Înştiinţare premergătoare despre o poezie neliniştită şi neliniştitoare
De atmosferă şi de amintire
Poem de dragoste şi de altceva
Poem prăfuit
Nişte nepoetice versuri
Oraşul cu nume de bîlci inundat
Într-o seară ca asta
Domnului Dumnezeu
Un alt poem de pe vremea tinereţii
Călătorie la clasa I
Călătorie la clasa a II-a
Poem oarecum în urma mea
Peisaj
Poem de liceu pentru compunerea “Vacanţa de vară”
Poem de pe plajă
În pas de defilare
Blues obosit
Oraş în provincie
Poem alb
Poem negru
Poemul de ieri
Poemul de azi
Poemul de mîine
Poezie modernă cu improvizaţii vechi
Scurt poem de dragoste despre femeia secundă
O artistă mi-a cerut un cîntec
Răsărit la Vama Veche
Poemul de pluş
Cu prietenii alături
Preţiozităţi poetice 1
Preţiozităţi poetice 2
Preţiozităţi poetice 3
Incantaţie pentru dezinhibare
Joc
Pastel
Tandreţe
Pierderi în toană japoneză
Poemul oamenilor de lîngă mine
Poem de atingere
Cîntec de vară şi de iarnă de prin ’92
Poem de liceu
În vizită afară şi în casă
Tablou cu frumuseţi de astăzi
Poem plimbat de pe străzi la o casă
Poem înserat de prin oraş frumos
Joc şi viaţă
Cine mai trece la anul 2000 podul de peste Părăul al Tulbure la satul Corşor
Singur printre încercări
Poeme dinaintea ruperii de tinereţe
Lecţie despre poezie astăzi sau poem din oraşul cu ceasul mergînd mereu înapoi
cuprins
cuprinsNoi vrem divertisment, rugăciuni pentru noroc şi o ţîţă-n gură seara. afară e o Sahară cu blocuri, oraşul avortează oameni cu feţele încinse şi roşii, pe balcon întinde rufe moartea, iar eu mă gîndesc ce bine ar fi să mai dau o poezie Literaturii române: în preajma anilor ’50, comuniştii au strîns (cît au putut) curvele din case iniţiatice, care azi au pereţii decojiţi veneric şi supurînd de la natură de bolile timpului şi ale amintirii... li s-a lăsat acoperişul şi au crescut verdeţuri pe burlane, ferestrele s-au stins, perdelele roşii au fîlfîit o vreme către străzi, trecători grăbiţi şi alte case din vecini... toate stau astăzi strînse între gînduri cum stăteau odată cearşafurile-n pumni, ca pieile pe guşile moşilor. ah, oameni, oameni, cum îşi mai bate joc timpul de toate! strig asta toată ziua cu mîinile în aer, ca un ţigan care-şi dansează în fum un dor numai de el ştiut. am pieptul gol şi vreau ca lumea toată să-mi treacă prin vene! mă gîndesc şi eu ce trebuie să fi fost în sufletul acelor femei duse-n alte locuri şi descărcate cu remorca în fabrici să bobineze motoare, ţinîndu-le între genunchii calzi pe cele mari, iar pe cele mici în poala lor fierbinte, să facă piuliţe cu sînii peste strunguri lucitoare şi reci care nu aveau butoanele de carne..., să tragă opt ore la fiare pe pîrghiile coapsei. fetele nebune după muşchi întinşi şi bani lăsaţi s-au năpustit cu poftă în metal să vigoreze ţara în efortul comun. prin staţia de amplificare le îmbărbătau. să se uite odată de fleşcăiala burgheză!... astăzi Elvira Curdefier are nostalgii legionare, Natalia Bulandeaur trimite vederi la Paris acelui pilot cu mustăţi de briantină, care a aterizat şi la ea să-i bombardeze puţin instalaţia, dar n-a chemat-o niciodată pe domeniile lui alsaciene după cum i-a promis şi ea nu i-a luat nici un ban. Ludmila Ţîţădecauciuc a aflat că i-a murit şi ultima rudă din Odessa. stau singure toate printre lucrurile lor prăfuite, merg la votare mereu şi la patru ani speranţa le sărută gîtul. în rest..., sînt pensionare ale statului român şi au învăţat cum li se calculează indexarea. zac în faţa ferestrei în melancolie şi lipsuri precum patriotismul şi valoarea naţională. îşi amintesc atunci cînd le rîgîie instalaţiile din baie cum se spălau la subţiori cu vinuri din ulcică... ce viaţă au ajuns, nu vine nimeni să le schimbe-o garnitură, se plîng că nici bărbaţii nu mai sînt ce au fost... poet tînăr între toate ideile lumii zîmbesc, din gesturi şi priviri îmi pun la picioare oraşele prin care trec. sînt zeul pariurilor cu lumea printre blocurile sobre cu cetăţeni educaţi la maxim. am ofrande şi idei pe braţe, mulţumesc în parte şi trec mai departe pe Strada Timpului la numărul 8. şi la o fereastră văd că omenirea mi-a lăsat o floare-n glastră...
cuprinsFemeie, pentru că m-ai iubit, tu ai trezit în mine moartea şi tot ce-ţi dau acum sînt darurile ei. iar carnea mea ce ţi-a trecut prin suflet aşteaptă ca şi lumea înţelesul tău. hai, stai lîngă mine, tu eşti intimitatea morţii. am început s-o văd în părul tău şi pe umeri rotunjind emoţii. pe sînii albi îţi scriu poemele ei şi sfîrcurile roşii ca nişte lumînări de sînge pentru mîntuirea vieţii au ars pînă la carne în noaptea cu zei de serviciu... iar şoldurile tale ondulîndu-mi dulce patul şi privirea le strîng în mîini cu forţă să le ating de inimă, dar mai strînse sînt de umbre în intimitatea morţii. luminile străzii au fugit într-o noapte în camera mea, a unui poet prăfuit cu farduri de zeiţe. ochiul tău şi respirarea nu îmi rănesc sub buze cuvintele ce încă ţi le spun şi le cunun cu pielea ta. şoaptele noastre sînt răni vindecate în palmele pămîntului de cînd au prins demult o dată cerul... iubita mea, hai să zîmbim nechibzuit de sus!
cuprinsFerestrele de şcoală mereu lovite de mingi din afară şi de ochi de copil dinăuntru s-au închis peste umărul meu. prin mintea mea trec eu copil şi nu prin timp spre bătrîneţe. aş lua în palme ferestrele acelea să le lipesc iubitei de coapsa luminoasă... cînd mi-o da lucrare ea şi nu voi şti să scriu ce e pe lume, am să mă uit la cer. prietenii care n-au găsit femei să îi accepte şi-au adus în bar destinul, l-au aşezat pe masă lîngă o halbă de bere. din colţ, de la un casetofon de deasupra unui cap de beţiv, trece o muzică prin ţara întreagă. şi ne-a zîmbit o ospătară de 50 de ani îmbrăcată mulat. a mai venit şi-un cîne deloc comunitar, ci doar vagabond, i-am spus: să-ţi dea democraţia! şi el a dat din coadă, apoi a plecat. în urma lui a mai venit o pisică şi nu i-am spus nimic. las tăcerea mea realităţii sociale şi mă duc încet din înţelesul amicilor mei.
cuprinsÎn ţara asta este numai moarte şi doar femei care mai nasc, teama să nu mor de tînăr mă dă pe drumul lor de caramel şi mă întind peste un trup cum m-aş întinde peste timp. îmi place unde nu intră lumina să mai simt o viaţă cu viaţa mea solară. femeile, cînd ţin în braţe, stau ascunse după propriile forme, altele mai plîng, probabil au pierdut ceva demult, dacă aveau... şi cele mai multe cred în fiecare an că acela e bărbatul ce le va măsura vremea. dar România mea e cea mai bună muză, aici am învăţat întoarcerile-n sine şi fac plimbări de seară să văd încă o dată socialul, mă duc apoi să iubesc, să uit, să dorm, dar niciodată înainte să-l pipăi. am o vocaţie specială pentru realitate şi atîta noroi este pe mine, încît sînt frumos în lumină, aproape porc de aur scurmînd omenirea...
cuprinsBărbaţi încruntaţi, cu coji de seminţe pe buze, neraşi, pricăjiţi, cu destinul lăsat în turul pantalonilor decoloraţi, şi vechi, şi largi, femei măritate devreme mirosind a copiii lor mici ies dimineaţa din blocuri şi se aşază pe străzi în nişte locuri făcute special pentru ei. acolo se opresc să îi înghită, hîrîind cu poftă, autobuze încărcate cu praf şi cu chipuri, articulate ca nişte acordeoane la care vine să cînte imaginea acestui oraş. apoi îi vomită pe toţi pe un unic traseu la poarta unor fabrici, unde încep să se tîrască precum rîmele după gratii culisante. aceasta e imaginea lor din visele de acum. a trecut şi revoluţia, le-a trecut şi viaţa! se întorc acasă toţi după încă o zi calculată la pensie, mai siguri, mai veseli şi mai patrioţi. se întorc la neveste şi copii, se întorc să iubească, se întorc să se certe şi înjură la tot ce se vede, la tot ce se simte. un mare pian la marginea oraşului, lîngă abator, pe jumătate îngropat în ziare aduse de vînt şi o mulţime de cîini săturaţi aşteaptă străinii şi soarta. dar e frumoasă viaţa în cele care nu contează! şi cînd au pus afişele electorale în oraşul cu nume de bîlci inundat, au lipit pe ziduri din greşeală volanele din rochia doamnei Speranţe, iar ea nu se mai poate smulge de acolo. şi bate tare vîntu-n Tîrgu-Jiu!...
cuprinsÎntr-o seară ca asta vei spune “te las”, îmbrăcată grăbit cu rochiţa în romburi. din patul meu ţi-au mai rămas doar cîteva secunde lipite de şolduri. şi pîn-atunci te mai iubesc în beznă să nu mai ştie nimeni, doar cîte-o umbră stinsă. căldură şi un gest îţi mai lipesc pe gleznă să fie pentru iarnă pe cînd vei trece ninsă. din camera noastră cu dulce întuneric văd luna asta care ne încurcă privindu-ne atent şi sferic, pe umerii goi ea cade şi urcă. şi doar atît, te mai iubesc în beznă, să nu mai ştie nimeni sub lumînarea stinsă, căldură şi un gest îţi mai lipesc pe gleznă să fie pentru iarnă pe cînd vei trece ninsă. şi mi-ai întins pe pat apropierea ta, îmi spui cîte ceva din ce ai vrea să fie, iar sub un pliu îţi stă tăcută soarta şi gura ta acum nimeni n-o mai ştie. zadarnic azi te mai iubesc în beznă ca orbul rugător o lumînare stinsă. cîte ceva din vreme îţi suflu peste gleznă şi nu e toată arsă, închipuire ninsă!
