Argument
Partea I COBILIŢA
Mitul chemării de prieteni
În dezlipirea aripii de cer zborul e durerea ei pentru timpul tîrît după oameni
Absint
Ceasurile
Am pierdut cîţiva soldaţi odată, aşa cum inima, într-o bună zi, şi-ar pierde sentimentele şi sîngele
Poem 24 şi 11
Poem
Mici insinuări
Poem de dragoste pentru cîntat
Poem
Opal
Poem înserat
Poem
Poem
Amintiri dintre plumbi
Înserare de ceasuri
Săgetarea
Fără chip
Cuvinte desprinse
A doua naştere a Marei linii
Demult, un poem dintr-o gară la coborîre pe stînga
Poem
Vorbire luată cu mîna
Tîrziu de rîs
Nopţii
În sărutul dintre ochi şi alergare
Urmare poemului anterior
Poemul vorbirii cu tine
Şi iar este toamnă
Sentiment
Gesturi
Versuri
Cîntecul poetului
Balada tigrului de aur
Întrebarea omului în alergare
Filosofiile rămîn în urma cuvintelor
Ultimul poem
Partea a II-a FURNICĂTURI
Sentiment
Noapte provincială
Poem inconstant şi imperfect despre viaţă
Poem de întins pe vagi necesare urme
Descoperind într-un buzunar din vară un poem pe o hîrtie strînsă
Mărţişor de vineri (cîntec)
Poemul poetului de curte
Muzei
La Academia de arte
Poem cu muchii
Muza din 131
Poem lingam
Ca o ascundere
Timp adormit
Poem în lumini lăsate de maşini grăbite, pe cîte un perete de cameră cu valahi în noapte
Spre strada tăcerii grăbit
Poem cu natură
Poem mic
Poem de tinereţe pentru etern feminin
Altfel de sfîrşit
Poeme dinaintea plecării în armată
Cu juncii ţării la jurat, poem de atmosferă cu mistria şi ciocanul
Poem
Primăvăratică
Poem pentru atins şi nuduri
Desenez împreună
Ce înserare
Variantă
Poem pentru nopţi lungi
Emoţie
Privire
De dragoste
cuprins
cuprinsPămîntul cu noaptea prinsă pelerină pe umeri sărută piciorul luminoaselor femei plecate spre paturile lor, în lumea bărbaţilor. desculţi, veniţi la rîul acela deşertic care-a zdrobit imaginea celor ce au fost. acolo vă voi spune despre sărutarea pe inimi şi pe geamăt, între voi şi cuvintele mele vom lua mijlocitor natura sau doar urechea ei, sărutată de buza aceea a luminii. iar nodurile plasei cu care se prind fluturi nu le vom desface, ci printre flori întinse le vom aşeza încet precum intelectualii pe inimi şi pe geamăt. din tăcere în tăcere vom trece, nu vom putea vorbi, ideea înconjurată de tot ce va fi rămas în afară va lovi turbată în porţile de dinăuntru ale ochiului. privindu-ne, va trebui să rîdem.
pentru timpul tîrît după oameni
cuprinsOmul a devenit rostire pînă la pierderea sensului. lanţul dorinţelor mă leagă de mîna sîngerîndă a lumii, doi condamnaţi evadînd în timp inexplicabil. sloganurile verzi se scutură pe arşiţa răbdării, veşnica aducere aminte că trăiesc e o magie care mă supune şi mă şi înalţă trofeu, precum moartea înalţă pe braţe pe cel cu folos. iubito, nu mai rosti! gura ta e alungire confuză a celor ştiute de mine. nu mi-e teamă, dar hai să naştem din piatră copiii!
