care strângeau lemnul să nu fie furat de timp.
cuvântul rostit nu se mai bazează pe sine,
ci numai pe ce va urma,
la fel ca vieţile celor care au lăsat
cuvintele cu cumpănă.
nu vreau reduceri la preţuri,
nici oferte speciale,
nu vreau statistici jucăuşe,
nici asistenţă socială,
iar de la voi, când îmi iau liber,
nu vreau televizor cu cristale lichide, nici ieşire la mare,
pot să am fereastra lipită de zid, nici metal la ferestre,
e rău prevestitor, nici lanţuri de aur la gât, nici cămăşi creponate
cu care se şterge modernitatea pe faţă. doar tigăi de teflon
şi linguri de lemn, fără căni cu înscrisuri tembele.
să se ia aminte,
când plouă la sat, găinile şi curcile stau pe sub pătul
şi par foarte modeste,
numai pământul rămâne afară să-şi domolească
praful.

Când se ducea bunică-mea, la amiază, pe la lume, prin curte,
la ai de le muncise pe întoarsea, să ia confirmarea
dacă ziua următoare pune ori nu la copăit, ei îi spuneau că exact
atunci n-au cum să vină şi ea să pună altădată, iar altădată
nu puteau ceilalţi, pe care-i tocmise deja.


atunci se oţăra şi intra pe poartă beştelind:
“păi, le măi cred io lor, mă, de-acum încol�?! fuga ştiu să vină icea
să se vaite şi mă-nvaţă să-mi las daravelele şi treburile mele
şi să mă duc la ei la alergat. cân’ îi arde, se-nvârt pe ci, ca titirezu’!
pe urmă, se văd cu locu’ muncit, treabă-rost, şi nu măi au nevoie,
bună-z’ua ş-un praz verde! păi, fir-ar ei ai dracu’ să fie
de leşinături! şi de scârţari! le bat io lor obrazu’!
aşa ştiu ei că trebe să fi om?! păi, porumbilor mei le-a dat mătasa
de o săptămână. aşteaptă ei după cacaioavele lor?
că acu’ îi înfundă loboda şi polomida. cică să măi aştept...,
fir-ar ei ai dracu’ de umbre bete ce sunt! cu aşteptarea lor, cu tot!
nişte nacote!”


a bătrână, străbunică-mea, zâcea şi ea, legănându-şi capul:
“de, fată! de...
şi nu primişi de cofirmare de la nici un orbete?!
s-a-nrăit, mă, lumea de tot. nu să măi uită nimenea la oichii de om.
sunt toţ’ număi pentru ei! toţ’ pă apucatea!”


“orbeţii”, probabil se mai socoteau cu ai din casele lor şi mult după
ce se însera, ne pomeneam cu câte unii ciocănind cu paru’ în ulucă,
căutând cu mâna să ia cioaca şi pălălăul din poartă. veneau,
pe rând, cum îi lovea şi pe ei chibzuiala şi anunţau că “mâne,


ţaţă Mărie, cân’ s-o deşchide cerul, mă găsăşti în capu’ locului
dumitale. dă de vorbeşte cu toţ’!”


Măria le răspundea din tindă, din casa a nouă, zâmbind nevăzut, cu
zâmbetul ei, a celei care dobândise cunoaşterea absolută:
“bine, mă, că vii, bine că vii, da’ mai ia pă careva din cas’,
că nu-i termenăm, că vă rămân io vouă datoare cu o zî.
iar dacă m-anunţai şi dumneata măi pă lumină,
tăiam şi io o puicuţă şi puneam în oală, da’ veniţ’ mâne la mine,
că vedeţ’ voi cum o fi...”


intra în casă şi ne spunea: “vedeţ’, mă, cum îi juvene la inimă
pă unii, dacă nu sunt oameni?!”

Moşu’ Berdiţă venea dintr-un neam mai boieros. avea casa pe
mâna stângă, cum urci la Corşor, primul căsoi mai mare, peste
drum de grădina lu’ Sâlică al lu’ Titu, mai precis.
familia lui moş Bardă avea tot timpul ceva straniu.
pe-ai casei nu-i vedeai cu lunile, stăteau cu drobu’ pus la uşe şi
într-o rână, în pat. nici măcar C.A.P.-ul nu a reuşit să-i mobilizeze
la viaţă. în casa lor nu intra oricine ca să-i vadă, nu aveau nimic de
comunicat cu mediul, nu-i interesa nimic, societate închisă.
şi îmbrăcămintea le era diferită, ţoalele lor fiind numai cu flori.
a bătrână era cât butia de prune şi trăgea la pipă din geamlâc,
pândind lumea de pe drum. closetul îl aveau la etaj, cu cădere
liberă pe lângă zid la vale, spre şuşea, semn de mare distincţie.
personajele acestea erau de roman, nu de poezie, ca în cazul de
faţă, aşa că trec peste ele mai repede, că mă pomenesc pe urmă că
dau în literatură. Berdiţă era singurul normal dintre ei, a fost cam
ultimul care s-a dus dintre stâlpii satului. a murit după ’85, aşa că
l-am prins destulă vreme. pe uliţa satului trecea maiestuos, parcă ar
fi fost Dumnezău, cân’ măi venea El prin satele noastre, în
vremurile vechi. pe Berdiţă îl domina albul: la cămaşe, la barbă, la
păr. şi foarte cocoşat. fusese prieten bun cu ai din casa mea,
amiciţia asta s-a continuat şi-n urmă, după moartea tătăicului meu,
cu deosebirea că acum se găseau unii cu alţii doar la un interes.
când auzea că veni Victor să pună căzanu’, Berdiţă dădea fuga în
deal să afle vreo lege mai nouă, să vadă de foc sau să-l ajute pe
domn secretari la tăiat cu ferestrăul...
mergea cu o mână la spate, iar în alta purta unele dintre cele mai
 frumoase ciomege pe care le-am văzut vreodată. mereu am fost
 ispitit să-i fur măcar unul, dar îmi plăcea prea mult de el şi nu m-a
 lăsat sufletul.


 moş Bardă urca la noi, în deal, la un păhar de vorbă. pe acolo, când
 cineva îţi dă de beut, se zice că te cinsteşte, aşa că el venea la
 prietenii lui ca să fie cinstit. foarte interesant personaj şi foarte
 înţelept, pe cuvânt! era atât de distins şi era singurul din sat care
 avea o colecţie de tot felul de veste. şi ceas rotund cu lanţ de
 argint! mai încoace, începuse să cam miroase o ţârică a pişat, că
  de, acu’ avea prinprejurul lui nouăzeci de ani şi când îl tipea, nu
  mai avea vreme să se ducă în plimbare. până mai mogoroşea la
  cioareci, era gata! nu se mai putea ţînea, ce vreţi acu’?!
ne atrăgea bunică-mea atenţia să nu râdem de el,
“că aşa-i la bătrâneţe, să măi rod ghiventurile”. moş Berdiţă se
sâmţa şi se ruşina de noi când vedea şi el că iar s-a picurat. se
punea repede pe tamburel şi spunea cu ochii în pământ: “mă,
nepoate, ne facem copii îndărăt...”

aici nu ştiu dacă zâcea despre toţi sau doar vorbea în plural
academic. apoi zgândărea jaru’ su’ căzan şi ridica încet, cu două
beţe, lemnele din foc, să le pună cu capu’ pe drugul de fier.