cuprinsFemeile Tale, pe care mi le-ai dat să prelungesc într-una (întruna) lumea, îşi leagănă şoldurile cu mişcarea aceea pe care nu se poate să n-o ştii. Doamne, femeile Tale parcă leagănă în şolduri moartea ca un prunc să îl adoarmă... de asta mă cheamă, de asta mă duc! pe un zîmbet de femeie dau toate metafizicele mele tristeţi, pe Tine Te dau pe atingerea ei lîngă mine. o mîngîiere, o vorbă, un zîmbet şi Raiul rămîne în umbra cărnii mele. numai lumina Ta străpungîndu-mi carnea sec mai poate face ziuă în raiul pe care îl port de la Tine şi vreau şi aceasta de vreme ce nu m-ai făcut să mă pierzi. o mîngîiere, o vorbă, un zîmbet am adus la mine în cărţi să nu mai folosească la nimic acolo. iar blestemul bărbăţiei e să doreşti mereu cu sufletul ce poţi avea oricînd cu carnea şi sufletul să-ţi fie strîns numai de carne! o mîngîiere, o vorbă, un zîmbet...
cuprinsCînd oamenii trec prin seri cu timpul lipit de obraji, aş vrea să te plimb în oraşul cu sute de case de sute de ani. vino să vedem cît de mult însemnăm amîndoi cînd sîntem cuminţi pe străzile-acelea, urmează intonaţia poetică a dorinţelor tale... lipeşte-te cu faţa de zidurile vechi şi aşteaptă-mă albă să te ating cu viitorul nostru şi al patriei! nu vreau decît să te iau din casa unde nimeni nu te înţelege, ştii tu sentimentul acela... să te duc zîmbind într-o carte de-a mea, să am timp mereu pentru firea ta misterioasă. ori sufletul să-ţi dau să-l ţii condamnat între ziduri de carne sute de ani, în care să vină femei să-l viziteze şi să-i arunce chiftele. aşa aş vrea ca tu să-mi ţii preacinstitul meu suflet între ziduri de carne, să rup apoi zidul cu carnea! cînd mai pe urmă maturitatea îmi va rodi pe gît şi la colţurile gurii care ţi-a zîmbit, să mă gîndesc cum am stricat atîtea prietenii cu căsnicia şi căsnicia cu alte prietenii. de cînd te-ai strecurat ultima oară prin vreme să vii să-mi spui cuvinte pregătite o vară carnea ţi s-a mai lăsat puţin înspre pămînt din pricina morţii. dar încă mai poţi emite pretenţii existenţei tale, eşti femeie frumoasă, tu şi oglinzile tale o să schimbaţi odată lumea. printre farduri, casolete şi tifoane s-a ascuns înfrigurarea şi mă priveşti cu frică peste umăr, ai vrea atît de mult să ştii simţirea mea cînd tu te laşi iubită special ca să mă vezi... vino-mi în braţe să-ţi găsesc tinereţea, s-o aşez pe pielea mea şi s-o iei de acolo cu gura. cînd moartea ne sărută obrajii. în oraşul cu sute de case de sute de ani s-au lipit toţi oamenii de ziduri aşteptînd să le fie mai bine... Bistriţa, martie 1997
cuprinsPrin gara din camera mea un tren colorat încărcat cu materie lustruieşte idealele şine de timp. călătorul e acru precum un părinte al cărui copil se plînge de viaţă. un şarpe luminos şi-a lepădat în noapte pielea şi se duce să prindă omul fugit din consideraţiile lumii. mai aproape, o femeie şi o pasăre apun după gesturile nopţii... nimeni în tren. doar dinspre viaţă mai vine un conductor izbindu-se de uşile închise.
cuprinsSuperficialitatea bărbatului tînăr fusese împlinită şi-n gara din camera mea te-am zărit însingurată şi goală, călătorind înspre oameni... trenul încărcat cu imagini se iubeşte cu tăcerea muşcînd nervos din şine. sînt multe morţi, femeie, pe care simţurile mele nu le vor cunoaşte. cerul se aude-n coapsa ta lipită de fereastră cum îşi caută păsările, ca într-o ruină, la marginea oraşului înalt.
cuprinsDin toate nu rămîne decît o rostire a unui prezent şi nişte nume fără legături cu noi. vîntul rostogoleşte pe străzi civilizaţia voastră de hîrtie şi lumea voastră de imagini. prelungul cortegiu s-a oprit la colţ, timpul a ieşit surprins din sicriu. unde e muzica? unde e cuvîntul? de ce tu din teama morţii te ascunzi în moarte? soarele pleacă din ascunzătoarea lui de lumină şi maluri de pămînt se întind în umbre eterne pe ape şi tot dinspre margini lumea se lungeşte cu disperare în om. au murit şi greierii care cîntau sub garduri în copilăria mea şi merii înalţi de la care-am aflat că fiecare fruct poartă în el cîte un vierme spre cer. vîntul rostogoleşte pe străzi civilizaţia voastră de hîrtie şi lumea voastră de imagini. distraţi-vă, distraţi-vă şi iar distraţi-vă!
cuprinsNoaptea ca un viţel biblic rumegă prin parcuri gravitaţia frunzelor de aur. întunecată si caldă se duce spre oraş să lingă printre blocuri lumina de la geamuri. nu plînge nimeni de foame, de frig şi nici de suflet, toţi s-au ascuns în somn sau se iubesc. în acest oraş ciorile ornează-atît de bine parcul şi se aud ca nişte globuri lovite între ele. alte păsări au rupt gîndul înainte ca imaginea lor să mai poată ţipa. tăcerea precede, tăcerea urmează şi a acoperit acele pietre din pavaje ca o lavă. trec oameni şi urmele lor sînt cuvinte spuse la nădejde. sentimentele se pierd ca nişte căţei imaturi care nu-şi mai simt casa. la noi doar soarele nu are umbră.
pentru compunerea "Vacanţa de vară"
cuprinsEram copil şi lîngă Nistru, în vacanţă, am simţit cum timpul îmi intra în oase, apoi într-o seară, bătînd în lung şi-n lat pămînturile brune, verzi şi roşii, am găsit un sat întreg arzînd. nu spun nimic despre cum era acolo. cu ochii în piept şi inimile afară, lovindu-ne destinul de armele reci, am mîngîiat cu toţii cîţiva bătrîni, cîţiva copii şi am plecat uitînd de Dumnezeu, de moarte sau de noi. luasem deznădejde de la ei şi ne-am făcut haine. aproape că nu mai ştiam nimic de pînă atunci, un liber univers ne sorbea dinainte să hăituim şi să fim hăituiţi. ştiu de atunci că focul e sentimentul idealizat al prezentului şi în devenire nimic nu e etern. să se apropie clipa de mine, spuneam, ca să m-arunc în ea cu istoria pe umeri. eram orb şi mi s-a spus că la marginea mării nu are ce să ardă, iar Dumnezeu şi-a făcut loc să-şi odihnească-n mine veşnicia, dar tot am omorît. acasă mi-am recăpătat din veselia de copil şi ţine pînă astăzi, cîte-un profesor sau cîte-un coleg, care ştiau cîte ceva, mă mai întrebau ce am făcut vacanţa aia, iar eu zîmbind important, înfoindu-mă din piept ca un pui de curcan, le răspundeam c-am fost detaşat de şcoală să predau istorie în limba română la clasa de ruşi.
cuprinsToate cuvintele mele de acum ţi le spun tolănit într-o vară la fel ca şi altele, cu un Dumnezeu numărînd în toropeală oamenii lui goi veniţi la nisip să se bucure de nişte lucruri plăcute şi simple. tu devorezi lumina la cîteva femei şi la cîţiva copii de mine şi văd un pescăruş imaginar coborînd şi învelind cu aripa şoldul tău concret. cu toţi puradeii de pe lîngă noi ţi-aş face un castel şi de la o tarabă aş cumpăra pentru tine o lume întreagă de plastic să te joci rîzînd cu natura, cu vremea şi să stai cît vrei cu răţuşca în apă. cu armata asta de copii înconjurînd castelul să fim împăraţi măcar într-o seară. te rog, înţelege că distanţa de la mine la tine nu poate fi decît argumentul nostru de apropiere şi n-am cum s-o cunosc dacă nu ne atingem... promit să fiu atent la ce va mai rămîne din fiecare în parte după ce te voi prinde-ntr-o noapte de umeri în spatele lumii. şi să nu fugi de teamă apoi că nu te voi cunoaşte, îţi spun şoptit numai ţie: tu nu eşti abstractă, femeie abstractă nu este în viaţă. tu ai un păr de culoare anume, sînii care pot să fie şi puţin ai mei, şoldurile după care se ascund încet şi timpul şi noaptea de cînd ai hotărît să m-asculţi la mine în pat. ai forme atît de rotunde, încît nu îmi mai trebuie nimic şi le strîng în braţe ca pe un glob pămîntesc, cu acea mişcare a şcolarului din generală care a intrat întîia oară într-un laborator de geografie. pe toate acestea le ai şi nu sînt abstracte! tu eşti femeia găsită pe o plajă cînd număram cu Dumnezeu în toropeală cîţi oameni mai vin la judecata mării. dar nu, poema aceasta nu se termină aici, mai ai şi o inimă caldă care-ţi va pune fruntea pe umărul meu. şi vreau să te duc pe mare, poate vom găsi vreun vers, din acela reuşit, şi ţi-l voi lipi pe buze într-un poem doar al tău, niciodată publicat, consumat mai apoi în tăcere cu porumb copt şi puţină sare pe o alee-ntunecată spre hotel, un hotel decojit şi compartimentat precum amintirile noastre... femeie găsită cînd era să adorm în lumină, te văd că ai tot timpul o suferinţă nouă, de asta niciodată tu nu te plictiseşti. peste preoţia străzii cu ritualuri moarte ai ocupaţie ocultă cînd treci printre mirosuri de mici şi de kebab atît de înaltă şi cultă. picioarele-s cam lungi şi mi-au trecut de suflet, picioarele-s cam lungi pentru rochiţa asta care mi-a obligat voinţa la tandreţuri. pe orice fel de vreme port aceste cuvinte în dinţi şi le răsucesc cu limba ca pe un fir de iarbă smuls dintr-o livadă unde n-am ajuns...