cuprinsSînt fericit în oraşele şi comunele poporului meu sensibil şi vioi în destin. mă simt ca un muşuroi de furnici. mine, amintiri şi voluptate... să mergem în doi prin ţara cu chei şi arnici peste oase uscate! s-au fandosit şi ele, cuvintele limbii române, poeţii îşi pun poalele în cap, ca în loc de ouă clar să li se vadă intertextul - ultima culme pe care s-a tolănit inteligenţa înainte de marele salt. merg prin oraşul acesta, braţele sînt tocite de scris, sufletul mi se sprijină de trup ca de-o umbră. bocancii, plini de noroi şi de neaoşe speranţe, îmi strălucesc peste toate, scuipaţi puţin de lună. dezlipesc cerul de pe umeri şi doare asfinţitul acela pe care-l ştie tot omu'. de la mine a rămas sîngeriu. albastre autobuze minereşti mă privesc cu ochii lor de faruri prăfuite. stau aliniate precum nenorocirile neamului şi în poziţie istorică îmi dau onorul ca unui mare comandant de idei şi emoţii. nu vreau să rîd, mă întorc la casa de cultură să-mi continui lansarea în oraşul acesta. şi să primim toţi flori de la copii timizi şi obligaţi de profesori să aducă buchete din acele douăzeci de salarii ale taţilor. decada culturii gorjene a picat la timp. ca o pleaşcă. voi nici nu ştiţi cum arată oraşul Rovinari cînd e înserare...
cuprinsUmblă Dumnezeu prin poduri să repare şi să-ntoarcă ceasuri din metale vechi. vesta Lui de lînă parcă are nasturii perechi. a venit grăbit Bătrînul să măsoare o convenţie ori un anotimp social, de e cazul de-o corecţie sau de cîte-un semn banal... şi din pod se vede lumea tot aşa ca şi din cer porumbeii-i vin pe umeri unii zboară, alţii pier, n-are rost să îi mai numeri. străzile-i plimbă pe oameni, unii au acelaşi chip şi de-abia îi recunoaşte pe sub lămpi trecînd grăbit. e-ntristat pînă la Paşte... ding-dong-dang şi dong-dang-ding, nişte melodii cam vechi în oraşe se ating peste oamenii perechi. şi ei merg să se iubească într-un colţ întunecat, îşi dau jos mila cerească şi rîd Morţii de sub pat.
bună zi, şi-ar pierde sentimentele şi sîngele
cuprinsCu respirarea prind din urmă somnul care întoarce pe dos viaţa ca pe o mănuşă de mînă uscată. cînd se vorbeşte despre front, femeile trebuie trimise de lîngă bărbaţi. mîini ridicate pe trepte înalte parcă adună la piept toate gemetele serii. gînduri strigînd aleargă de jos, dar nu în soarele roşu, uşor dezvelit dinspre cer, ci în inima lui, grăbită în culoare spre ziuă. atunci imaginile toate, care te mai împing în existenţă, parcă nu-ţi mai trebuie. soldatul, ca om, dezamăgeşte doar moartea.
cuprinsUn gînd poate oricînd înlocui o lume şi oamenii vin să se piardă, definitiv, în gînduri. ridică-te şi hai, femeie sprînceană, ridică-te şi hai dintr-un ochi omorît de imagini. nu te gîndi la tine, înalţă-te în mirare peste lumea bărbaţilor ca peste o palmă de timp insolit! printre arborii goi, cu braţe lungite absurd, într-un octombrie cerşind lumină precum în prag de ratare poeţii, vin spre tine ca un soare după umbra lui. din ce în ce mai aproape fărămiţez tăcerea ta. îţi lipesc de inimă cuvinte şi părul tău mi-a îmbrăcat această mînă cu inele. şi numai o singură dată te voi lăsa să pleci dintr-o gară sau dintr-o rostire. zadarnic întoarsă, rîzînd, vei căuta cuvinte în toamnă, nu vei găsi nimic - o mie de guri le vor fi omorît mai înainte. iar oamenii, aceste animale saturate de simţuri sociale, s-au strîns împrejurul meu ca nişte fiare flămînde toate se pierd din neatenţie faţă de secunda care ar putea urma, în poezie sînt singure toate şi nu vreau să semăn cu singurătatea lor
cuprinsMîna de femeie atinsă de mult e drum al unor depărtări. ea mai are gust de struguri ori rămîne cimitir alungit în inima bătrînului oraş. ai strecurat imagini într-un ochi, te doare neprivirea lor. alergare urînd orizontul este versul care stă bine în poemul acesta. cît de trist mă fac pentru a putea bucuria să nască! în urma tuturor poeţilor, închid o poartă care scîrţîie în aceste poeme.