în ultimii ani ai comunismului, taică-meu se lua cu miliţienii
şi cu alte organe de partid şi de stat. aproape în fiecare seară
era la distracţie cu toate curvele din Sadu, nici una n-a lipsit.
chefuiau la Castrul Roman şi la Popasul Lainici, lângă mănăstire.
nu mai venea la Alimpeşti ca să facă prunele imediat după prima
fierbere, atunci când se scufundă patu’ şi începe frigul să strângă
fumul caselor. bunică-mea, văzând că nu mai vine fiu-su acasă, se
ducea la berdiţăşti să-l cheme pe moş, să le facă el. ţin minte că era
răbdător, econom şi zâmbitor pe sub sprâncenele stufoase şi


aproape perpendiculare pe pământ. de câte ori îmi amintesc de câte
unul ca el, aproape că mă podidesc lacrimile.
Berdiţă avea o figură de zeu grecesc cotropit de creştinism.
mereu grijuliu să nu consume multe lemne, le uda o ţâră să nu
dogorească focul, care trebuia să ardă mai mocnit
pentru că, “oricum, întreţâne vatra”.
nici la mâncare nu era de fel pretenţios, ba mai zâcea râzând că “nu
doar cu pâne se hrăneşte omu’, ci şi cu câte o vorbă, dacă are cu
cine să se îngăduiască.”
la momentul la care fac referire mai jos, aveam vreo treisprezece
ani, câteodată îmi spunea “flăcău”.
ascultam ocazional poveştile lui de pe front, din prigoane şi din
alte locuri. am să le scriu odată şi am să-l înfăţişez pe Berdiţă cu
mult mai multă inimă. am să spun despre satul acela cu bucuria
unui act religios.
în momentul respectiv, despre care am spus că vorbesc, se găsea
cu el, la buţi, Costain al Costii, de la Bâtcani, nu cred că-l
cunoaşteţi...
ţin minte cum Berdiţă s-a luat în râs cu chioru’ Costii. ăsta, altă
figură celebră a locului, avea un ochi lipsă şi se lăuda copiilor că-l
pierduse pentru ţară, în răzbel, la baionetă.
în realitate, nu făcuse războiul tocmai pentru că nu avea un ochi,
exact ochiul de pus la cătare, c-avusese şi noroc - îndemânarea o
avea pe dreapta, iar ochiu’ scos era pe-aceeaşi parte.
acu’ purta unul de plastic, mai mic decât gaura şi îi cădea uneori în
ţărână, când se apleca sau de la mers. îl ridica de jos, îl înjura şi-l
scuipa o dată, apoi îl ştergea cu deştu’ al mare şi-l potrivea la loc,
avertizându-l că, dacă mai cade o dată, dă cu el de pământ!


tot timpul îl aşeza sucit, ba în sus, ba în jos, ba într-o parte. când îl
întreba careva de ce stă cu ochiul aşa, îi răspundea nervos că-l
ajută mult să vadă lumea mai bine. se spărgeau de râs copiii când
se întâlneau cu el pe la comperativă.
altădată, nu ştiu cum l-am prins noi, ai mici, pe la târg. l-am pus să
ne cumpere nişte alviţă şi, ştiindu-l extrem de atent cu întrebările
copiilor, ne-am prefăcut curioşi şi i-am cerut să-şi scoată ochiul, ca
să-l putem şi noi studia.
în timp ce ne explica până unde vede el cu ochiul ăsta adus din
străinătate, unul dintre noi, mi se pare că Mişchireaţă, din luncă, a
dat fuga de a cumpărat carioci şi, în taină, i-a văcsât ocheanu’ în
toate culorile. Costain n-a băgat de samă, că nici cu stângu’ nu
vedea prea bine. spunea el că se transferase din vedere la ochiu’
special. toată lunea a umblat aşa prin târg, c-un ochi în mai multe
culori. nici nu i-a spus nimeni, toţi îi zâmbeau când se-ntâlneau cu
el, credeau că aşa îl poartă el acu’, din fudulie. unele dintre babe îi
zâmbeau admirativ, exclamând pe lângă el: “măi, Costaine, măi...”

omu’ ăsta avea şi o fată, pe Titi, cam cântată de iele, se hilizea
toată zâua şi-o-ntrebau toţi pe cine mai iubeşte.
asta era întrebarea ei specifică, de salut. le răspundea tuturor la fel.
şi ea avea un singur răspuns pentru toţi: “fugi moartii de-aci! asta-i
treabă de spus ţâie?!”
Titi trăieşte şi azi, trebuie să aibă cam la cincizeci de ani, nu s-a
mai măritat, dacă n-a spus nimănui pe cine iubeşte...
noi, ai mici, ştiam că pe Ionel al lu’ Neamţu’, da’ nu ne-am băgat.


Costain venise pe la noi la spart lozbe de cărbuni, s-a urcat în
vârful grămezii şi când să rostogolească cu ranga lozba a mare din
vârf, cânele nostru - hanţ!, l-a luat de fund, dacă tot l-a văzut
aplecat. nimeni n-a avut timp de reacţie, smucea Rex cu râvnă şi,
nu ştiu cum, se prinseseră colţii cânelui în pantalonii de dimie ai
lui Costain, materialul, bun. ăsta, văzând că nu mai pleacă niam
cânele din fundul lui, a început să ţipe de pe grămada de cărbuni,
mai mult de spaimă decât de durere. îi era frică să coboare, nici noi
nu puteam dudui cânele care mârâia continuu, dând ocol grămezii.
Costain şi-a dat pantalonii jos ca să îi spun eu cum e muşcătura. se
văita săracu’ şi-i spunea bunică-mii: “bine, mă, Mărie, să nu legaţ’
voi cânele, cân’ vin oamenii la muncă?!”
bunică-mea răspundea abia oprindu-şi râsul, dar şi îngrijorată:“bă,
Costaine, n-a muşcat, mă, pe nimenea până acu’, nu ştiu ce avu cu
tine, ce i se năzări lui acu’...”
şi încheia Costain:“vedeţî-vă, mă, de treabă, ăsta-i câne
băzăvănesc, io nu văzui cum smucea în curu’ meu?
daţ’ încoa rachiu de-al tare să mă dau la bucă, au ce mă mai ustură!
şi dă fuga la Victoriţa lu’ Gigel să-i facă injecţia potaiei în burtă, că
nu trece sara şi-l apucă jigodia! nu să-ntrece el cu mine! mă, frate,
mă, ce muşcătură! şi ce mă zguduia!”
după asta s-a întors la căzan, să tăinuiască la foc cu moşu’ Berdiţă,
care n-auzise tărăboiul că era cam surd.
eu am reuşit să prind cânele, l-am legat la gura beciului şi am venit
în casă. mă tăvăleam în pat de râs, nu-mi puteam scoate din cap
faţa lui Costain, urcat pe vârful grămezii, basculată cu raba în
curte, pe furiş, cărbuni cumpăraţi pe un grăsune de trei luni, de la
şoferii de la mina Seciuri.


mai râdeam şi de alegerea lui Costain de a începe să spargă
cărbunii, pornind din vârf la vale. după incident, într-adevăr, avea
un sens... apoi m-am dus cu mâncare la ei, la perdea. aşa se
numeşte acolo o scuteală mai din dos, cu acoperişul într-o apă.
la plecare, din casa de jos, m-a avertizat bunică-mea de iminenţă:
“bă, să nu te iei de minţ’ cu ei, să staţ’ la cioinit şi să nu bagi de
samă cân’ să-mbată boşorogii. băăă, nu-i de râs! să nu să-mbete şi
să cadă proştii-n foc! dăm în alte daravele! ne procopsâm cu ei aci,
auz’ tu?! că ajungeţ’ şi la post, şi de râsu’ lumii cu proştii arşi de
vii. şi tu, şi tac-tu! treaba vost’ă..., să vez’ cum vă obligă statu’ să-i
ţâneţ’ pe spate, în cas’. io n-am nevoie, mie mi-ar face un bine să
mă ia jăndarii de pe ’cia, să mă ducă în poşcărie să mă hodinesc.”

mâncau domol moşnegii, cu străchinile pe genunchi, în gura
focului, mestecând zama cu linguri de paltin, afumându-se în
ritmul amestecăturii. mă trimeteau după sare şi nu puneau gura pe
carne fără o ceapă mare, spartă în pumni până-i iese inima.
mâncau şi-şi urau sănătate, apoi mă punea Berdiţă să încerc dacă-i
tare ţuica. zicea: “mare păcat că nu pui în gură deloc, noi nu ne mai
dăm cu sama, ne îmbătarăm o ţâră, şi ne omoară Măria dacă o
luăm luşcă.”

îmi amintesc discuţia următoare, parcă e aievea şi asta.
e adevărat, mai accentuez eu puţin simbolistica în unele locuri, dar
nu mult. în mare, a fost cam aşa:
- mă, Costaine, la ştiucă, măi dai, mă, cu râma?
- aoleo..., nenorocire!, răspundea al Costii, cu bărbia împinsă
înainte.
- şi ştiuca o mai prinde?