cuprinsMorţii prin vene timpul îi trece, iar gîndul o răneşte mereu. cînd trece ea rănită încet pe lîngă oameni, într-o doară îi mînjeşte cu vreme să li se lase carnea puţin înspre pămînt. şi de mult nici Dumnezeu nu mai doreşte ca singur să aranjeze misterul. dac-ar fi trăit pescarul, copiii lui ar fi dorit să moară îmbrăţişînd deşertul. sînt legat de ce ating cu un lanţ care-mi rugineşte în închipuire.
cuprinsTe-am aşteptat şi aşteptarea îşi dorea s-ajungă din urmă aşteptarea cea mare de timp pierdut ce din îndepărtare venea cu un sărut. braţul menit pentru imagini ţi-a arătat vasul cu lacrimi în care lumea vine-n dor să se dăruiască vorbirii reci a lor. îmi spun în gînd: tu ai fugit în zi, soare-al meu cu aripi, din mîna unui zeu şi îţi privesc urme cum cresc la marginea luminii, zăvorului ceresc. te voi găsi în asfinţit şi vom dansa blues obosit, iar vorbele ce le-ai uitat - o ultimă rostire, poem neterminat...
cuprinsPrecum camioanele ruseşti trecînd prin larg canal cu deţinuţi români, aşa fluturii culorilor din zilele verzi îmi străbat tăcerea. în seara asta n-o să ies afară, nu mai are rost. căldura şi transpiraţia se bat într-o ritualică luptă pentru cine să rămînă cu omul. peste oraşul meu s-a tras o cortină făcută cu hainele decolorate ale pensionarilor. actorii din toate clădirile statului au fugit panicaţi cînd n-au mai auzit aplauze. la mesele şi serbările cîmpeneşti din foaier au năvălit cîini comunitari trădaţi de Primărie. e îmbulzeală şi căldură mare. fără de umor. mai departe, pe Victoriei în jos, alţi oameni se desprind din culoarea străzii ca nişte zgaibe vindecate pe genunchiul luminii care s-a lăsat în oraş... hai să plecăm, domnişoară! în ţara asta nu mai e nimic, decît femei şi Dumnezeu. cetăţenii o să fie diseară la geamuri mai palizi, mai trişti, să-şi vadă prin perdele vecinii cît de bine o duc. şi o duc mereu pe-un picior de plai (...) domnişoară, aş vrea să-ţi vorbesc cum piere poporul din care faci parte în dorinţa de a fi fost important, să-ţi arăt pe cei dimprejur ce frumos merg la vot pe la prînz împachetaţi în afecte, iar seara se duc la băut ca dup-o reuşită. se aud la terase cum cîntă “noi sîntem români” abia după ce se îmbată, niciodată înainte... domnişoară, domnişoară, creierul poetului naţional a fost uitat la soare pe un pervaz de fereastră, era cîntărit, era admirat şi l-a mîncat poate de foame o pisică. în istoria noastră n-a mai rămas a cui era pisica. am sentimente ciudate şi nu pe toate le împart la oameni, cu tine s-a-ntîmplat ceva cu totul special, te-ai interpus între lumina Lui şi mine, din pricina rochiei ţi-am spus, care îţi era transparentă pîn’ la suflet... domnişoară, domnişoară, atît de mult îmi place cît e de persuasiv capitalismul cînd vine la concurs în România! iar acestui oraş i-a murit în sînge viitorul şi am stări confuze cînd îl găsesc pe străzi ca o femeie cinstită care vrea să pipăie... şi l-am desfăcut în aceste imagini cum aş desface nasturii unei rochii frumos îmbrăcate pe care n-aş mai vedea-o niciodată după aceea.
cuprinsFiecare nume calcă pe fiecare om în parte. din pricina ploii s-a desfundat omenirea. şi de un arbore alb atîrnă vorbele pe care le-am uitat în părerea de rău, mai sînt nişte imagini din suflet şi cu ele profan aleargă timpul spre mazilirea din secundă, iar oraşele se strîng împrejurul nostru să ne dedice amintiri, buzunarul lumii le sărută pe toate. întîmplările, patimile şi unele inspiraţii le mai găsesc acolo precum palma unui străbunic al meu armân, care mai găsea în pulpana hainei lui de dimie cuie strîmbe, sîrme şi unele chitanţe pe care nu le înţelegeam, dar nu l-am întrebat niciodată.
cuprinsÎntr-un joc cu reguli simple, tolăniţi la marginile firii, oamenii se storc unii pe alţii de lacrimi. le ating cu ochii frunţile pe străzi şi îi văd obosiţi intrînd prin magazine să-şi ia pîinile, apoi se duc în somn să-şi desăvîrşească umanele gesturi... prind muntele de după umeri şi zic: să ne lovim de mare!
cuprinsPrivindu-mi mîinile murdare de ulei de arme am ştiut să nu mai pierd lucruri fără miză... ca un vierme într-o cutie de conservă şutată de imbecili ori visători, aş vrea să mă lungesc în descoperirile lumii, să spun rîzînd poeme, poeme de cer şi de pămînt poeme. nu mare poezie, doar depărtări de cuvinte. marea poezie este enigma care sărută realitatea pe gură şi pleacă.
cuprinsPrintre golănelile timpului îmi pribegesc tinereţea. nu ştiu dacă drumul meu a fost al tuturor şi nici dacă m-aşteaptă cineva pe peronul acela de gară fără de nume. va fi vreo siluetă pe sub lămpile arse, una din femeile cu buze de timp care mi-au măsurat şi interpretat nuditatea, ori Dumnezeu va fi cu braţele întinse?... mamă, pentru că m-ai născut, de ce nu-mi poţi răspunde?
cuprinsDoar pentru că... doresc să mai păstrez din vreme trebuie să muşc din carnea veşniciei şi să mă şterg de sînge cu lumină la gură. Îl şi văd pe Dumnezeu cum o s-alerge sîngerînd cu zdrenţele istoriei după El. acum doar Îl aud cum calcă lîngă mine peste zilele acestea, iar oamenii au venit să se ascundă de ploaia din oraş sub mantaua morţii. stau toţi de mînă cu zeii aşteptînd să treacă în cuvinte...
cuprinsNu m-acuzaţi de tînăr că-mi place tinereţea, voi care nici nu ştiţi să vremuiţi. şi nici pe mort de moartea dintre voi! pe cuvîntul meu de scriitor, nu am atîta nevoie de imaginea lor robind pieţele, gangurile, lifturile cu parfum. e adevărat că vara asta femeile umplură oraşul, ieşiră la soare încolăcind lumina şi timpul pe ruine ca şerpii la Histria. le muşcă sînii bluzele, mie ochii rîsul lor printre imagini democrate şi sociale. abia atunci într-o dictatură pogor cuvintele mele să le îmbobocească sub frunţi. şolduri în culori aievea din moda chui-chic nu mai au loc în municipiul meu, lovesc magazine şi blocuri, grădiniţa cu puradei şi feminităţi stimulate, administraţia locală cu-ncheieturi opărite, plus graniţele ţării. istorica tendinţă ofensivă a naţiei îmi încîntă ochiul. iubirea mea ascultă nenăscutele dace pe nenăscutele românce cum le muşcă. şi din nou eu azi la ştrand mă dezbrac de poezie, atît de mult îmi place să înot de parcă moartea mea ar fi-nghiţit puţină apă şi tăcere. răsturnată de lume pe nisip, frumuseţea unei femei se joacă atent cu frumuseţea luminii... şi de la poartă se vede că e din aceea cu carte şi medii de merit, înainte de a răspunde ceva îşi arcuieşte molatec sprînceana şi iar se întinde la soare ca soarta Balcanilor. dar şi eu sînt băiat licenţiat cu temă în Egiptul antic şi hieroglife, îmi sînt bine cunoscute nisipul, soarele, mormintele... o văd acum ca o piramidă în număr de aur, plină-n separeuri cu bărbaţi aleşi. o văd surîzînd şi-mi vinde cuvinte pe buze, pe păr. închide uşor ochii dulci, genele lungi, atît de bine i-a închis şi-atît de lungi gene mai are, încît aş putea urca pe ele să o mai sărut pe pleoapă, sub sprînceană. nu m-acuzaţi de tînăr că-mi place tinereţea, în materie de om timpu’ e cea mai mare bătaie de joc.
despre femeia secundă
cuprinsAre ochii mari şi tace precum noaptea ascultînd lumina unei singure stele. îşi doreşte să cadă pe pieptul unui alt timp şi marginile propriei firi i-au strigat să se întoarcă la marginile mele care o dată au fost ale ei.
cuprinsVenea de departe şi a vrut un cîntec pe o melodie care a costat numai 15 DM: iubitul meu ieşit din mare, ai umeri sărutaţi de soare, cu pleoapa vreau să te ating, o umbră caldă peste ei să întind. şi, dragul meu, cînd vezi lumini care se joacă peste sîni, din timp iubiri îmi dai să rup, cuvinte să-mi lipeşti cu buzele pe trup... (vreau să ne ţinem mai strîns lipiţi de voia noastră, mi-e frică-n lume, plîng în umbra ei albastră.) păsări reci seduc în noapte luminile ca nişte şoapte, zeii s-au întors şi plîng, la ţărm ne ţin pe braţul lor de timp, cel stîng. şi, dragul meu, ţine-mă strîns, alungă zeii care-au plîns, din timp un gest aş vrea să rup, destin să îmi lipeşti cu palmele pe trup... pentru acest cîntec, dintre compozitori a venit o artistă pe o melodie care nici nu ştiu cît a mai costat.
cuprinsPrea întinse şi prea arse văd palmele mării care nu mai pot să îl ajungă pe soare şi să-l ţină la piept ca vremea pe nişte tineri de pe-aici. această noapte aleargă desculţă pe ape şi nu spune nimic, timpul i-a umplut gura cu lumină... un înotător, doar pentru că nu-l mai poate ajunge pe soare, vine către ţărm.