cuprinsDemult am înţeles că tot ce prind în mînă este numai pieire şi doar ce nu ajung este sămînţă de eternitate. pline de margine, florile îmi ating un trup vlăguit. nici un gînd nu mă doboară sub propria mea privire, nici o femeie nu vine să mă întrebe într-un final doar al ei de poem. femeia nu rîde, bărbaţii nu plîng. îmbrăţişaţi, nu le-a rămas decît un timp lungit pentru tăcere...
cuprinsÎn imediat - apropierea mea tu te goleşti de umbre, îţi iau chipul pe palme şi spun: în urma ta luminile lumii învaţă să umble. şi să mă ierţi femeie că îţi scriu cuvintele uitării pe o palmă-ntinsă, femeie dintr-un alb cu părul auriu, cu sîni de viscol şi cu formă ninsă. îţi suflu în rostire peste sînge genetic sentiment al lumii ei şi-n părul tău lumina plînge numai spre ochii mei. prin pleoapa ta de întîmplare călăuzind uitarea trec, prin pleoapa mea te duci zeiţă călare pe timp înspre zei şi moare ritualu-ntr-un grec. vreodată, atingîndu-te-n treacăt pe străzile minţii, te voi privi golită de gesturile sumbre şi în apropierea ta luminile lumii vor trece împăcate în umbre.
cuprinsIeşit subiectiv şi voios din istorie, precum poporul meu, cu o mînă afară îmbrac cele ce vor fi cu puţine cuvinte din mine. e frig şi nu cred înaintea stîncii că înăuntrul ei tot stîncă este, mai degrabă e un gînd pietrificat despre singurătate, cer sau poate despre tine. toate par să fie acelaşi simţ în ele însele dintr-un sentiment al lucrurilor de a se ascunde de ochiul oprit afară. şi mai cred că în drumul spre tine te opreşti mereu de lume. iar ochiul e oprit de mult pe lumină.
cuprinsÎntorşi dintr-o rostire şi prăfuiţi de datorii sociale, vă lungiţi acasă pe cîte un vers fumat de însuşi autorul lui. străzile acestea se desăvîrşesc în tramvaie, vorbind metalic se înfig în pieptul meu cărînd dinspre lume frig. întors dintr-o rostire, oraşul pustiu este un avort al timpului. în loc de haine şi de piele ţin o coajă de tăcere lipită dureros pe carne şi caut femei să mijlocească întîlnirea mea cu omul.
cuprinsDe cînd, din ce lumi s-or fi întors poeţii, femeile toate vin de se îneacă într-una. şi nu ai fost aceea. îţi scriu însingurat, aşa cum mă ştii, Iaşul acesta cu şoaptele lui îmi omoară cuvintele, aceste locuri privite poetic sînt o agoră cosmică în care poţi vedea tăceri, tu trebuie să şopteşti tăcerii mele despre tine. nu-ţi fie teamă în nopţile acestea imense, amintirea mea nu te va pierde-n ele, înfruntă timpul cu ochii tăi cei mari. iar clipirea lor să îţi închidă trecutul. pe mine, dintre ziduri în ruină, m-au aşteptat trei păsări la întîlnirea cu speranţa şi s-au ascuns apoi în somnuri care dau schimbarea, s-au tot ascuns cu aripile strînse. tu să mă crezi, în timpii limitelor, ce este evident nu se mai întîmplă... surprinderea, să ştii, este firul vieţii pe care urci din nou în ce-i comun. respiri apoi puterea clipelor care te poartă-n braţe ca pe un trofeu, te ţin bine minte, pînă la albă atingere. acele clipe dintre arbori le mai priveşti rîzînd întoarsă în copilărie, mai crezi tu orizontul că-l mîngîie cu dinţii pe răzvrătitul soare de prin parcuri ? aşa cum palmele mele mîngîiau acele cuvinte care se lungeau pe tine - forme peste forma lumii... cuvinte schimbate în atingerea morţii s-au tot ascuns sub pietre ca şerpii, ca timpul. în nefericire maiestuos te plimbi. îmi amintesc cum alergai odată, coborîtă din mari înălţimi, cu părul în marele suflet al vîntului, cu mîini ridicate spre nuduri de zei. frumoasă şi tristă acum în spatele ochilor mei, puţin obosită, te duci... şi te aşezi lungită în braţele bărbatului tău găsit în sfîrşit. acum nu mai trebuie să crezi nimic despre tine... să nu-l trezeşti căci doarme de mult bărbatul acesta al lumii.