- o prinde, mă, că, dacă nu, bag mâna şi o trag de mustăţi!
- şi se dă cu burta-n sus prin stufăriş?!
- se dă, Berdiţă, se dă, că io sunt mai mic ca tine...
- şi mai poţi tu trage ştiuca afară?!
- o pot, mă, o pot! ştii cum zbârnâie aţa?
- bă, Costaine, taie-ţi, mă, pe udeală, râma, ca să se-nmulţească şi
să dai şi altora!

s-a mai discutat puţin până s-a clarificat situaţia, deşi nu mai era
nevoie. văzându-mă râzând, moş Berdiţă mi s-a adresat.
eu n-am avut răspuns, nici interpelare, dacă am văzut că fusese atât
de dur cu Costain...
“mă, nepoate, a zis Berdiţă, femeia e ca lubeniţa, toate formele ei
sunt nişte lubeniţe mai mici. pe lumea asta, ţâne minte la mine, tot
ce stă în aer şi cade e rotund. lăcrămile sunt rotunde, roadele-s
rotunde, ploaia e rotundă, boaşele-s rotunde...
şi muierea e ezact ca lubeniţa, nu alta! geaba zâci că o cunoşti la
vedere, după culoare ori după altă închipuire, şi te arăţi priceput în
mijlocu’ târgului. geaba o strângi între palme şi-o asculţi cu
urechea, geaba o baţi s-o auzi cum sună... nu ştii dacă-i coaptă,
nici dacă-i trecută şi zaharisâtă.
nici dacă e la coaje mai subţâre. geaba te uiţi la codiţă
să vez’ dacă-ncepe să se ususce...
mă, până nu-i faci dop cu iataganu’, n-ai ce zâce, nici n-ai ce gusta,
nici nu-i vezi sămânţa!
trebe neapărat să-i dai cu tăişu’ pe frumuşel în sus,
să-i cauţi rotunjimea până iese purpura...”


puţin neglijat şi copleşit de atâta învăţătură, Costain strâmba din
nas, se întorcea somnoros înspre mine şi zicea: “nţă, nu e chiar aşa,
cum zâce ăsta...”
Berdiţă îmi făcea un semn scurt cu cotul şi-i dădea lui Costain un
brânci şi o avertizare finală: “scoal’ ocheane, că vine Moartea de
te-ncalecă şi te prinde reavăn!...”

După Revoluţie, prin 1993, a’ venit unii de la Tele-vizâunea
Română, umblau prin sat în deal:
- bună-ziua, tanti! suntem de la Televiziunea Română. dacă vreţi să
daţi un interviu despre cum e viaţa la ţară...
- mă, oamenilor, răspundea Măria, dacă vreţ’ să mâncaţ’, ori să beţ’
ceva, că vă văd că sunteţ’ de departe, io vă bag în curtea mea, da’
nu-mi cereţ’ să răspund la cacaioave de ăştea...

Pe Mitran Cruceru şi pe Vasâlică al din deal îi aveam la cosât
în Pietroasa, lângă casa Sâniei, o femeie care a trăit în pădure,
fără frică, izolată de lume şi de întâmplări.
locul din Pietroasa era nisipos, îi fusese dat Măriei în extravilan,
pe graniţa cu judeţul Vâlcea.
eu duceam mâncare oamenilor pe care îi aveam la muncă, trebuia
să ajung la ei pe la ora11. plecam de acasă la 9.30.
o luam pe Corşor în deal şi, când ajungeam la livada lu’ Vergil,
o coteam la dreapta, prin pruni, pe scurtătură, până la fântâna
lu’ Grigoroiu, unde era şi primul meu popas.
beam o cană de apă rece şi urcam Ponoru’, apoi o luam prin viile
sălbăticite, unde erau şi nişte ruine în pământ, şi ajungeam
la fântâna Chelcii. aici era popasu’ cu număru’ doi.
nouă-zece ani să fi avut, eram cam subţirel şi încărcătura mă cam
apleca. de aici, dădeam în plopiş şi, apoi, în platoul Pietroasei.
mare fericire mă prindea acolo sus, odată scăpat de coşuri şi de
geacuri. Măria îmi spusese de acasă: “ia la tine cât poţ’ duce,
că proştii ăia mănâncă mult, asta le e până disară!”
aici, trebuie făcută şi o precizare: în vorba satului Corşor, toţi sunt
proşti, cu excepţia ta, a celui care vorbeşti! tot aşa îi şi cheamă -
prostu’ lu’ cutare, prostu’ lu’ cutare...

dar să mergem mai departe cu povestea. o dată ajuns în Pietroasa,
lăsam povara jos, mă întindeam cu mâinile în cruce, le scuturam pe
lângă mine şi îi strigam pe proşti să vină spre drum, că am venit cu
mâncare. mă duceam la o umbră şi începeam să întind masa pe
câte două-trei peşchire, într-un loc fără furnici.


pe tot dreptu’ nostru, era o singură umbră, la capătul dinspre
drumu’ care ducea la Roşia.
Mitran era primul care întrerupea lucrul. mă întreba doar atât:
- căt rachiu îţ’ pusă, mă, mumă-ta Măria?
- o juma de kil, că zâsă să vă spui că măi beţ’ şi disar-acasă,
că nu vă plăteşte să vă culcaţ’ pă dialuri.
Mitran lua sticla învelită c-un şervet, ca un copil de ţâţă, o ducea la
gură şi gâlgâia de câteva ori. apoi se întorcea râzând spre vale:
- bă, Vasâlică, bă, ţâie nu-ţ’ pusă, mă, vară-ta nimic de beut,
Bebiţă
adusă numa’ sticla mea. cică, tu cân’ bei, te culci!
- fir-ar ia a iavu să fie! da’ cât pusă, mă?
- o litruţă, într-o sticlă de bere... abia dacă avem cu ce să ne
cinstim!

Vasâlică, după ce mai ducea un polog, venea şi el, cu toporâştea
coasei pusă de-a doua, pe şale. se apucau de mâncat, cu mânecile
suflecate. cosiseră cu busturile goale, dar, la masă, îşi luau
cămăşile pe ei. după ce se mai ostoiau o ţâră, şi cine a fost la cosit
ştie ce foame te-apucă, începeau a povesti tot felul de lucruri,
de întâmplări şi năsărâmbi de-ale lor.
- bă, Vasâlică, ştii tu ce modă avea Frusâna la frichinit?
- nu ştiu, mă, de un’e să ştiu io?
- te-ntreb, că poate-ai fi auzât şi tu pă careva şi de ce să-ţ’ spui ce
ştii?...
- bă, Mitrane, de altele am măi auzât, mă, da’ de Frusâna, nu. da’
ia zâi tu, că doar n-ai fi auzât degeaba...


- bă, cică asta cădea jos fără nici o vorbă, aşa avea ea socoteala.
cică era unsă de-a gata, ca osiile carului primăvara şi, mare
minune!, nu punea mânile deloc pă om. ţânea pălmile întinse pe
lângă ea şi lipite de pământ, fără nici o mişcare!
- Mitrane, aşa era, mă, felu’ ei, n-a avut nici ea om, atunci cân’ a
vrut, că i-a murit de tinăr, spânzurat.
- bă, Vasâlică, ia ascultă ici! te lucra numa’ din miljoc şi cică, nu
ştiu cum, se împingea o ţâră-n coate, săltându-se de şele, să te
chibzuiască bine, că nu vroia ca nimic să se răsâpească de pomană,
prin aer. nici nu pupa niam cu gura, nici că te lăsa s-o pupi!
- i-o fi fost ruşine de omu’ ei, ori cine ştie...
- mă, Vasâlică, mă, cică avea un talent la cuibar, ceva de spăriat!
morfolea-năuntru tot răsteul, îl înghiţa şi făcea la urdiniş mişcări
ca şerpele cân’ înghite puiu’ de găină. te lua şi spaima, auz’ tu?!
şi-n tot timpu’ ăsta nu ardica niam pălmile de pe pământ...
auz’ tu minune! iar cân’ te sucea pă tine didijos, rar de tot, mă te
frichinea până la os, de-ţ’ mergea sufletu’ la ceri, ca pleasna!
pă urmă, cân’ îşi termena ia nădufu’, se sălta fuga în sus din iarbă,
îşi scutura cu mânile poalele de praf, se uita cu tact înspre miază-zî
şi-ţi zâcea ca şi cum nu ar fi fost nimic până atunci:
“bă, cutare, şi cum zâci, mă, că va fi timpu’ mâne?!”
asta era tot, aşa era felu’ ei, nici o vorbă în plus! dacă te prindea pă
câmp pentru prima dată, mă, rămâneai năuc, nu alta! un ceas
sâmţai în urmă glojdereala!
- mai taci Mitrane din gură, că nu te slăbi niam copilu’ lu Victor!
învăţă ăsta tot! la toamnă, tobă de carte se duce la şicoală!
- e prea mic, nu înţălege nimic, ş-apăi măi vorbim şi noi
să măi treacă vremea...
mie mi-a plăcut povestea asta, deşi simţeam că e neobişnuit ceva.