cuprinsPărăsite de dorinţă şi de haine totodată, după ce au iubit în camera lor pe întîmplătorii bărbaţi, femeile au un mers atins de sensuri. sînt toate ca o frumoasă regină trecînd încet prin mintea căpitanilor duşi în războaie spălate cu noroi şi sînge dinaintea istoriei şi melancolizaţi de gloria curţii. în pat se gîndeşte cel mai bine viaţa! stai aşa pe spate şi vin pe deasupra în săruturi ore din zi şi altele din noapte să înmulţească lîngă tine timpul(.) la capul patului, spre lume, cam pe unde e veioza, doarme un înger, pe care îl deranjez cîteodată cînd mai întind mîna după o carte sau după o femeie... şi ca un convoi de camioane poetice trec fluturii aceia de pe pliculeţe de carton cu zilele pe aripi. melancoliile mele, melancoliile tale le împing în tine, intelectuala mea, să nu le mai scoată de-acolo nici şampoanele roz şi nici copiii tăi. doar alte realităţi mai vreau să coboare în oraş, învingătoare peste cadă. aşa ţi-am vorbit cînd tu doreai să ştii despre mine. nu te-ai mulţumit doar cu vorbe, şi acelea poetice. m-ai chemat în camera ta de poveste, unde intrase într-o dimineaţă pe fereastră şi cîte ceva de prin lume şi se aşeza acum la întîmplare peste ce aveai prin casă: televizorul pentru plictiseală, un casetofon să devenim romantici, masă, scaune care nu folosiseră la nimic pînă atunci şi parchet lăcuit... lîngă uşă, înveşmîntat ca un prinţ cu o perdea roşie din hol, îţi apăsam sînii cu pieptul ca pe nişte cuvinte sexuale cu mîna. şi cînd cu degete te-am ocolit pe şolduri răzgîndindu-mă întruna încotro s-o apuc, am uitat de toate, şi-n ce ţară mai trăiesc! ce importanţă mai avea cînd te mîngîiam acolo, la-ncheietura lumii, mult pe exterior, ca pe un fluture mare, să nu mai poţi zbura... şopteşti şi acum lipită de gîtu-mi vînos: “apoi ce urmează?”, de unde să ştiu eu, ce,-s ghicitor, poate vreun cutremur!, “ce vrei să faci cu mine?”. şi acum aud semanticul răspuns atîrnat c-un zîmbet peste umărul tău: dorinţa, fata mea, hai, pune-ţi-o! am fost emoţionat de jucăriile tale de pluş aşteptîndu-te seara pe pereţi şi pe pat, aşezate de tine de mult pe evenimente şi specii. şi toate te aşteaptă să-ţi aminteşti plăcut de ele cînd vii obosită acasă... mă chemaseşi atunci cu gînduri cuminţi, să-mi vorbeşti despre tine, supărată puţin, că bărbaţii nici nu ştiu, nici nu mai au răbdare (să asculte). vorbeai atentă, ca nu cumva să greşeşti în faţa mea de scriitor cuvintele ce ne apropiau firesc, sentimental şi aveai acea siguranţă (nearsă) că te-aş înţelege deplin. ne plimbam aşteptarea în copilăria ta frumoasă şi te lăudai şi tu puţin cu cît de bine ţi s-a articulat personalitatea la casa bunicilor tăi. şi să mă ierţi că am considerat pînă la urmă amîndoi că jucăriile acelea ţi-ar sta mai bine sub spate. în mintea mea a fost...doar o imagine poetică - viaţa ta de pîn’ atunci, noi, copilăria, toate, să-ţi folosească şi ţie la ceva... te priveam răsturnată în gîndurile mele şi lungită somnoros pînă la marginile realităţii. ea începea de la pătura verde încolo. pe piciorul tău stîng îmi plimbam voia cu atingeri lungite şi genunchiul tău obosit părăsise pluşul pentru marginea mai dură a patului. aşa se caută cîteodată confortul în pat, de la părţile moi înspre tare... şi acum te aştept pe pereţi şi pe pat, ca o jucărie de pluş primită de tine la un eveniment anume. aş vrea să te-ntîlnesc, într-o zi sau într-o seară, la o terasă sau la semafor la Parîngu’ şi să-ţi spun la ureche, aşteptîndu-ţi culoarea pe care să trec, dorinţa aceea pe care ţi-ai pus-o... şi dacă o să te măriţi şi bărbatul tău n-o să mai vrea la casa cea nouă jucăriile tale de pluş, o să te ridic pe palme pînă la mîinile cerului care-mi apasă aceste cuvinte...
cuprinsAm venit încet printre seri cu jocul copilăriei tîrît după mine prin coridoare de şcoală cu zîmbetul de clor şi culoare crem, prin gări mirosind a uleiuri şi a patrie, prin tranşee într-o vară. cu limbile lui de încordare, ori de bucurie, mereu mă vedea un ceas în fiecare şcoală şi în fiecare gară sau la mîna amputată a unui soldat coborînd aşa printre seri, într-un container am văzut un înger, privea ceva pe cer şi mai lăsase din cuvinte afară. probabil să înveţe cum tace pămîntul. cîinii trăgeau de ele ca şi cum ar fi tras de maţe sub zidul abatorului care hrăneşte oraşul. îndrăgostiţii lipiţi pe sub seri nu-l mai lasă pe timp să treacă printre ei şi şi-au găsit cîteva frunze să le despartă cu piciorul. retras prelung, din întîmplări banale, aştept.
cuprinsPămîntul duce atîtea sentimente şi mereu natura îşi tot schimbă timpul, precum un şarpe pielea - ruine, zei, amintiri rămîn sub paşi întîmplători. şarpele nou s-a hrănit şi a plecat spre ochiul în preajma căruia lumina a învăţat să se preschimbe în culoare... oamenii stau grupuri-grupuri, pe criterii alese de ei, şi îşi trăiesc gîndurile numai aşa cum ştiu. de felul meu sînt un pescar şi am un dor să colind uscatul. mi-am aruncat năvodul pe moarte şi peste sînii femeii. ea, obosită, la ţărm, stă rezemată de mine şi eu nu sînt să o rezem. în peisaj cerul a săpat nişte şanţuri de carne şi pe ele se mai scurge viaţă de la cei care mai luptă. ea stă rezemată de mine la ţărm şi eu, obosit, nu sînt să o rezem...
cuprinsPrecum pămîntul s-a regăsit în om, aşa s-a ascuns apoi în lacrimă ochiul. urmară religiile, minuni şi oameni mari, întîmplări şi alte lucruri scrise. dar, de pildă, importanţa pe care o au piramidele a fost dată şi de atîta nisip care era împrejur... simt femeile cum privesc de pe ţărmuri, aproape fiecare e iubita cuiva şi întîmplările sînt banale, doar imaginile lor creează emoţii. nu mai port pe umăr arme, ci am femeia pe un şold, pe Dumnezeu pe altul şi îi duc cu mine ca să vindem lumea pe două-trei versuri...
cuprinsOameni, voi sînteţi regi ai cuvintelor, făgăduiţi-mi punctul din urma lucrurilor scrise şi împreună vom privi tăcerea lăsată cu palma peste castelele lumii! îngreunat atunci de vorbe aiurea, lacom mă voi întinde în somn. în legile călătorind pe lîngă mine simt o rostogolire şi învins de cuvinte m-aplec uneori spre marginea lor. dacă nu ar fi fost sori şi dacă nu ar fi fost semeni, am fi încercat iluzia eternităţii, n-am mai fi prins de piele şarpele care s-a smuls din timp. am dorit ca aceste cuvinte să nu omoare tăcerea, ci doar să o-nfioare. şi n-o să cînt nici zări, nici munţi ori mări, numai privirea lor.
cuprinsÎn lumea asta văd că sînt, cînd nu-i la mine-acasă lumea, ca o biserică străveche în mijloc de metropolă. umbrele rîzînd au raze atîrnate printre dinţi şi caută în noapte oamenii lîngă care să se plimbe prin oraş... ei stau lîngă vitrine, prin baruri şi prin vorbe. puiul de moarte nu s-a născut încă în braţul meu care se joacă ascuns cu aceste imagini prinzîndu-le de ceafă... pe buzele femeii frumoase care trece prin oraşul cald fluturii au descărcat de pe aripi toată atingerea din culorile serii. şi buzele bat în mine precum acela rătăcit în timp, care vine să bată timid în porţile clipei. imaginea unui om este ca şi imaginea fiecărei zile, sarea şi plînsul se pierd la începuturile ochiului şi ale luminii.
cuprinsTăcerea din mine nu ar ajunge să echivaleze lumea şi am nevoie de tăcerea unor oameni. aşa se explică rostul meu cînd găsesc femei, sînt atît de interesante în tăcerea lor de carne rotundă şi plată pe alocuri. din întîmplări de noapte întors în lenea luminii sînt rămăşiţă de viaţă şi de poezie, amîndouă trăite şi spuse zîmbind. o pasăre cu aripi lipite a slobozit gîndul la timp, omenirea şi memoria. şi azi se lipeşte de mine. sînt prins în gloria zilei de mîine ca un ursuleţ de pluş în braţele fetelor îmbrăcate sumar în melancolie după un duş în cămine studenţeşti mereu mirosind a mîncare. a rîs copilul vagabond şi a intrat în lume. şi tot o noapte de dinainte îmi cere în ochi amintirea luminii şi m-am deprins a nu măsura omul cu versuri.
cuprinsCa un pod mă întind în serile cu oameni peste gesturile mele şi las prietenii să treacă. se gîndesc la ţara lor rotundă, strigarea din cerc li se educă în minte şi le doineşte în vene. de frică îşi vorbesc unii altora, iar ochii adună zadarnic lumină pe sub gene. numai femeile coboară în noapte din lunile de catifea aşezîndu-şi părul cald pe casele acestui oraş. învechit precum sentimentele. le miros tîmplele şi ochii mei poetici le învelesc de lume. mărturisiri reciproce ascund reciproc. ating femeile acestea şi ele îmi aduc bucuriile şi tristeţile lor, ar vrea să le aşez pe inima mea, dar inima mea se scutură de lume în sînge... prieteni ai mei, voi nici nu ştiţi că iarna asta a găsit de cuviinţă să-mi înfrigureze timpul.