cuprinsÎn fiecare clipă se repetă cîte ceva din vîrste, în buzunarele lumii, luminile se schimbă între ele pe urmele nopţii. domnul îmbrăcat elegant cu hainele noastre, căruia ne-a plăcut să-i zicem timp, ne intră în case, aruncă o cunună de mac şi pleacă apoi. pe oamenii veşnici îi privim de la geam cum merg pe străzi către ei înşişi, îi întîlnesc pe alţii şi se îndrăgostesc... pe trotuarele seci, în privirile ude ale dimineţii - roşiatic început de speranţe - tîrăsc după ei cultura. tot de la fereastră le slobozesc seri, să aibă loc de iubire, despărţire şi moarte.
cuprinsSfîşiat precum rostirea de ureche, simt mîngîierea pămîntului - jug de bucurie şi de respirare - braţul lui. flori de mac strivesc sub tălpi, dar lanul imens nu mai înseamnă flori, ci unghii însîngerate, încercînd cu panică deznodarea inimii în moarte. mă clatin ca arborele bătrîn care dă răspunsuri cerului. apoi cad precum stînca urlînd a nepăsare către văi şi dorul stîncii nu este înălţimea, ci este ochiul care o privi.
cuprinsO fărîmă de Dumnezeu este un univers de Dumnezeu. mîinile istoriei nu mai prindeau nimic, resturi mute ale unui catarg sfărîmat ori ale unui piersic doborît de tunuri. cine trăia atunci vedea cît de mult te închide viaţa. îl am mereu în minte acel timp şi-l văd pe Dumnezeu cum cu piciorul rostogoleşte zîmbind cîte un mal de tranşeu peste gîndurile mele. şi mă găseşte veşnic dormind la ţărmul lumii, avînd pe piept cuvintele mele. nu pot să ştiu nici azi cine m-a dus pe braţe spre albastru, rănit roşiatic de limitele firii.
cuprinsAşteptarea mea întinată cu lumina se prelungeşte din părinţi spre moartea celei din urmă păsări. strig sferele frunţii să nu se mai spargă de taine ci numai de glasuri. doar ceea ce ştiu doresc să moară în mine şi vreau să v-aud... ce nu am aflat se luptă să trăiască în mine şi văd fluturi care gem cărînd lumina în ochi de copil.
cuprinsOchiul mîngîie arcul şi lîngă ruine nu mai e nimic de găsit, în oraşe oamenii au planuri. o uriaşă inimă pulsează mereu imaginile toate, ele fac să nu ne pierdem în ziuă sau în noapte şi vise. de ce să mai plîng dacă în ochi mi s-a retras, odată, speriată a tuturor moarte ? la atingerea lumii, braţul meu s-a rupt. vindecat sau nu, cu osul scriu rînduri între care vine ca un paşă flancat de cadînele lui timpul petrecut.
cuprinsCamere locuite banal, asemeni surîsului luminii în ele, se adună în inimi de poeţi prăfuiţi precum nişte universuri ratate în inimi de zei. ochiul, prietene, îţi oboseşte doar de ceea ce aştepţi să vezi şi moartea în oglinzi îţi pune mîna pe umăr. de atunci, de cîte ori încerci să trăieşti, de atîtea ori ea se regăseşte pe sine în tine. din camere locuite banal, prin ferestre ratate, o mînă schiţează un salut prăfuit. sînt cetăţenii oraşului meu.
cuprinsCuvinte născute din lucruri poartă în ele nebănuite imagini din transformările timpului. arborii mă poartă pe crengi lăsate de primărie pentru încă o vară la judecata de păsări şi soare. şi dinspre clopotele oraşului se desprinde o pasăre mare, precum un gînd se pierde în lumină, iar ţipătul ei îmi mîngîie moartea. de mînă cu ea mă întorc la prietenii mei să rîdem de viaţă, femei şi iubire.
cuprinsFără putinţa vreunui cuvînt mă întind pe mare - pod de carne tînără călcată de lumină. din cînd în cînd mai trec oameni cu reprezentările toate pe mîini, se duc în moarte răvăşiţi de ultima respirare improprie. adevărul a rămas schingiuit pe nopţile noastre. şi din nou marea, ca o înţelepciune a formelor, mă poartă pe mîini precum un deget pierdut peste ochiul unei femei care plînge.