vremea a trecut, iar vorbele lor îmi rămaseră mie. dintre toţi
oamenii aceia, n-a supravieţuit nimeni timpului. pe la gaga
Frusâna, eu mă găseam des. îi mai tăiam surcele, seara mă mai
striga s-o ajut să-nchidă halele, că nu prea mai putea să meargă de
grasă ce era. îmi dădea mere şi câte un păhari de livej. cele mai
bune mere sunt ălea de le mănânci de la alţii.
Frusâna lu’ Ciotu’ stătea mai toată ziua pe scara de piatră, ca să
vadă lumea care trece. la prima întâlnire cu ea, după aflarea acestui
fel al ei din tinereţe, în timp ce mâncam dintr-un măr, aşezat în
curte pe o butură de plută, mă zgâiam fix la ochii ei, fiind marcat
de proaspăta cunoaştere. dacă ăia doi povestiseră aşa, însemna
că e ceva aparte şi mă miram în capu’ meu cât era ea acum de
babă. pe urmă, înţelegeam şi eu câte ceva...
nici nu mai clipeam de câte gânduri aveam. baba vedea bine şi mă
pomeni cu ea: “Băbiţă, la ce te uiţ’, mă, aşa, la mine? la ce te
gândeşti tu?”
mă, gagă Frusână, mă tot gândesc să te întreb ceva, da’ nu-
drăznesc niam...
până la urmă, mi-am făcut curaj şi-am îndrăznit. cân’ m-a auzât
baba Frusâna povestind ce şi unde auzisem, a început a blestema
şi-a dat cu papucii după mine, şi cu toate surcelele întâlnite în
drum. nici nu ştiţi cât m-am speriat! un măr n-am mai văzut din
curtea ei, nici că ne-am mai vorbit! şi ce mai beşteleală peste gard
au luat şi Vasâlică, şi Mitran, cân’ i-a văzut pe drum!
la o zi sau două, Vasâlică a venit la noi în curte şi mi-a spus
supărat: “păi, bine, mă, nepoate, să pârăşti tu Frusânii tot ce-ai
auzât în dial?!”
eu, luat prin surprindere, timid şi vinovat, deşi nu fusese pâră,
am îngăimat repede: i-am spus, mă, nene Vasâlică, că mi s-a părut


a fi ceva în neregulă...
“tii, al diavu de copil!”, mi s-a răspuns.
a venit în vorbă şi bunică-mea: “Vasâlică, iote ici! ăsta e mic,
nu ştie! da’ cum să povestiţ’ voi lucruri de elea?! nu vedeţ’
că n-aveţ’ capu’ bun?! cum să râdeţ’ voi de muiere?! elea sunt
lucruri trecute, cine măi are nevoie de iele?!”

Vasâlică a oftat, s-a uitat la mine a pagubă şi a răspuns:
“mă, vară-mea, tu eşti nebună, ori ce ai?! io n-am zâs nimic!
a vorbit număi Mitran, io doar am ascultat...”

cu Frusâna m-am împăcat mult încoace, s-a făcut ea c-a uitat, prin
vara lui ’92, la moartea străbunicei mele. ea i-a ţânut lumânarea
şi i-a zis Tatăl Nostru. de ce să vorbim?...

Bucuraţi-vă că treceţi prin timp,
deşi nu veţi avea niciodată puterea
să vă scoateţi mâinile din buzunare!

e atâta cunoaştere care trebuie ciupită!
şi atâta iubire care trece prin oameni, imagini şi locuri,
în drumul ei înapoi spre Dumnezeu. nici nu înţelegem,
nici n-o curăţim de lume.

nu ştiu dacă suntem vreodată bătrâni sau copii,
suntem aşa cum ne percepem. noi înşine şi unii pe alţii.
e adevărat că ne ajută în această încercare şi unele detalii...

şi toată viaţa nu băgăm în seamă mai aproape nimic din natură,
stăpâniţi fiind mereu de natura din noi.
câte mângâieri nu se pierd definitiv
în prezentul care le născu!

cât de frumoasă e lumina! şi lumina e materie din Lumina divină.
deşi nu te lasă a vedea mai departe cât timp eşti dominat
de materie,
ea poate fi uneori însăşi vederea, un om ori un loc.
lumina ar trebui măsurată în câte lucruri rămâne în noi. astfel,
n-ar mai fi mult până la inima ei.

bucuraţi-vă că treceţi prin timp,
chiar dacă nu veţi avea niciodată puterea
să vă scoateţi inima afară!

Cel mai urât lucru care mi se putea întâmpla, când eram la ţară,
era să mă ia bunică-mea să mân purceaua cu goneii după ea.
nu sufeream deloc procedura asta. trebuia să alerg în continuu
prin toate hoagele după purcei. se speriau de orice şi se risipeau
care încotro. abia de-i încherbam, trecea vreo rabă pe drum
şi iar zbugheau în toate părţâle.
bunică-mea, avantajată de rang şi de vârstă, avea rolul cel mai
simplu. mergea înaintea purcelei zdrăngănind o târnă cu boabe
în ea. urmau goneii, cu râtul în pământ, şi, în urmă, mergeam eu,
cu o bâzdoacă în mână, având rolul cel mai responsabil
din formaţie. când ajungeam în târg, pocinogu’ era şi mai mare:
se împreunau inevitabil purceii cu ai altor scroafe şi trebuia
să sar. altfel i-ar fi rupt purcelele străine cu gura.
îmi aduc aminte, plecasem la şcoală, aveam vreo nouă ani,
dar nu îmi zicea nimeni “dă-te mai încolo!”.
în satu’ nostru, porcii erau învăţaţi ca, o dată cu sfârşitul toamnei,
să fie lăsaţi să colinde liberi pe Dughean, după jir, după rădăcini
şi tot felul de cotolene. seara veneau singuri acasă.
mai ajungeau şi-n Dealul Corşorului, plin pe atunci de mistreţi.
se mai întâmpla să se mai suie vierii sălbatici pe purcelele-n
călduri. noi aveam deja o scroafă neagră, corcită cu-n mistrţ,
pe Durigeanca. bunică-mea o dădea la vierii lu’ Fănică, dar, odată,
ne-am pomenit c-a făcut unsprezece purcei dungaţi, toţi frumoşi,
toţi graşi.
mare bucurie pe mine! mi-era drag de ei de nu se mai putea.
la trei săptămâni, le-am tăiat cu foarfecele colţii şi le-am dat câte
un nume. pe la şase săptămâni, când le veniseră vremea să facă
excursii la târg, au prins un nărav: fugăreau pe bătătură tot ce era
orătenie tânără. dacă o prindeau, puneau gura pe ea şi gata!