cuprinsMai picură cîte-o femeie de la Dumnezeu în orgoliul taţilor care vor băieţi. ea începe devreme cu instinctele ei, cu pregătirea pe lîngă păpuşi, niciodată pieptănate de ajuns, cu minibucătăriile de plastic pe care se supără seara, cu băieţii mai puternici care o bat şi o trag de codiţe prin faţa blocului cînd vine timid să se joace cu ei. ea începe devreme cu toate acestea, pentru că are de dat mai tîrziu cîteva spectacole, cînd s-o aprinde lumina pe scena unei bucăţi de lume... femeia se trezeşte uşor din copilărie şi cît de plăcut pentru noi e s-o vedem cum se trezeşte odată cu carnea! patul ei cu gînduri de liceu, cu visuri şi dorinţe ascunse şi neacceptate, cu stimulări şi temeri, e purtat de timp pe străzile oraşului. tînăra femeie dormind e atinsă încet în graba lor de către bărbaţii în mers. şi, pentru că o ating doar uşor, mulţi va trebui pînă s-o trezească. (afară de cazul în care vine unul să zgîlţîie patul strigînd: bă, scoal’!) apoi, domnişorindu-se toată, va fi folosită la patimi în schimbul unor vorbe, dincolo de ele va simţi frustrarea. şi părul, şi ochii, şi gîtul, şi sînii, şi atît... iar ocrotirea aceea din gesturi, cu sentimente cumpărate de pe degetele moi şi din podul palmelor, se va întoarce să lovească timpul de după bărbatul mulţumit şi plecat... (care toată noaptea a dormit cu spatele) din toate va încerca doar să păstreze cîte ceva pentru sentimentele ei. şi cînd alţii o vor atinge atent, ei îşi vor mîngîia orgoliul, de fapt. şi sufletul, mai rar. iar cînd îi vor sufla pe inimă cuvinte, ei vor dori să ştie cît de bărbaţi mai sînt. aceşti închinători de weekend vin la femei ca la nişte biserici cu crucile rupte să scrijelească toţi cîte un nume pe înaltele bolţi sau pe pereţi pictaţi. fiecare după cît de sus a dorit să se suie... după toate acestea rămîne o rochie făcută cadou ori un inel şi-o amintire sau nişte ochelari de soare. în aceste părăsite biserici cu crucile rupte văd cîte un credincios rămas singur, stînd în genunchi, tolănit sau în picioare, după cum îl taie capu’ să-şi aştepte moartea. în aceste părăsite biserici cu crucile rupte eu vin noaptea să aprind lumînări. între astfel de emoţii sociale e tare greu să fii şi bărbat şi poet.
cuprinsDrumul şi-a pierdut mersul şi acesta călătorul, călătorul şi-a pierdut aspiraţia şi aspiraţia slăbiciunea, care, la rîndul ei, şi-a pierdut cerul, şi el pasărea şi privirea. pasărea şi-a pierdut odihna, iar pămîntul motivaţia care s-a pierdut pe sine. frate risipitor al călătorului, mă întorc să spun peste nisipuri, ape, ochi: drumul există!
cuprinsÎn ţara asta nu-L mai văd pe Dumnezeu picurînd din harul Lui cu o pipetă în sîngele nostru istoric, ci doar pe oameni care-ncearcă să-L privească, pe noi, cei goi de imaginea Lui. şi toţi am învăţat să umblăm prin vreme de parcă ne aduse cineva aici ca să ştim cum o să meargă şi cum se termină lucrurile. nu ne ajunge timpul decît pentru un pas. în viaţă. şi în moarte. între ele - aproape nimic. e frig unde ne este condamnată tristeţea pentru păcatul de a fi furat din taina tristeţilor lumii. şi dacă toate acestea au un sens, gîndurile, privirile, toate aşteptările, îmi place să mă uit înspre om... şi am ales să fiu uneori sensul alergării lui, iar casa mea este aproape de spital şi aud salvarea mereu.
cuprinsTu mă iubeşti încît ai vrea să fii umbra de carne a respirării mele. iubito, să mă ierţi că-ţi spun acum, cînd abia te-ai atins între sîni cu parfum, dar carnea mea va fi pierdută de timp în urmarea lui... tu, probabil, te atingi de suflet şi tot în el te împingi! de asta inima mea s-a întors speriată de pe pleoapele tale, de pe umeri şi genunchi, în propria ei bătaie. tu să mă ierţi că uneori mai sînt absent cînd tu ai vrea să mă-nfăşor în frumuseţea ta, să ştii c-am spus poeme, azi rătăcesc în inimi încercînd a mă prinde pe mine însumi de guler în propriile cuvinte. în ochii mei care-au văzut atîta moarte roşie de carne sfărîmată, tu vrei să naşti imagini de frumuseţe ondulată şi atingeri cu CO2 din respirare. arătarea ta în această cameră şi în acest oraş aş vrea s-o leg de lume ca să o simt plăcută sau să o leg de lună să o iubesc de jos, romantic, medieval şi să o vînd la ziuă pe-o dimineaţă optimistă la Banca Română de Trăiri Interioare, dobînda e mare, naţiunea prosperă şi nu stă la coadă. în felul acesta la bătrîneţe o să fiu mulţumit că sentimentele mele valorează ceva. mi-e greu să recunosc, dar în peisaj eşti mai frumoasă ca patria şi mult mai uşor te-nvăţ pe de rost. văile tale, trecătorile, munţii tăi, pasurile şi şeile, le-aş bate ciobăneşte pe potecile vechi şi pe altele mai noi, făcute de mine (la această imagine poetică, rog a nu se omite bîta). din pricina acestora toate mă umple tăcerea şi rîd înspre creasta iliacă a nudului lumii, iubita mea, vreau să-ţi deschid sufleţelul ascuns de privire în prea multe etape textile, sociale, plus cele ce vin din pretenţiile tale fireşti şi să intru acolo cu lumea mea cu tot. să-i spun lui Dumnezeu cu nu ştiu ce cuvinte cîteva lucruri de pe stradă. tu să mă ierţi că-s vesel atunci cînd vrei să mă iubeşti şi să mă ierţi c-aş vrea să te iubesc din pricina morţii...
cuprinsSe subţia copilăria-n mine întinsă pe o armă, timpul creştea nebun în iarbă acoperindu-ne morţii, ştiu bine, în livada cu piersici şi gînduri aliniate rînduri-rînduri. e impresie de iarnă la noi, zăpezile i-au despărţit pe sfinţi, iar lacrimi ce-ar fi fost fierbinţi cad imperfecte şi moi. porţile de cer au fost acoperite cu aripi de îngeri rănite. nu plîngeţi, prieteni, dau viaţa mea, dau viaţa mea pentru parada morţii lumii.
cuprinsAm plete, un caiet în geacă, o julitură pe un pumn, adidaşi noi şi un zîmbet fără de motiv pe care îl tot duc la îmbătrînit. îmi caut în buzunare - doar voi mai găsi ceva din mine. un înţeles poate ascunde o lume, aşa cum o floare deschisă eliberează un ochi. fac navetă de la Sadu numai ca să văd o fată, să mă întristez şi să mai scriu o poezie. nu toţi profesorii văd cît sînt de deştept, iar alţii m-au lăsat corigent la mai multe materii pentru proastă purtare. mai plecăm intelectual pe munte la cineva care are o cabană fără de curent, unde au acces cultivaţii clasei. după masa de prînz, cînd ceilalţi vor să doarmă, scriu pe o foaie din pachet, în care mama învelise tacîmuri: pe treptele de verde, / unde odihneşte viaţa / obosită de timp, / se deschide pleoapa umbrei. / aşa se deschide / şi pe aceste coli, / iar tăcerea ca o lumînare / picură pe ele. pe genunchi, pe şold, pe gît / am să-ţi adorm cuvinte ca o lumină / pe erotica toamnei. / atunci am pus după urechea dreaptă cîteva cuvinte roşii ca nişte cireşe şi am plecat prin lume fluierînd să întîlnesc pe-acela despre care îmi spuseseră bunicii că i se zice Dumnezeu.
cuprinsCerul se dilată cu lumina soarelui şi doar o palmă din el ar putea să învingă o furtună şi lumea aleargă dintr-o buză de culoare lăsată uşor peste bărcile pierdute. pe la vechii mei profesori eu din cînd în cînd mai trec şi la unul dintre ei o elevă-mi zîmbea sec. ea era numai din cercuri şi inele de la zei, făcută-n calcul de grec. foaie verde cerculeţ nu îmi pari atît de-nchis de rotunda forma ta pe cît de privirea mea, care-i prea ţintuitoare într-o calmă eminenţă şi fixează-n arătare electronii de valenţă pe sub umbre şi lumini vin bărbaţi tot mai puţini să te ia-n calcul, prezenţă. vreau să capăt de la ea făgăduinţa tîrzie că după ce-nvaţă realu’, trece la filologie... marea i-a spus înotătorului că de mult nu mai are răspunsuri zadarnice.
cuprinsNu mai e spaţiu liber care să-mi lovească piciorul îngropat pînă la gleznă în moarte, nici iarbă să-mi declare cu lumină singurătatea ei. doar pămîntul se mută încet din gîndurile noastre către cer, doar trupurile morţilor sînt singure şi peste tot sînt morţi echilibraţi. în carnea lor maronie. şi o singură axă de os străpunge toate sferele. ştiu de pe front cum este carnea însîngerată în lumină şi lumina născînd o umbră de carne. rup atingerea şi plec. la colţuri de străzi, acolo unde firea devine curioasă, cîte un cîine vagabond se uită flămînd la creierul meu. oraşul şi-a lipit obrazul de obrazul meu însingurat şi stîng şi ne uităm la lună!... am un singur sentiment precum alergătorul, nici un cuvînt nu mai e cuvînt pentru mine, doar sînge pe care şi-l şterge la gură tăcerea cu colţii de fiară. în acest oraş luminile adorm peste oameni şi pe pleoapa copilului ce nu mai poate fi vesel.