cuprinsOchii de timp în fiecare gînd clipind stau azi rezemaţi de nerostirile mele. femeie de toamnă, care sînt urmele iernii pe care să vin după tine ? îmbătrînit în om apoi, murdar de noroi şi sînge puţin, am izgonit zeii care veneau în tranşee. mai spune o dată, femeie de toamnă, rostul acela al timpului tău, mai cîntă-l o dată pînă nu-l voi mai putea înţelege... iar dacă nu, cu praf de gutuie pe gînduri, îmi vei închide ochii regretînd şi buzele, amîndoi îmbătrîniţi în om şi rezemaţi de rostirile noastre.
cuprinsOchiul îmbrăţişează lumina şi apoi o vinde pe culori. oamenii se mişcă în ideile timpului. izvorul se întinde mut pînă sub botul căprioarelor moarte. sînt rege bătrîn, mulţumit de colecţia-i de armuri, cu fiul rîzînd în colţuri de săli. sînt rege bătrîn în fruntea oastei uitării pentru bătălia cu lumea. biografii mor departe, cu ochii rostogoliţi pe ruine. în umbre imense, vînători fără de nădejde îşi ridică palmele din dorinţa de a fi asemenea arborilor. din dorinţa pămîntului de a fi asemenea cerului s-au ridicat munţii, arborii şi unii oameni.
cuprinsSimt cum îşi simte memoria gîndurile, că timpul trecut se atinge de cel în care te găseşti, întorcîndu-se tainic puţin înspre noi. numai din pricina zădărniciei se va ascunde lumea, iar universul tot se va vedea întruna. mişcările lui şi cele care nu se ştiu, lăsate uşor fiind din pumnul nefiinţei, se strîng între ele în clipe alese de timpi neînrudiţi, ori poate chiar duşmani. şi nasc apoi şi alte vieţi şi alte lungi speranţe...
cuprinsTîrziu, mult prea tîrziu pentru a mai putea rupe începutul din eternitate, m-am întors şi-am desenat felina pe piatra trupului meu. negăsită de nimeni felina aceea... cu pasul şi umbletul ei îmi apropia urechea de sînge, i-am străpuns mişcarea şi am găsit urme. iubeam felina cu urme spre pradă. ritualice ere regăseam în timpul meu şi-am zis: s-o aştept în locul "eu însumi", dar ea ştia şi rîdea, s-o lovesc în viziunea de fiară... lîngă propriul ei contur ochii îi erau blînzi ca şi sîngele, m-a sărutat şi am închis un ochi artist. n-am mai avut nimic de spus în sensul vînătorii, nu am plîns şi nu am rîs de atunci. o glumă de-ar fi totul, de mult ar fi murit moartea de rîs.
cuprinsImberbă noapte, tu eşti reprezentaţie comună a putinţelor noastre, nu te-am dus zadarnic pe mîini la întîlnirea cu omul de pe trotuare şi pentru tine nu l-am prins pe soare de picior. pe sub vulturii aceia ţi-am vorbit despre mări - ale pămîntului întinse sinucideri. tu te albeai de mersul meu, iar ochii tăi cei căzători se tot pierdeau pe palma mea. de ziua ta, tăceai...
cuprinsNiciodată nu mă voi ascunde de oameni în sufletul meu, precum în copilărie se ascundea suspinul luminii din aer într-o scoică din adîncul adus la secat. îmi aduc aminte, eram printr-a doua, prindeam fetiţele de mînă, le puneam s-asculte scoica, deveneau neatente la mine şi le sărutam obrajii. la vremea aceea nici una nu ştia că-i puteam dărui scoica s-o aibă şi-acasă. nu voi acoperi acele gropi în care calcă roata lumii, chiar le voi adînci... în schimb, din umbra mea mă voi întoarce în lumină prin tunelul de dor de întuneric, cel care o născu.
cuprinsNu cred în respirarea păsării cînd se aruncă de pe val în soare şi nici în viaţa omului cînd primeşte sfîşietorul răspuns. sînt lucruri, prieteni, la care nici umbra nu vrea să rămînă acolo unde se descoperă...