într-o săptămână nu mai scăpa nimic. zburătăceau tot păsăretul
de zâci Doamne. se aliniau cu spatele la gard, râmneau
de două ori şi porneau toţi în acelaşi timp, de parcă i-ar  fi
învăţat careva cum să facă.
mă, şi ce îmi mai plăcea să îi privesc! abia dac-apucam
să intervin. mâncaseră deja câteva puicuţe din toamnă
şi chiar încutiţâseră şi-o curcă. abia aştepta bunică-mea
să le facă de potrocanie, nu îi mai răbda niam în curtea ei.
spunea că “măne-poimâne te prind şi-ţi varsă maţăle pe bătătură.
veni şi ziua de târg, nefericirea mea creştea întruna şi toată noaptea
n-am pus geană pe geană.
pornirăm cu ei la vale. pe drum, păreau cât dovleţii de graşi.
mergeau pe linie în jos parcă de-a-ntotoroşul. mi se rupea inima!
atunci mi-a venit o idee şi până la târg am fost numai un zâmbet.
nu trecu un sfert de ceas şi purceii noştri deveniră vedete,
se înghesuiau negustorii să-i vadă şi mai toţi întrebau de preţ.
copiii plângeau şi băteau din picioare că vor să aibă şi ei un purcel
mistreţ. se făcuse în târg o adevărată adunare, se chemau unii pe
alţii să nu cumva să piardă minunea.
unii, mai glumeţi, o întrebau pe bunică-mea: “ce faci,Mărie,
te-ai pus pe prins porcii din pădure şi vii cu ei să-i vinzi în târg?!”
ea nu zicea nimic, era puţin surprinsă de atâta succes.
pe purcei îi întărâta cu boabe, să vadă lumea că mănâncă
şi c-ar putea oricând să fie înţărcaţi. eu ştiam din experienţă
întrebările de bază, care se pun în astfel de momente.
aşteptam numai să întrebe unul, de formă, dacă sunt învăţaţi
la mâncare. asta s-a şi întâmplat. mi-am făcut loc mai în faţă,
că se adunaseră vreo douăzeci de oameni şi se certau care venise
întâi şi care ar fi fost în drept să cumpere primul. bunică-mea


îi potolea cu răbdare, gândindu-se doar la marea lovitură financiară
pe care urma să o dea, mulţumită fiind că tămbălăul acesta ridicase
preţul. după cum am zis, m-am strecurat mai în faţă, mi-am înălţat
cu încredere vocea, să acopăr rumoarea admirativă, şi am zis cu
toată puterea, mimând un entuziasm spontan: aole�, şi ce mai
mănâncă! mănâncă de toate, boabe, dovlete şi ne-au curăţat şi toate
halele de pe bătătură, parc-ar fi hupiţi!
nu te poţi ţâne la ei, dacă-i ţii închişi, într-o noapte rod tot grajdul!
împrejurul meu s-a făcut o tăcere bruscă. brâul de lume,
care ne-ncinsese, a-nceput să se deşire. ba unii o mai şi înfruntau
că vine în târg cu sălbăticiunile ca să nenorocească lumea.
“năroc cu copilu’ lu’ Victor, îl luă gura pe dinainte şi se dădură de
gol”, a zis al lu’ Labă, de la Petecei.
bunică-mea era şocată de ce spusesem eu dintr-o dată. ce mai,
mută! dar starea ei nu s-a prelungit şi, când a văzut că se pierduse
totul şi toţi preţuitorii plecau, a început să tune:
“firi-al dracu tu de golan, cum mă nenorocişi tu pe mine acu’!
mă lăsaşi muritoare de foame, fără un ban de muncă!
firi-al dracu cu purceii tăi, cu tot, de prost ce eşti!
cum duduişi tu lumea! pe toţi îi dam astăzi, firi-al dracu tu
de găinari! vine el tac-tu, să te ia de ci! că numa’ pagubă aduci!”
eu mă prăpădeam de râs, îmi părea şi rău de supărarea ei,
dar de purceii mei mi s-ar fi rupt inima să îi văd săltaţi în vreo
căruţă! am luat fuga din urmă purceaua şi pe ci ţi-e drumu’!
una-două am ajuns la Corşor. când se întorc acasă, porcii merg mai
repede. Măria a rămas pe vale după târguieli şi să se justifice, cui o
întreba, de ce veni în târg dacă ştia de năravu’ purceilor mistreţi.
aşa ceva nu se face. când vii în târg, sunt nişte reguli vechi...
seara a venit acasă, a intrat pe poartă şi i-a zis străbunică-mii:


- mamă, îţ’ spusă, mă, prostu’ ce făcu în târg, ce panaramă
se petrecu acolo? acu’ se duce buhu’ şi pomina pân’ la Cărbuneşti!
- îmi spusă, mă, cică iubeşte prea mult purceii ăştia
şi nu vrea să-i dăm. mă prăpădi de râs, nu alta!
- aşa..., scarpină-l şi tu între coarne, că vedeţ’ voi pe dracu!
până la urmă a vândut vreo doi de-acasă, pe altul l-a dus la achiziţii,
iar pe ailalţi i-a tăiat Vasâlică şi au intrat în garniţă.
întâmplarea asta a rămas celebră, multă vreme apoi mă puneau
babele şi moşii din sat să le povestesc cum am zis atunci, în târg.
eu mai ziceam o dată şi ei râdeau pe rupte. apoi mă întrebau
cum mi-a dat prin cap aşa ceva.
când m-am făcut mai mare, cam pe la doisprezece-treisprezece ani
încolo, nu-mi mai convenea rolul acesta, de a merge cu purceii
în târg, îl găseam ruşinos. acum vroiam să vin pe vale numai să
contemplez lumea, să mă plimb şi să-mi dau întâlniri la nişte toi
speciale, pe Olteţ, cu fetele mai frumoase, care s-ar fi brodit prin
târg. în refuzul meu nu era nici o comoditate, cum ar fi firesc
să credeţi. aveam o stare reală, simţeam în sinea mea că e musai
să încep a tăinui cu fetele astea, în prejma cărora începeam să mă
simt, nu ştiu cum, parcă mă-ncerca o boală lungă.
trebuia neapărat să vorbesc cu ele. nu conta unde: la Olteţ,
pe dealuri, la horă-n vale, la comperativă. aveam un sâmţ al meu,
care-mi poruncea.
i-am spus bunică-mii toate problemele astea, cum că am crescut
şi mi-e ruşine acum să mân porcii pe şuşea, să mă vadă lumea
cum gonesc după purcei prin târg... că nu se mai cade,
că nu mi se mai cuvine.
ea s-a uitat vreo trei secunde la mine, cu o lehamite sobră,
răspunzând cu voce domoală, accentuată special:
“vaaiii de capu’ tău!”


de multe ori, spre constanta mea nenorocire, nici nu se vindeau
purceii toţi, la un singur supliciu.
bunică-mea era rea de preţ, de la un punct încolo nu mai negocia
nimic. în felul acesta, lunea viitoare, trebuia să o iau de la capăt
cu purceii scoşi din râpe şi cu problemele existenţiale.
Măria ştia că pregetam s-o ajut. spre sfârşitul săptămânii, nu mă
mai ocăra, nu-mi mai găsea nici contraexemple din sat, de copii
în rândul lumii.
mă lua cu binişorul, pe departe.
deodată, când îi venea ei la socoteală, mă aborda frontal şi tactic:
“mă, băiatule, mâne ne sculăm cu zâua în cap, că plecăm
în târg. n-accept alte puncte de vedere! vez’ bine că n-avem de unde
scoate pe altceva bani. dacă nu vând în târg, rămânem cu locurile
pârloagă. c-o mânzată, cu purcei şi cu de-alde curci mai scoatem
pârleala, să ne-ajungă pentru munci. nu vez’ că nu te poţi baza
pe tac-tu?”
eu scoteam un oftat prelung, ştiind că nu e de ales, un oftat
din toată conştiinţa, şi tăcerea mea era un acord rupt din mine.
repede venea şi consolarea ei, un fel de semn că mă înţelege,
şi care, după atâta învăţătură urbană, îmi pare acum obiectivă:
“lasă, mă, mumă, că nu te vede mâne nevastă-ta, prin târg,
mânând purceii mei...”