cuprinsTe-am văzut într-un oraş de ploi, treceai rîzînd pe după nori şi învelită strîns în rochii, te subţiai prin lumea largă, mirarea arcuindu-ţi ochii. iar ochii mei se ascuţeau de soare şi de rîs, apoi mi ţi i-am înfipt în spate şi în coapse. rănită poetic şi mulţumită de eroicul act, te-ai întors şi ai aşteptat poetul să-şi ajungă ideea... cu un zîmbet cald, îngăduitor probabil, l-ai adunat de pe străzile lumii. vocea ta rătăcitoare printre alte chipuri o auzeam aproape, la o întindere de gură: “mă gîndisem să te sun, ce bine că te văd, aş vrea să vii la mine să m-ajuţi să fac o scrisoare de intenţie, îmi trebuie la Bucureşti la o firmă de produse din piele, se dă un concurs pe 16 pe un post de traducătoare, aş vrea să fie o scrisoare beton, să atragă ălora atenţia, cu text persuasiv, aşa cum faci tu. mi-ar plăcea să merg în Bucureşti, sînt alte perspective, am unde să stau şi voi fi şi singură. ce poţi să mai faci în oraşu’ ăsta?” după un suc la una din acele terase din centru, cu vorbe fără rost şi tineri plini de vorbe, te priveam în camera albastră cum respirai cu mintea obosită, ca o pasăre-n migrare către sentimente... îmi doream s-ajungi la Bucureşti, aş avea şi eu unde să mai trag atunci cînd vin cu treburi pe la capitală, ai tot ce ar putea să te facă fericită acolo, plus gratuităţi pe transport. nu mă grăbeai să-ţi fac scrisoarea, îmi construiai atentă atmosfera, să nu irosim inteligenţă prea multă, să pot să fiu în gîndire drăguţ şi marea aşteptare era un ciorchine din care gustam temători cîte un bob. te voi desăvîrşi în stări confecţionate, tu vei fi o femeie anume şi deja am început să dansăm cu gesturi banale de viaţă. printre noi pisica ta trecea cu coada ridicată cerîndu-ţi de mîncare şi-n camera albastră căzuseră bucăţi de cer. Bucureştiul departe era, firma cu produse din piele se pregătea să moară înciudată pentr-o noapte. nici nu ştii cît îmi doream să iei concursul privindu-te cum îţi mai mîngîiai felina primită-n dar la ziua ta de naştere. şi ce mişcări aveai în blana ei cu mîna ta subţire! mi-am amintit atunci de bătrîna Mitra cînd torcea din caier lîna. îmi eşti mai dragă azi decît copilăria şi e cel mai frumos lucru pe care găsesc acum să ţi-l spun. “te sărut, scriitorule, să nu uiţi să-mi faci scrisoarea, ai spus că ai onoare armânească, figură ce eşti! pînă cînd o vei aduce, să te gîndeşti puţin cum s-ar analiza postmodern următorul text în plural academic: <<mai treci, neică, şi tu dealu’/ şi vino la noi cu calu’!>>”
cuprinsPrea lungi mîini în prea mici buzunare mă însoţesc în noaptea devenită socială. timpul se lasă măsurat zadarnic de nişte trecători care-şi privesc ceasul şi oraşul. cîteva fragmente din el am pus şi eu pe inimă. şi m-a luminat apoi o vitrină pe faţă, manechinii de acolo priveau ca nişte zei, îşi făcuseră şi ei o părere despre lume... şi încă mai aveau ceva de văzut! iar piatra cubică din pavaje s-a înălţat puţin pentru neînsemnaţii care-o calcă, străluceşte sub picioarele lor de la faruri. oamenii fără bani şi fără ziuă, care-ar vrea doar să le fie mai bine, primesc noaptea să se odihnească pe umerii lor. viaţa, viaţa cu gura deschisă le-a sărutat gura.
cuprinsPe la 16 ani, la film, ţi-am mursucat o ţîră sînii mîrîind ca un căţel. aproape de boticul umed mi-ai spus c-ai vrea să fii cu mine, să uiţi definitiv toţi cînii. nu prea pot, că am pe alta mult mai mare, mai stilată. şi, zîmbind în colţul gurii: dar, în fine, arată-mi cum stai culcată!... la 20 de ani, în studenţie, ne-am întîlnit într-o vacanţă la rînd la îngheţată, o zi de vară mi-ai vorbit de planuri, cît de frumoasă-i viaţa, ce perspective ai pe munca ta, cum domini tu bărbaţii... şi pînă noaptea ai tot dat din clanţă. pe străzi prost luminate am plecat apoi să revedem liceul nostru. cînd ai tăcut o dată pe sub castani ornaţi cu ciori şi te-ai uitat atentă la buza mea de jos, în gesturi hotărît te-am prins de după gît şi te-am adus la gură! profu’ nostru de română care te medita pe tine, iar cu mine era prieten, ajunsese director, ceruse bani la minister, se ridica sala de sport şi era noapte la liceu. ne priveam atenţi şi nu vorbeam nimic, te-am tras de mîini în umbre şi odată cu boarea ţi-am ridicat rochiţa cu flori de cîmp pictată şi te-am atins la suflet, atît de rezemată! plini amîndoi de var, ca nişte îngeri de carne pe după sala de sport, ţi-am considerat mişcările acelea, superficial aport. pe la 25 de ani, într-un oraş din Transilvania, eram foarte important şi împăiat de poezie, ca un tînăr trofeu al culturii regăţene. tu ai văzut, trecînd la film, afişul de lansare şi ai vrut să mă surprinzi. după aplauze ce mi se cuveneau, ca mămăligile şi mîngîierea la cîinii vagabonzi, veneai spre mine ca în filme, zîmbind pe mersul tău de manechin. c-o singură privire mi-am învelit atunci colegii scriitori şi i-am vîndut pe ochii tăi de mîţă scărpinată. cu o atingere de coapsă doar m-ai luat din mediul meu... am rîs prin baruri, te-am ţinut în braţe şi te-am iubit mai tandru, mai atent, mai educat. tu începeai să devii femeie, eu îmi doream să te uimesc, să mai rămîn puţin bărbat. ai spus tu vorba ceea pe care te consider: poetul meu drag, hai, rupe realitatea! (de aici încolo se va întîmpla) la 40 de ani m-ai căutat să-mi spui că ai probleme cu bărbatul tău, copiii te întreabă de ce i-ai mai născut, deştepţi nu sînt c-au semănat cu el, au note mici la şcoală şi viaţa nu ţi-a fost aşa cum plănuiai, cum povesteai atunci, demult, cu îngheţata aia-n mînă, de îţi mai aminteşti... chipul unei femei care plînge e dicţionarul cuvintelor pe care nu le ştii, şterge-ţi lacrimile, doamnă, cu mijlociul şi arătătorul mîinii drepte, iar cu inelarul să-ţi atingi în treacăt uşor îmbătrînitul obraz. mai uită-te o dată atentă la mine şi hai încet pe pieptul ce încă te mai ţine. acolo se schimbă toate, dar nimic din toate cele... cu mîinile în var şi cască muncitorească, precum în filmele cu viaţă comunistă, aş vrea să lucrez la tine ca la sediul unei bănci de sentimente, să-ţi fac din nou un zîmbet şi să ţi-l pun în braţe, să-l duci mereu cu tine prin conturile lumii. înţelegîndu-te în taină (voi numai asta vreţi, să vă-nţelegem bine), pregătindu-ţi terapia, te-am prins de umeri pe la spate, cum prinde moartea pe ţaţe. la 55 de ani tu încă mă doreai, dar nu se mai putea, acum aveam pretenţii la puştoaice arămii, cu carne voluptoasă, pline de buze moi pe corpul tot şi şolduri de fier, ca să-mi înmoaie carnea, să-mi ruginească osul, aşa cum vei fi fost şi tu cîndva, de îţi mai aminteşti... de-atunci de cînd erai cu îngheţata aia-n mînă. ţi-am zîmbit, atîta doar, ţi-am zîmbit. pe la 82, se pare, ne-am întîlnit la o înmormîntare în blocurile alea bleo, lîngă liceul nostru. nu era rudă moarta, prietenă - nici atît, aveam o obligaţie. noi încă eram veseli, trecuseră toate... te-am ţinut şi-n braţe, pe scări, ca să nu cazi în întuneric, rîdeam de cimitire, de oameni şi de vremuri, aveam, totuşi, o teamă, dar n-ai mai vrut atunci moşneagul care, dezinteresat, ţi-ar fi împrumutat puţin toiagul...
de peste Părăul al Tulbure la satul Corşor
cuprinsPrima trece şchioapă Gheorghiţa Carfoanii cu cîinele ei cît pisica, Victor a lu’ Dinie cel roşu ca sfecla, apoi trec ţiganii lu’ Costică Roncea, ginerele lu’ Grămadă, cei mai omenoşi din tot satul, mereu la procese trece Antonica lu’ Gicuţă, cu pămîntul de luncă de la spatele casei, Nicuţa lu’ Bălăşoiu se duce cu Dorina la tîrg, da’ Aurel nu se mai arată rumen cu puşca-n spinare, nici moşu’ Berdiţă povestind din răzbel, cînd făcea cu căzanu’ la oameni, numai fiu-su Fimian cu Păpuşa se mai duc la pocăiţi că le-au dat ulei şi haine, nu mai trece nici Liza basarabeanca, femeia din sat care căra lumina pe cocoaşă, nici omu’ ei, Afanasie, nici Tolea, nici Valusia, ai lu’ Sîlică al lu’ Titu trec toţi, şi frate-su Gicu să mai pună un prun, da’ Polina nu, Victoriţa şi cu Gigel al Saftii, cel cu ochiu’sucit, trec numai cu maşina, şi de la Marcel al lu’ Puică trec toţi, nici ei nu ştiu încotro, iar de Irina nu se mai aude nimic, Zîncănoaia nu mai trece plătită să tămîieze morminte, doar gineri-su Cîrlogan şi cu Pia avînd sacii de rafie sub braţ, nici Ioana lu’ Ionică mereu îmbrăcată în alb nu vine de la Luculeşti pe potecă, nici omu’ ei, Ion Săraru, cel cu drumurile multe, nici Geoge Popa ţîrcovnicul nu mai trece cîntînd bisericeşte pe nas, da’ Tică al lu’ Ică povesteşte şi acum c-a văzut un cap cît capu’ la mîrtan, Marcela şitoianca se duce mereu cu rufe la Olteţ, iar Gheorghe la peşte la Olt, Nuşa la părău la porci, la Iurgă boierul mai vine doar Nelu şi cu Neluş fotografu’, n-a mai rămas nimic din curtea aia, unde tăiam prune cu bunică-mea la fermă, de la ai Tomii trece Aristică lăutaru’, Gheorghiţa la muncă la oameni, Pătru şi cu Floarea nu, ţin minte că aveau un cîne gri în casă şi care dormea pe plită, Costain stă tot sub pat în troacă, iar Mărioara cu amantu’ ei, Bîcete, venit din Bodeşti obosit, se iubesc în pat, Mielu’ lu’ Mărian nu mai trece să se laude cu copiii ei ajunşi judecători, profesori, nici învăţătoru’ Mişa să facă nişte poze la miri şi la morţi, nici tată-său Maxim, care prin 1965 aducea din oraş mingi de tenis de cîmp şi le dădea pe ouă la băieţi, la Drăgulescu trec toţi după tranzistori şi bujii, după ce au trecut toată viaţa, la Lăbeşti nu mai trece Nicolae, nici poetul Lotreanu, doar Leana cu copiii discret, Ică, fratele naşului meu, Geoge, aviator la Bucureşti, nu mai trece cu sîmburi de nucă la tîrg, nici Vetuţa peste drum la vacă, în schimb se aud pentru tot satu’ Nana şi cu Pîrvu şahistu’ ocărînd pe careva, mai pe urmă vin oxigenate şi fetele lor poreclite “Păpuşile Muppets”, pe care le