cuprinsTabla neagră aşteaptă sărutul cuvintelor albe şi cioburi de lumină au căzut cînd au zburat pentru prima dată păsările. curajul, prietene, este o simplă părere a unei părţi din moartea ştiută, iar gloanţele au lovit peste umărul meu zîmbetul lumii... mi-e dor de un cuvînt uitat, atunci cînd rostirea se întoarce în împărăţia calmului. soldaţii se întind să moară prieteni, neagă lumea. sinonime şi oarbe aleargă la mine de atunci cuvintele cu braţe tăiate. valuri de cer se întind peste tabla neagră, şcolarul din mine se duce mereu să şteargă şi niciodată nu va şterge totul. mereu îl privesc încruntat.
cuprinsŞi iar un anotimp şi mîini osoase şi lungite din arbori au dezbrăcat cerul să-i ofere sărutul... şi arborii aceştia mai plîng şi vîntul acesta mai spune că lumea se întoarce în frig din pricina noastră. orizontul se înnoadă în şoapte şi noaptea - o haină-nvechită îmbrăcînd un cer ruşinat. mai sînt nişte păsări ciudate muşcînd din haina aceasta a lumii şi luna precum o femeie uşoară mă priveşte şi trece din copac în copac. ca o monedă de aur a fost dăruită cu milă acestor femei cerşetoare de atingeri rezemate şi nude. istorica poartă mă cheamă la anotimpul umed şi mîini osoase şi lungite din arbori au dezbrăcat cerul să-i ofere sărutul.
cuprinsRuinele sînt părerile de piatră despre chipurile noastre alergînd spre neistorie. în faţa mea stă timpul sau poate ce-a rămas din el. neîmpărţit de imagine iau dovadă existenţei ruinele şi şerpii. îmbrăţişări pe sub cer cu disperare aleargă din noi ca dintr-o moarte. din plictiseală umană aleargă.
cuprinsMereu ca la-nceput, cu mîna-n talia ta o să te-mping uşor de lîngă mine. îţi suflu-n păr şi-n ochi cum timpul suflă toamnei. nu vreau să priveşti lumini în care frunzele mor, crepusculul s-a omorît de oameni, de oameni şi de nor. prefer să te zăresc cu palmele pe sîni. nu ştiu nici azi de ce acestea toate îţi mai spun şi nici de ce mă poţi tu auzi. iar de pe ţărm şi de pe mare în oameni umbrele se-ntorc cu umerii mîncaţi de soare şi-ţi cînt şi-ţi cînt eu, umbra gesturilor tale. o clipă de s-ar stinge toate, s-ar primeni şi lumea, pe-nserat răsucită pe sub timp. întors din lunga pată a tăcerii, necurat voi vorbi aproape de tine, poate. pe palma mea întinsă vei atinge nisipul ucis din pietrele care-au vorbit lumii despre gesturi, înserare, vină, vis, despre vremea cea învinsă. e aceeaşi palmă cu care o să te-mping mereu ca la început de lîngă mine, eu, clepsidra ta de sînge!
cuprinsPun gura pe linie şi strig: spaţiu cabotin, îţi lustruieşti zîmbetul sub ochiul meu! glonţul se naşte acolo din libertatea soldaţilor de a se privi între ei. cîntă şi călătoresc către case în sînge nevărsat. cuvîntul rostit acolo e ca un soldat înspre moarte. mormîntul lui sîntem noi. şi în acelaşi timp ideal. mîna de copil de acolo nu s-a mai desprins de armă precum anumite cuvinte de înţelesul nostru. soldatul e asemenea cuvîntului, niciunul nu strigă şi sînt fluturi reci cărînd culorile lumii în noapte... florile strălucesc precum coroana regală a nopţii, cad în noroi lîngă gurile calde peste care vine tot ce mai rămîne din cer. se aleargă apoi cu un fel din aceste cuvinte pe braţe pentru unii care nu vor fi niciodată acolo. pun gura pe sînge şi strig: tu, umilă expresie, o să-mi mînjeşti faptele!
lui Mihai Ursachi
cuprinsO chitară aşteaptă pe mormîntul de cuvinte şi oase venirea unui tînăr să cînte întrebarea de suflet a lumii sau cîntecul lui. dar nu vine nimeni, toţi au învăţat departe să ocolească locul. numai cîte-un poet îmbătrînit se duce să moară cu mîna pe corzi şi nimeni nu ştie, uneori nici el.