La mine, la ţară, lucrurile sunt precise şi tot aşa se simt.
viaţa se desfăşoară pe faţă.
de pildă, maxima sancţiune care poate fi dată
de către o gospodină alteia, atunci când se ceartă
şi nu mai e rost de nici un fel de împăcare şi nici nu se doreşte asta,
este poziţionarea cu spatele la preopinentă, după care urmează
o uşoară aplecare înainte şi bătaia apăsată a fundului gol.
dar numai în cazuri extreme!
cu cât bătaia se face mai lent, cu atât ea este mai depreciativă.
până la această sancţiune, socotită a fi definitivă şi irevocabilă,
mai sunt, în ordine descrescătoare, bătaia fundului îmbrăcat,
bătaia nasului cu degetul arătător de la mâna dreaptă,
a obrazului şi, în final, întâlnită mai des, bătaia bărbiei,
cu pumnul strâns.
eu am inversat ordinea acestor sentinţe,
în scopul unei mai bune înţelegeri a lor,
însă bătaia bărbiei este prima măsură pe scara gravităţii
şi a confruntării raţionale şi singura care conţine în ea
o provocare propriu-zisă, singura cu drept la recurs.
restul sunt măsuri disciplinare care sancţionează conduita
şi încălcarea normelor de viaţă în comunitate.
de esenţă teoretico-mistică, sunt proporţionale
cu gradul de prejudiciu adus.
pumnul lipit de obraz are caracter practic,
presupune o înfruntare. se face atunci când eşti sigur
de izbândă într-o luptă fizică.
din altă perspectivă, a înţelegerii lucrurilor,
când cineva de la Corşor nu e de acord cu ce spune celălalt,


îi răspunde: “cre’ că...”
rostire sintetică a lui “cred că”. şi găsesc, fără alte consideraţiuni
filosofice, că este o rezolvare (de situaţie) deosebit de interesantă,
o mărturisire a îndoielii într-o formă pozitivă, o rezervă, o prudenţă.
foarte politicos expusă şi prezentată cu o anumită distincţie...

iar când cineva este solidar cu durerea celuilalt,
când îi înţelege condiţia din care nu e chip de ieşire,
pentru că realitatea are marginile înalte, îi răspunde aşa: “de...”
cu o rostire înfundată în gât, foarte diferită de rostirea obişnuită
a lui “de” din vorbirea neofită.
acest “de...” ţărănesc are rezumat în el toată tânguirea înţeleasă
mistic, toate răspunsurile şi soluţiile posibile, tot spiritul conclusiv
al fatalităţii.

când unul îşi pierde minţile, fiind expertizat definitiv
de către comunitatea sătească, se spune despre el
că “s-a desminţat”, adică a trecut printr-un fel de proces invers
acumulării.

din pricina acestora toate şi a multor altora care ating universul
în părţile lui moi, eu găsesc că la mine, la ţară,
lumea vorbeşte şi se poartă deosebit de interesant.

Tatăl meu, atunci când a plecat definitiv,
nu a luat nimic cu el de acasă, nici hainele,
decât fluierul şi o muzicuţă.

Toate vacanţele de vară le petreceam mai mult cu vacile.
în anii ’80, erau mulţi copii în Corşor, câtă joacă şi iarbă.
şi ei erau ca şi mine, stăpâni.
din tot ce era la ţară şi am stăpânit atunci, ele erau în subordinea
mea directă: vaca şi viţeaua.
islazul comunal era în Ponor. ce lărgime! câtă bucurie!
erau pruni, nuci, meri şi tufe de aluni.
mă strângeam cu Dan al lu’ Cruceru, cu soru-sa Lili,
Claudiu lu’ Gogu, Vasilica lu’ Ciuteanu, Ileana lu’ Băzăvan,
Carmen şi Luşu - fetele fetii Lenii lu’ Sâmion, Dorinel al Lenii
lu’ Mitoi, Neluş al lu’ Geoge, Costinel, copilu’ al mare al lu’ Nelu,
nepoţii lu’ Mitu Lincăi, Ion al lu’ Geoică, rămas mereu copil,
nevastă-sa care ne spunea că-l are de drăguţ pe Gheorghe Albeanu,
Florin, Ileana, rar mai venea şi Monica. rar veneau fetele Nanii lu’
Ghiţă, Viorica şi Liciu, rar fetele lu’ Dinie, ale lu’ Victor de la
Hunedoara, Mitel al din deal şi Pătru lu’ Miroiu.
se strângea o adevărată armată care se bătea în fiecare zi
cu trecerea timpului. jucam tot felul de jocuri:
briceguşu’, macao, kems, rar şeptică românească, ţurca la cerc
şi la groapă, lapte gros, pituluşul, ţară, ţară, vrem ostaşi, bâza,
fântâniţa, poate şi altele...
stăteam amestecaţi, cei de la ţară, cu cei de la oraş.
vitele se mai luau la luptă, dar noi, niciodată!
dejgheoram nuci, coceam porumbi şi ne jucam...
câtă bucurie când te joci continuu!
câteodată sugeam lapte direct din ţâţăle vacii,
dădeam viţeii să ude şi să le spele,
după care-i duduiam şi ne puneam noi la supt.


mă, da’ cât ne mai puteam juca!
bunică-mea le spunea acestora toate într-o singură sintagmă:
“statul cap în cap pă dialuri”.
de multe ori, câte unul pierdea vacile şi atunci era o panică mare...
întrerupeam jocurile pe echipe şi plecam care încotro, prin păduri,
prin zăvoaie, prin lanurile oamenilor.
ne ajutam unii pe alţii la căutat. până la urmă le găseam.
odată, n-am mai dat niam de Munteana noastră,
oricât de mult am căutat-o. erau şi pericole, cel mai adesea
le luau paznicii C.A.P.-ului şi le duceau la obor, la Sârbeşti,
să arate cât de bine-şi fac ei datoria, poate luau vreo premă.
şi pe Munteana noastră a dus-o odată nărodu’ de Buliman.
era foarte vrăjmaş, în tinereţe îl junghiase şi pe al bătrân al nost’.
mai erau şi alţii cu inimă rea, duşmani, care le puteau înţepa cu
furca, în burtă. ca să le iei de la obor trebuia să plăteşti taxa pe
gloabă, o adevărată nenorocire pentru ai din casă.
am coborât în sat foarte abătut şi puţin înfricoşat
de ce ar fi putut să se întâmple. am intrat pe poartă o dată cu
noaptea, sperând că ar mai putea să ni le aducă cineva acasă,
vaca şi viţeaua. bunică-mea n-a aşteptat să-i dau raportu’
şi a spus nervoasă: “un’e-i, mă, găinare, vaca noast’ă?!
fug� în lumea largă de supărare? te fericişi!
acu’ poţ’ dormi cu sula-n sus până la prânzu’ ăl mare!
cum stai tu, mă, toată zâua cap în cap pă dialuri?!
nu băgaşi de samă că nu măi fu vaca?!
ori te luă iar careva de nas şi uitaşi de ea?!
mă, io ţ-am zâs ţâie de mult că Munteana noast’ă e măi deşteaptă
ca tine şi nu m-ai crezut!
acu’ văzuşi şi tu că e aşa! ea veni, săraca, sângură.


încet, încet, pă drum la vale, zbierând.
dacă văzu că n-are stăpân...
în timp ce tu hălăduiai pă dialuri, ea, ce să gândi? -
să vină la casa ei!
şi cre’ că nu te găsî, că te-aducea şi pă tine dindărăt.
te lua din urmă şi te-aducea acas’!
du-te, mă, la iesle, să te vadă că venişi,
că rupe la noapte curmeţu’
şi pleacă să te caute pă dialuri”.

S-au întâmplat atâtea lucruri pe când eram mic,
încât cred uneori că mic am fost tot timpul...
aşteptam soarele, aşteptam stelele noaptea,
de mână cu timpul umblam printr-un univers
numai al meu, într-un sat dăruit de Dumnezeu
pământului,
pentru a-mi folosi mai târziu.