cheamă şi astăzi Viorica, Liciu şi Mihaela, Cerăceanu cu Lucica vin să facă spre seară un scandal în zăvoi, Sergentu’ Mitru lu’ Sîmion s-a săturat să stea toată ziua în pat şi-a murit, mai trece doar Lena, fără vaca Priana şi trăgînd un căruţ după ea, în schimb nu mai trec vecinii ei de su’ coastă, Ion Popa şi cu Măria lui, care stăteau într-un grajd sub fînar, lăsaseră casa copiilor lor înfiaţi, da’ Gicu şi cu Măria fac o-ncălzire de pumni ca la tobe şi se duc după aia voiniceşte la muncă, rar mai vine Nadia dînd vacile dracu’ şi cu Tiberică forţosu’, cel mai bun prieten al meu şi care acum e şef la o staţie de PECO la Sadu, acasă la noi nu mai trece neica Pătru lu’ Băzăvan, cel iubit în tot satu’ şi nici Mitra venită aci de la Nistoreşti, doar bunică-mea Măria blăstămînd că i-au călcat leşinăturile mejdina, iar taică-meu, Victor, nu vine că are serviciu mai greu şi e şi primu’ în sat doctorand la Regulane, de peste drum nu mai trece Gheorghe al lu’ Ghiţă-Bulivai înjurînd pe Dumnezău, nici muiere-sa, Genica, mereu credincioasă, numai Mielu Labă trece vorbind singur despre Ion Antonescu, Aurica lu’ Mitoi, care stătea la poartă cu paru’ în mînă cînd coboram cu vacile sara din deal de la Ponor să nu-i lovim merii cu pietre, s-a pierdut mai de mult, doar nepotu-su Bebe mai vine să dărîme casa şi s-o dea cu bucata, la Codiţăşti nu mai trece Tîrlea să facă astereale la alţii, doar mustăcioasa de Micu crescînd pui de curcă, Măriţa lu’ Cruceru, vrăjitoarea, care stătea la miezu’ nopţii dezbrăcată în baltă, în stuf, nu mai trece nici ea, nici Cruceru gîngăvitu’ îmbrăcat în costum popular şi la spatele casei făcîndu-şi nevoile, nici Mitran nu mai trece cu litruţa de ţuică la piept, doar Aristică Cioiu vesel, Vasile Ciuteanu vine de la lucru şi parcă aleargă acasă, mi-era cumplit de frică de el că mă bagă în sac, la Băzăvani n-a mai trecut Vasîlică de mult, popa vine acasă să-l împărtăşească, numai el cu Pleşcănoaia au mai rămas dintre copiii lu’ Mitru, da’ trece Leu cu Mitel şi cu Ionel cu vacile în Creţu şi să voteze liberalii, strigă toţi în gura mare că odată ş-odată tot o să ia puterea, Ileana s-a dus după bărbat la Jimbolia, oraşu’ care se scria odată pe ţîgle, Nelu lu’ Grigoroiu nu mai trece cu capu-n pămînt, doar umflata de Valica Năsfiroasa la tub la spălat, nici Geoică nu mai trece cîntînd la frunză de nuc, doar Constanţa cu comenzi la ţesut şi cu Ion după ea ca viţălu’, Speranţa trece la coafor marchizîtă toată, şi acum mai are gagici, iarna îi aduce acasă de prin alte sate, primăvara mor, Ion al lu’ Gicu, buldozeristu’ de la Mina Berbeşti, trece albit însoţît de curfutiţa Sîlvia sfîrleaza, Pătru lu’ Miroiu, zîs şi Mierlă, care în fiecare an cădea în cap din nuci, nu mai trece nici el cu gîtu’ în ghips, doar Sadia mai pleacă iarna la copii, Dinie cel invidios, lăudăros şi harnic, pe bicicletă trece la coperativă, dar fără nevastă-sa Mitica, Iosîf trece leneş, da’ nimeni nu ştie cîţi copii mai are prin sat, şi nici Măria lui, care punea sperietori în porumbi, nu mai trece, Mitu Lincăi, zîs şi Chioru’ cu boala copiilor, nu mai trece pîrîindu-şi pantalonii, nici Costică Ioana cu glasul subţire nu trece plîngîndu-se mereu de viaţă, doar Lina cu Tatiana şi cu Gigel şoferu’ de pe dubă, Virgil, zîs şi Surdu lu’ Gorie, trece cu o bicicletă cu spiţele rupte, dar muierea lui, croitoreasa şchioapă, nu, nici Gogu lu’ Miroiu, zîs şi Prostu’ lu’ Miroiu, cel mai folclorizat din tot satul din pricina inteligenţei şi singurul care purta pe cap un clop de la ciobani, numai nevastă-sa Măria, ibovnica la toţi pădurarii care plăteau serviciile în buşteni de gorun mai trece cu plasele-n mînă, Gicu lu’ Crucilă mai ia o pauză la rindea şi trece mai rar îmbrăcat în dimie, Lucica lui îl ceartă de-o viaţă că-şi fumează sănătatea şi dă banii degeaba pe ţîgării Carpaţi, Mărian al lu’ Ghiţă, cel mai tare lătrău, trece înjurînd la oamenii din sat, la orice scandal e purtător de cuvînt şi-o bate cu pumnii în spate pe nevastă-sa Lena, care fura bucături de la găleată, muşcheţi şi trandafiri şi le dădea pe beutură la oameni, şi eu am mers cînd eram mic prin porumbii ei trimis de bunică să fac o tranzacţie cu o sticlă de ţuică în sîn, Coliţă al Giurcanei mai cîntă şi acum la piculină şi jinduieşte după comunişti, care-l chemau la bal să facă horă, fie-sa Milica ar trece, da’ n-a trecut în 40 de ani pe pod decît o dată, cînd a înălţat nebunu’ de Sandu lu’ Golgotă farfuria zburătoare pe terenul de fotbal, Valica, întruna de pază la cireşele pietroase, nu trece nici ea peste podul Corşorului de peste Părăul al Tulbure. nici eu nu mai trec.
cuprinsDoi pensionari pe o bancă-ntr-un parc cu ruine conservate simbolic şi-au luat de acasă nişte ceai ne-ndulcit într-o sticlă de bere, iar el, mai bătrîn, cuprinzînd-o de umeri s-o ferească puţin de vremea ce veni peste ei în ţara pe care-o iubesc, îi spune atent odată cu mine: nu vrei să încerci? nişte tineri teribili, sătui de zile trăite pe străzi româneşti, aşteaptă la rînd în mare-agitaţie să vadă un film pentru care-au fugit de la şcoală cu profesorul lor. şi vine un timp peste ei, ba chiar un destin, ca un parfum de femeie matură, întrebîndu-i la başcă odată cu mine: de ce nu-ncercaţi? în faţa unei vitrine cu blănuri, puţin mai încolo, o familie de graşi a coborît rîzînd dintr-o maşină scumpă şi odată cu mine au întrebat pe vînzătoarea cea blondă: putem să încercăm cîte ceva? îmi continui plimbarea departe prin frig nemaiprivind ca altădată cerul, ci doar luminile înalte de la geamuri, în mîna mea se nasc poeme pentru oameni. o umbră lîngă mine se lungeşte spre ei întrebîndu-mă-ncet: nu vrei să-i încerci? doi lăutari cîntînd la viori peticite trec pe la mese-ntr-un bar şi se laudă la toţi că ştiu orice cîntec... apoi aleg după ochi pe cîte unu’ mai singur întrebîndu-l şmechereşte odată cu mine: nu vrei să ne-ncerci? şi încă mă mai plimb cîntînd cu poezia întruna la timp, în noapte, pe la două, o prostituată frumoasă tremură de ger lîngă un perete din cărămizi refractare şi abia mă mai poate-ntreba: nu vrei să mă-ncerci? într-un hotel, care se cheamă la fel de simbolic “Valahia”, se-ntîmplă acum doar ce se mai poate-ntîmpla în ţara aceasta. la televizorul nebăgat în seamă sînt ştirile-n reluare şi rîd, iar de deasupra unui pat primitor precum un poem mai încearcă să cadă-n răstimpuri dintr-o crizantemă albă cîte două petale pe şoldul tău dintr-un pămînt fierbinte, plus două secunde şi două atingeri din inima mea. Tîrgovişte, 20 octombrie 2000
cuprins1. Afară se întîmplă lucruri simple, nimic memorabil pentru om. gesturile şi toate reprezentările lui au plecat prin lume cu marele circ, oraşul întunecat s-a acoperit cu lumină, iar păsările stau culcate la pămînt, lipite atent de speranţe. de pe undeva venit, s-a căţărat timpul pe feţele oamenilor care stau la geamuri. tu vino lîngă mine să-ţi arăt cum ne priveşte calm prin colţul ferestrei. afară este voinţa, iar aici nu-i nimic de prisos, nici măcar cea din urmă dorinţă. ţi-e teamă că totul e joc? în clipa aceasta eşti cea mai atentă femeie, însă gîndurile pleacă uşor de la tine şi mor pînă la mîna mea. nici măcar să mă priveşti întruna nu trebuie acum, aşteaptă hotărîrile mele şi mai ghiceşte şi tu cîte ceva. tu, femeie tînără, îmi datorezi inspiraţia din seara aceasta şi-n tot acest timp am să-ţi aduc dulceaţă. afară se întîmplă lucruri simple, nimic memorabil pentru om. timpul a coborît pe străzi între blocuri şi aşteapt-un ţigan venit de departe, peste care cad fîşii şi zdrenţe de lumină. a răguşit ţiganul, dar strigă mereu că vinde pămînt pentru flori, burlane şi facturi fiscale. tu vino lîngă mine să-ţi arăt cum afară se întîmplă numai lucruri simple. nu-ţi fie teamă, nimic nu e joc. în noaptea asta tramvaiele şi oamenii se vor retrage la bază, numai tu dintre toţi te vei trezi lîngă mine într-o dimineaţă comună şi vei înţelege atunci toată petrecerea vremii. 2. Femeia cu ceasuri străvechi îngropate în carne încă mai determină timpul pe străzile lumii. cu o cîrpă rămasă din mantii mai vechi îi şterge mereu Dumnezeu genunchii calzi şi umezi. metaforice pietre o lovesc în piept şi cad pe pămînt ca întîmplări ale vremii. eu am pus mîngîiere în palme şi ating această femeie numai cu timpul meu. de cînd Creatorul a suflat peste ea, îi flutură întruna rochiţa şi privirea. pune şi tu, trecătorule, obrazul pe genunchiul ei şi vei simţi cît de puternică îi fu rugăciunea. în alte seri trupu-i se dezveleşte perspicacităţii mele şi calm prelungeşte pămîntul dinaintea mea. pe străzi, mai pe lîngă oameni, în grea înghesuială, mi-e frică de orbii aceia cu mîinile reci, de veteranii de război căzuţi la datorie pe scări de metrou în lupta cu România prezentă. 3. Cuvintele poetului tînăr sînt pline de viciu şi de Dumnezeu, tari ca înaltele şi consacratele dogme. aroma femeilor în floare l-au transformat din vierme în fluture mare, iar azi îl poartă uşor din puternice paturi în dicţionare proaste. acestor femei, de supărare chiar şi Dumnezeu le-a despicat odată pulpele cu barda şi de atunci bărbaţii sînt chemaţi să alunge moartea şi să le aducă aminte încet de rana căderii, să le mîngîie acolo (a iertare) unde mai înainte lovi Demiurgul. iar ele, atît de atente la tainele lumii, ar vrea să fie întruna iertate, chiar plîng pentru asta. cel mai iubit dintre toţi e acela care-a dovedit că ştie să le ierte cel mai mult şi cel mai bine. toate arderile feminine din universala cultură stau azi mărturie şi au ajuns dintre ele şi prin camera mea. toate acestea le-am spus şi nu m-a crezut, doborîtă de seară ea cade peste carne, iar umerii ei îi trag peste mine în noapte ca pe nişte porţi de pămînt.
sau poem din oraşul cu ceasul mergînd
mereu înapoi
(se poate servi într-un zîmbet uşor)
cuprinsCum lasă mătuşile urile şi furcile, fata mare cusătura, patima şi umflătura, aşa lasă într-o parte orice dregi şi orice carte... scoal’, brezoaie, ca să-ţi spun o poezoaie, brezăiţa moşului la mîna şodosului! poala dealului să-mi salte peste pieptu’ opăritu’ de suflarea calului care sparie păsăritu’. decît o lectură mare din cartea unui urît, mai bine un zădărît şi aflarea lîngă tine a frumosului poet cu buzele lui de get. tot mai comun şi tot mai adulat cu sîngele mîncîndu-mă în venă, ridic metafora cu mîna stîngă şi, vai, o muză o sărută fără jenă. sînt frumos, isteţ, puternic şi pe străzi şi în saloane, muşatin pe calul etnic, iar pe Doamna Poezie am cam prins-o de volane... muzele pe umăr epoleţi îmi pun, abia pot să număr în optul prea bun şi ele îmi spun: “teleleu prin sufletul meu, lichea de catifea, golanul meu de aur...” chiar dacă este iarnă acolo la voi, sînt un poet de interioare şi nimeni în lumea aceasta de foi nu va putea să-mi ieie imaginea cînd străluceşte-n noapte printre şoapte, udă şi frumoasă, o femeie. chiar dacă este iarnă mai multă acolo la voi, de mii de ani stau la fereastră şi ştiu că nimeni în lumea aceasta de oameni prea goi nu va putea să-mi ieie dintr-un apartament friguros splendoarea aceea, cînd la veioză văd cum se înalţă aburi din femeie. cu degetele amintirii bat în geam şi se-mpletesc în inima mea norii. apa e fierbinte, capul l-am băgat în lighean, mă şterg şi curăţ aragazu’ pînă se mai închid porii. afară-i frig şi de atîta ger s-a mai ascuns şi timpul în fund la cîinii străzii, cîinii lui B.B., iar peste neam migratorii lăsară genetic în femeile dace să migrăm de tot din noi înşine... Horea, Ştefan şi Mihai, în halate albe-n Rai, ne prepară grabnic din pricina foamei papanaşi istorici, langoşi şi compot... frate, alţii în locul tău înţeleg viaţa! cartieru’ în care te mişti e ud de vitamină ca burta mumei tale. toţi rîd de slăbiciunea ta şi bani fac din ea, fereşte-te de lux... ca să fii credibil! n-ai încredere decît în groapa care-i nudă înaintea ta, fii deştept cum ţi-este soarta! nu vorbi la fraieri, rupe-te în viaţa ta şi ia-o-n mînă bine! românaşu’ e naş şi lup pentru românaş, frate! televizorul voliţional-afectiv colorat e ca un mare sîn lăsat, cu sfîrcul gros înfipt în capul nostru. în lapte se spală tinereţea lumii să fie mai frumoasă ca moartea... şi tare-i tîrziu, m-am gîndit la carne şi la suflet şi n-am mai iubit. emoţiile în casa asta cad în avalanşe de pe igrasie şi fac poezii! în bucătărie, găleata de gunoi în ferment s-a rezemat în umeri de calorifer, cu toarta în şolduri ca o ţaţă încinsă de ţară declară iubire pe veci legumelor care mă fac puternic... stau întinse pe masă, crude, cu sfîrcurile verzi peste care îşi plimbă fereastra limbile ei de lumină, orgie de gîndaci le muşcă de margini ofilindu-le crud pîn’ la peţiol. femelofagia mea a invadat destinul, ochii şi haina. mistere mărunte se ascund sau se arată în aceste cusături peste carne şi poate peste suflet puţin... şi iar şi iar mă mănîncă sîngele în venă, numai din cauza socialului voi începe să iubesc! de multe ori îmi pare rău că plimbările mele cu femeia în seară sînt pervertite de intenţia dragostei... oraşul mă cheamă, îmi vine să umblu din pricina străzilor şi a oamenilor. mi-am dat întîlnire cu ea, îmi făcuse altădată invitaţii din astea, cu mult intelect, să alergăm împreună pe la stadion şi prin parcuri, prin aceste paturi ale oraşului nostru, apoi să vorbim problemele ei, chiar şi problemele ţării, să-i spun eu ce rezolvări de situaţie mai sînt... efortul în comun dă încredere şi în seara aceea îi venise vremea! rar mai găseşti acum femei cu necesităţi culturale, sînt fante de Parîng, mi-e şi mie greu şi nu pierd ocazia de-o alergătură, ori de un consens la slăbiciunea mea cu iubirea de ţară... ea mă priveşte încet şi are-o discutabilă admiraţie în ochi spunîndu-mi că vrea şi ea să se simtă iubită, aşa-i place ei să fie femeie. de parcă eu vreau altceva! “îmi este teamă de tine puţin, să fii tandru cu mine aşa cum te cred şi nu cum te văd şi să ai răbdare...” aşa mă gîndisem şi eu, pe deasupra, femeie, o să te învăţ să îţi simţi cuvintele. este frumos seara în tîrgul de la Jiu, oraşul simbolurilor culturale de care se trage cu tractorul, de asta ni s-a aplecat Coloana, au ajuns la concluzie specialiştii străini într-un răspuns variat, oraşul în care cel mai bun drujbist premiat a făcut să cadă copacii în parc direct pe grămada de scaune de pe aleea cu acelaşi nume. oraşul meu are în centrul lui şi un ceas electronic pus de Primărie să măsoare distanţa pînă la eclipsă şi merge mereu înapoi, abia o dată au reuşit cu greu să-l fixeze, dar după o zi au dat ăştia ora înapoi... şi aşa a rămas ca toate pe-aci! pe ea o ţiu de mînă cu gînd s-o ţiu de suflet. e mîndră de cele două patemi ale mele: să mă îmbrac şi să să mă dezbrac bine. se uită timid la vitrine şi-ar vrea să-şi pună-ntruna ţoale peste trupul pe care-l bănuiesc, are o strîngere uşoară pentru mersul meu grăbit prin lume. cofetăria atinsă de străzi, barul mîngîind destine, toate stau înfrigurate-n tranziţie, cu gurile mari deschise spre noi - cei doi clienţi pentru impozit trecînd îmbrăţişaţi. e atît de frumos şi ce bine mă simt! mi-e drag oraşul acesta cu oameni de cultură simpatici şi trişti şi mereu certaţi pentru cine-i mai mare, dar care n-au publicat nimic pîn-acum, malahişti în serie, grăniceri între emoţii sociale, alcool şi nebunie, buni organizatori de serbări cîmpeneşti după care se bat şi plîng, deloc de durere şi numai de ciudă. se duc pe rînd şi se iartă la Dumnezeul mereu înjurat, niciodată nu se iartă înainte. la unul dintre ei am găsit-o pe fata aceasta, terminase Dreptul şi vroia să aibă serviciu-n cultură, fata asta era bucuria vieţii şi puterea ursului poetic. e genul Milagros, dar puţin mai înţepată... şi mai fără de destin. nu se-nşală în alegeri, păi da, de asta-i mai tot timpul fericită! mă întreabă din Teologie, să mă vadă cum gîndesc despre multe lucruri, mai pe la sfîrşit şi despre familie să vadă ce ştiu şi e curioasă precum un eretic care vrea să afle dacă oamenii îi vor accepta teoria. îi fac referinţe la chestiuni de-nceput, ca la cărţile noi, de pe vremea cînd dragostea nu se despărţise de om... sînt nori, sînt nori, femeie, peste tot, seamănă cu paturi vechi, sculptate în suflări ca-n vechile bordele. nu vreau ca ploaia să te ude, nu ea, nu merită pentru că nu te cunoaşte deloc şi vreau să te feresc de lume. mai bine hai la mine să mă înţelegi pe deplin, sînt singur acasă poznaş, mama e la Petroşani la bunică să-i cumpere cartofi şi ardei pentru iarnă, iar tata e la facultate să-şi dea doctoratu’ la Academia Regules-Hercules şi are o temă mai frumoasă ca el: “Urmările penale ale contactului sexual neprotejat”, nu ştiu la ce secţiune juridică se încadrează, dar, oricum, la Dreptul familiei, nu cred. ochii tăi rotunzi ca dorurile mele să urce coborîţi pe fiecare treaptă de scară de bloc sau să se înalţe de la ochii mei în tavanul liftului şi întîlniţi din nou de ochii mei să văd cum înţeleg... ce s-a-ntîmplat cu lumea. e bine cînd faci poezii, emoţia îţi creşte, respectul la fel, pe la treizeci de ani eşti tată bun pentru copii, îţi dă mîna să le iei un scutecel să le pui sub cocoşel. cît e scriitorul, el mereu sileşte, pune osteneală, doruri şi orbire ca mărit să fie, dar sărman priveşte cum întreaga ţară nu-l are de ştire şi se năruieşte.