îmi plăceau oamenii, aproape toţi oamenii.
şi mergeam pe la ei să vorbim.
nu-mi doream mai nimic, decât să vorbească
bătrânii aceia cu mine. în rest, tăceam.
dar şi toată natura vorbea atunci cu mine.

mă duceam pe la casele lor, a celor mai bătrâni dintre ei,
pe unii nu îi mai vedeam pe linie şi mă duceam eu să le vizitez
suferinţa.
aşa s-a întâmplat şi întâlnirea cu Mitru lu’ Sîmion,
pe care am să încerc să o transpun ca relatare, ori, mai bine, ca
dialog, că aşa e între oameni, când te întâlneşti cu ei,
aşa cum mi se întâmplă mie acum, când mă întâlnesc cu domniile
voastre.
în casa mică, joasă ca o îndrăzneală de ţăran, duduia focul.
scânteile se avântau spre cenuşa strânsă în cotlon.
un miros uşor de fum, amestecat definitiv cu memoria mea, lupta
încet cu un miros de mirodenii,
pentru cine să domnească în casă.
mi-am descopciat haina şi mă uitam la nenea Mitru.


el stătea pe spate, sprijint de o pernă cusută cu fire de lână roşii,
verzi şi negre.
lângă el, o strachină cu mâncare, rămasă de cândva
cu o lingură de lemn în ea, lemn înnegrit.
- Mă, tată, mă, venişi pe la mine?
- Venii, neică, venii să măi tăinuim... să măi văd ce faci.
- Sunt supărat, băiatule. supărat că nu măi poci ieşi la muncă
şi că nu măi poci merge. cum să stai tu cât e zâua de lungă în pat?!
uite-aşa, pe spate! părălizat... lemn... să asculţ’ întruna cum bate
ploaia în geam ori găinile scurmând pă bătătură?!
- De, neică... acu’ ce să faci? cân’ n-ai ce face, te uiţ’...
- E greu... picioarele eştea, care mă purtară până măi an,
parc-ar fi acum străine! cum să le ştiu io că sunt şi să nu mă poci
folosî de iele?! le ţâu şi io cu mine, pe ci, ca pe nişte lucruri...
şi ce măi îmi vine câteodată să joc! mă, tată, mă, ce-aş măi juca io
câteodată cu Lena! şi cân’ mă pun să cânt, mă podidesc lăcrămile.
o fi vreo legătură cu ce mi-a zâs mie tata. cică, măi de mult, cân’ te
puneai pă plâns, se spunea că te-ai apucat de cântat...
aşa a fost odată limba noastră - la plâns i se zâcea cântat...
- La ce te referi, neică, dumneata? la cât de frumos cântăm noi?
- E... dac-aş fi ştiut io ce e cu viaţa asta atunci când am pus oichii
pă lume, altă modă s-ar fi petrecut lucrurile...
- Zâi, neică, măi pă drept!
- Nu-nţălegi tu, că eşti mic. viaţa asta-i ca jocu’ de copii.
- Cum, ca jocu’ de copii?
- Îţ’ zâc io altădat’, să măi vii pe ci,
că murim şi n-o să măi putem vorbi,
murim şi n-o să măi putem vorbi...

Cât noroc avem că ne putem bucura
de nişte lucruri care sunt atât de simple!

toate pot fi fericire şi toate trăiesc lângă noi
doar pentru a le atinge.
după cum crede sau după cum a aflat fiecare.

chiar şi cerul ne-a lăsat să-i privim
vindecările lui luminoase. la capătul mâinii a rămas,
selectiv,
ce trebuie să cunoaştem.

pe de altă parte, ne putem aminti, adică nici singuri
nu suntem...

avem posibilitatea chiar să şi murim,
adică existăm.
ce ne trebuie mai mult?!
călare pe nişte păreri, ne ducem la o bătălie, aşa credem toţi.
şi ne batem întruna,
fără să ştim finalul, pentru că nimeni
nu se întoarce la el însuşi ca să spună...

cu noi laolaltă a plecat universul.
dacă tot şi-a găsit o traiectorie..., de ce să nu se ducă?!

cu noi mai e cineva, probabil o forţă care îl turteşte,
să poată încăpea pe sub nişte praguri


de care nu va da nimeni cu capul
şi poate doar această forţă negăsită ştie unde se duce universul,
pentru că universul o urmează.
trece înspre sursa ei, înconjurând-o.
invers de cum cunoaştem noi!
iar tot ce cunoaştem, tocmai de asta se desfăşoară
de la sursă încolo.

dacă el nu va rămâne liber
şi se va umbla prin venele lui de gravitaţie, atunci se va fisura
în marginea unei sângerări.
nimeni dintre noi nu ştie, mă refer la noi, fiinţele eterne,
cine sau ce va rămâne într-o parte
şi cine sau ce în cealaltă.

o bătaie de aripi şi o vrabie desculţă,
puţin udată de ploaie, puţin sărutată de vara luminoasă, mi-a adus
aminte că astăzi am avut fereastra închisă.

Mult l-am mai iubit pe Tătăică!
vreau din toată inima să exist şi eu pe Lumea-laltă,
ca să ne-ntâlnim...
nicăierea nu pleca fără mine, o dată, neavând ce face,
a trebuit să mă ia la ibovnică, la una, peste părău, cu casa
p-o dungă de prăpastie. mi-a spus să-l aştept
şi să dejghior nuci cu briceagu’,
că intră “să vadă dacă asta are de pus în pământ”.
eu m-am urcat în nucul din dreptul ferestruicii...
mă ducea mereu la muncă la câmp, iar acolo, acestei ocupaţii
i se spunea alergătură.
tăinuiam amândoi până când eu cădeam lemn pă lat.
numai cu el vroiam să adorm, uite-aşa,
culcuşit la pieptul lui, cu nasu’ în păr!
când fusese tânăr şi se ţinea de hore,
trăgea mereu cu pistolu’ în puterile nopţii. bineînţeles,
numai în aer...
din războiul al mic s-a întors cu desagii doldora de arme.
pe unde a fost le-a cam brodit şi, după cum a văzut el
că decurg treburile, a venit cu ţăvile-n spinare,
că nu strică să-ţi ia careva frica.
desurda! tot i-au colectivizat pământu’!
l-au plimbat vreo două zile pe la Drăgăşani c-o maşină neagră,
legat la ochi tot drumu’ c-o broboadă neagră. numai el ştie


câtă bătaie a mâncat atunci şi nici apă n-o fi avut la el...
crezi tu că apucase să treacă pe la Ţuţur?
indiferent cât de greu i-o  fi fost, s-a târguit necontin în timpu’
ăsta, cică sărea sângele din el ca din cocoş,
dar n-a însămnat alor din comitet până cân’ n-au acceptat ei
s-o lase pe fie-sa cu alde cinci pogoane răsâpite.
avea şi-o vorbă: oricucine te-ai duc�a, trebe să ai o rezervă...
când s-a-ntors din călătorie, a intrat pe poartă decusara
cu ochii vineţi în cap şi le-a spus bucuros:
bă, rămăsărăm cu pământ! las’, că-l luăm noi îndărăt pe tot!
au mai venit ăia şi-n coace, prin anii ’60,
şi-l întrebau cam în glumă:
- mă, neică Petre, da’ arme, mai ai?
el ridica din umeri dezamăgit de întrebare,
 îşi lăsa colţurile gurii-n jos şi le răspundea serios:
- de un’e arme, mă?
- las’ că ştim noi...
- ştiţi pe iavu!
nu te puteai pune cu ăştia, aveau declaraţâi...
aşa că a trebuit să mai şi predea.
în război a căzut în lagări, la ruşi, după bătălia de la Sevastopol.
a reuşit să evadeze şi patru săptămâni a mers pitit,
numai pe albii de râuri, numa’ noaptea, orientându-se pe stele.
de mâncat - numai rădăcini şi rămurele de copaci.
pe urmă a furat un cal dintr-un obor. le cunoştea rangul şi suflarea,
de copil ştia să-i încerce, c-avusese cai de-acasă,
iar în Armata Română îl puseseră căprar peste grajduri.
de arme făcuse rost dintr-un depozit rusesc,
dar nu propriu-zis din depozit, ci iote cum,


de la ai de-l păzeau. ştia o ţârică ruseşte, bulendrele de pe el
îl avantajau şi a făcut pe mutu’, că tot n-avea nici un act...
aşa l-au luat ăia de slugă, pe nişte demâncare.
într-o noapte, le-a umflat puşcoacele toate, că de..., s-a trezât
măi devreme, şi pe ci ţi-e drumu’!
cum a făcut, cum n-a făcut, dar, uite, s-a întâmplat de la destin
că şi poza de pe cruce e făcută tot după una c-un pistol în mână.
mie, de la al bătrân, mi-a rămas sigur un spătar roşu de lână
şi un pumnar de oţel, făcut de gata la o fabrică din Bucureşti,
între războaie. şi azi i se mai vede ştanţa. mâna mea în el
este atât de mică, încât pumnarul parc-ar fi rămas din altă lume.
la nevoie, am mai dat şi eu cu el, dar numa’ nu grijă,
că trece prin tiugă dacă dai cu inimă, cu vârţ.
acum, mai toţi de pe la ţară, mai ales rudele, mă suspectează
că eu aş avea armele alea. mereu cată cu oichii pe hainele mele
să vadă vreo boldoaşă! şi mai mereu li se pare că văd,
dar nu-ndrăzneşte unu’ să îmi spună!
chiar mă pizmuiesc pentru armele acelea vechi,
cică nu se putea să moară şi să le lase neica Pătru îngropate...
în context, eu nu-nţeleg un lucru, de ce ar trebui să am eu
armele lui?!


dar persoana mea are şi alte reprezentări prin sat,
nu numai aceasta. acu’ vreo doi ani, urcam pe linie
spre casa noastră şi o babă mai de din vale de noi
le-a strigat şoptit pe bătătură ălorlalţi din casă:
băă, daţ’ fuga de vă gătiţ’ că veni iar autoru’!


Tătăică avea inimă de om, nu glumă!
odată, după foametea din ’47, jumătate din ceata de haiduci
căzuse prinsă de jendari. printre ei, şi cumnatu-său,
Fil�p Vâlceanu, fratele al mic al Mitrei. peste Olteţ, la ei acas’,
prăpăd! Tătăică n-a pregetat deloc, s-a dus la popa Daliescu,
i-a explicat prieteneşte situaţia  şi s-au pornit amândoi la raion,
că acolo erau legaţi haiducii, cu juguri de gât.
al bătrân a plecat de acasă să-l scoată pe Filip şi, nu ştiu cum,
s-a întors cu toţi handără după el.
ce-a fost acolo, cum a decurs întâmplarea, cu popa Daliescu
după el, am să spun în altă parte,
că prea se lungeşte degeaba poemul. şi nici răbdare nu se mai
găseşte!


numai cinci ani şi ceva aveam şi îmi făcuse al bătrân toate uneltele
de muncă, în miniatură, pe măsura mea.
ca să putem vorbi!
tot timpu’ mă făcea să cred că aportu’ meu la vreo alergătură
este consistent!
când punea oameni la coasă, îi număra cu voce tare,
cu mine cu tot, iar de coasă îmi zicea că-i mică
doar pentru că n-aş avea îndemânare cu a mare. dar şi aşa,
cu aia mică, eu aş putea să dau mai fuga, decât dau ei cu ale mari...


multe lucruri am aflat de la el, fel de fel de treburi,
câte şi mai câte!
altădată, m-a luat lângă umărul lui, sub o tufă mejdinaşă,


a scos o prună din sân (că acolo ţânea mai mereu câte ceva
de îmbucat), a desfăcut-o în două cu deştele-ale mari şi a zis:
- uite ici cum e cu pruna asta! aşa e şi lumea.
ăsta-i sâmburele şi e ca pământu’ pe care stăm noi.
în el este miezu’ din care dă roadă în sus. apoi urmează
miezu’ prunei care-i mai zemos şi mai dulceag.
ăsta se mănâncă...
asta-i lumea propriu-zâsă, asta la care ne uităm şi o vedem.
peste miez vine pieliţa asta vânătă, care e cum e şi cerul.
abia dincolo de asta este Dumnezău. dar nu-L poţi vedea,
pentru că noi suntem aici, în mijlocu’ miezului! (punea degetu’
al strâmb şi-mi arăta exact unde suntem noi.)
şi d’ ici, din miezu’ prunei, nu poţi vedea nimic din ce este
dincolo,
din cauza pieliţei ăsteia...
înţălegi ceva?
- ăhă! răspundeam surprins şi cam mirat de cât e de uşor
şi la-ndemână înţelesul.
de atunci nici nu m-am mai gândit vreo dată să-L văd
pe Dumnezeu.
aşa m-a scăpat străbunicul meu de marea dilemă a intelectualului.
şi mi-a mai rămas ceva: în Oltenia, nu-i spun Domnule zeu,
ci Domnule zău, ca să fie mai siguri.
parcă şi prunele mi-au plăcut mai mult după aia, dar nu coapte
de tot...
o ţâră mai verzi. cam cum sunt pe poale, pe la Sfânta Mărie
a mare, când e vremea mai înaintată.


omul ăsta colinda pădurile cu mine şi, uneori, când ştia numai el,
se prefăcea că fuge. să vadă cum mă comport,
dacă ştiu să ascult infernul provocat de o mişcare.
apoi căutam vizuini şi tot felul de găuri, pe care eu
trebuia să le deosebesc şi să le clasific. başca interpretarea! -
de ce sunt acolo şi nu în altă parte.
eu, de la mine, decât gaura de greier ştiam care este. se găsea
tot timpu’ în iarba a scurtă, pe lângă câte un mal, cam jucată
la intrare, semn că greierele, de felul lui, se urdina cam mult
pe uşă. în hodina de amiază, îmi plăcea să mă joc la câte o gaură
de asta, de greier.
stăteam acolo cu capul în jos şi studiam atent reacţia la diverse
excitaţii ale mele: dacă iese, dacă nu iese, şi, dacă iese,
în ce fel iese...
ca să iasă sigur trebuia să bagi un pai şi să zgândări locul.
şi greierele ieşea una-două, cu antenele tremurând şi foarte vioi.
se mirau ai de-i aveam la muncă de consecvenţa mea
şi-l întrebau pe al bătrân:
- mă, neică Petre, ce tot mogoroşeşte-al dumitale,-al mic acolo şa?
- nu ştiu io care-i socoteala lui, da’ las’ că-i bine să înveţe să cate
la găurele.
apoi râdeau toţi. mie mi se cam părea că râdeau de mine,
dar nu aveam ce face. atunci nu ştiam decât de găurelele de greier,
de şerpi, de raci, de viespi, şi tare bine mai era!


altădată, auz’ c�medie, mi-a explicat de unde a venit la noi acel
cuvânt bărbătesc de expresie feminină. că la celălalt, echivalentul lui,
e mult mai simplă explicaţia.


se oferise el să-mi spună, auzindu-mă odată înjurând.
ştia că eram pornit să aflu cât mai multe lucruri şi m-a abordat.
eu râdeam să mor! mai că mă tăvăleam pe jos de râs. a aşteptat
la umbră pân-a trecut starea improprie şi-a-nceput digresiunea
c-un aer domol:
- măi, mieluţ, hai să-ţi spun şi taina asta!
ţâi minte când ţi-am zis cum au făcut romanii cu dacii noştri
de pe cia?
- da.
- după ce le-au dat bine la cap, pe ăi de au mai rămas i-au cam luat
la armată. zeci de ani făceau serviciu, care încotro,
prin colţurile lumii. până li se pierdeau şi oasele!
romanii ăştia care au rămas pe ci, cu tocmeală ori fără,
le-au învăţat pe muierile dace limba lor cea latinească.
şi trebuiau să se împreuneze cumva ca să meargă lumea de pe cia
mai departe.
în latinească, la găină, la orătenie, i se spune cu un cuvânt apropiat
de cuvântul nostru, dezbătut acu’ - “pulli”.
muierile dace, cum era şi rostul, au învăţat întâi cum să cheme
halele pe bătătură, cum se denumesc principalele activităţi,
că doară ce înveţ’, mai dinainte, dintr-o limbă străină? -
lucrurile de bază, de care te foloseşti cel mai mult în viaţa de toate
cele.
iar noaptea, când se dezbrăcau romanii, femeile dace,
care erau foarte drăgăstoase, cam râdeau de ei până s-au învăţat
cu socoteala mică. în comparaţie cu dacii, ăştia aveau puţele
de orăşeni...
îi alintau femeile cu “puişor-puişor”, adică, taman,
cu acel cuvânt pe care îl învăţaseră de la ei - pulli.


n-avea nici un rost să i se spună mereu, cât o fi neamu’ ăsta, pulli!
până la urmă s-o fi găsit vreunul mai ghiolban de a simplificat
vorbirea şi i-a spus aşa cum ştii şi tu. în nici o limbă soră cu a
noastră nu se mai spune la fel. dar aici aşa i-a rămas numele!
nu vez’ că şi la a muierii i se mai zice “păsărică”,
pentru compensaţâie?
dar numele ei de bază a rămas din limba dacă,
tocmai pentru că nu erau prea mari deosebiri.
aşa că, ori mitutică, ori mai mare, la a muierii i se spune la fel...