cuprinsNu plîng declinul tigrului de aur ieşit simbolic din peştera unde intrase să moară, de stînci îşi reazemă privirea şi vede albul unei acvile care se zbate în vineţia zare. dar nu pasărea se zbate în mîinile zării, ci albul ei în gura vineţie, şi-a spus tigrul de aur. răsăritul nu îl mai încîntă. nu-şi mai arcuieşte trupul precum o sprînceană de zeu mîniat în mirare. pe retină nu i se mai sting gemete şi umbre de alergare oprită în pete de sînge. în ochii lui nu mai strălucesc lumile morţii, ci doar fiorul ei acum. colţii albi în care era ascuns sărutul luminii nu mai par de mai departe precum un apus. toate culorile ştiute s-au ascuns în singurătatea lui. privind de printre stînci, adoarme-ncet cu ochiul dus departe de fiii lui ce hăituiesc cirezi în ierburi înalte, visează acum că bătrînul său trup se transformă în ierburi ce dau mîngîierea tinerilor tigri. trezit şi împăcat se coboară în peştera fără de foame. pe ziduri priveşte vînători desenate de oameni, povestite demult. zîmbeşte tigrul de aur. zîmbeşte şi moare. a zîmbit tigrul de aur şi n-a mai fost tigru...
cuprinsDar de ce de cîte ori te aşezi să gîndeşti trebuie să scîrţîie ceva: - strigătul înăbuşit al veşnicei mişcări, - scîncetul mîinii din pămînt alunecînd pe coaste, - craniul galben ghiontit de vreo lopată hidoasă? sau ochiul meu întors cu greu de la vreo imagine a lumii privită pînă la capăt... dintr-un om în alergare curg în urma lui picioare.
cuprinsPrieteni, filosofiile rămîn în urma cuvintelor precum înlăuntrul meu rămîn şi eu. sculptorul pe care îl cunosc are palme atît de fericite încît doar îngerii îi mai pot da sfaturi. pe femeia noastră din lut o strig pe nume şi-i spun: tu ai prea moale mîna pentru genunchii mei împietriţi în lumea aceasta a ta. ce lungă poveste se naşte în seara aceasta precum o mîngîiere de zei, ce streaşină mare de vorbe m-ascunde de lacrima pietrei! se-ntoarce femeia-n blestem şi duce acolo de mînă atingeri şi vorbe, copii ai părinţilor mei. o cred pentru că sînt viu.
cuprinsÎn poezie lumea spune că o frică nebună îi clatină mersul şi moartea. culorile toate se strîng în lumină să fugă prin univers afară. de aici iau cuvinte şi-mi pun în buzunare, iar nerostirea lor îl are pe Dumnezeu
cuprinsPeste sînii ei a fost locul dintîi unde s-a jucat lumina. nu pot călca peste sîni. de asta eu spun că pentru mine lumina atunci s-a jucat cu lumea peste sînii femeii. de asta eu spun să se dezbrace în ritmul tăcerilor mele, să nu mai ascundă acele priviri dinspre moarte. femeie, sînt fiu al ochilor tăi şi bătrîn cînd voi fi o să strig să îmi aduci pe palme ca să văd ce ştii mai bine tu din gesturi. o să mi se termine umbra atunci şi şarpele va da tîrcoale tuturor cuvintelor mele. Dumnezeu să pună pentru mine piciorul pe sîni. pe o scară solemnă va coborî prin oamenii vechi o tînără doamnă. şi sufletul tatei de-o parte şi sufletul mamei de alta vor duce copilul de mîini la marginile basmului şi ale amintirii.
cuprinsPrecum o femeie bătută şi alungată, ţara mea, îmbrăcată sumar, cu umerii transpirînd stele, s-a aşezat pe bordura lumii să plîngă. trecători lucioşi se duc către războaie şi pace, unde e pace să facă războaie şi unde e război să facă pace. femeia aceasta e obligată să le salute tuturor prezenţa cu gesturi aduse de altundeva şi să zîmbească pînă se pierd la colţuri. umbra ei lungită, încît să ajungă la gura întunericului, e tăiată de cîinii hămesiţi, trecînd în grabă peste aripa ochiului. de aproape se vede cum plînge în palmele timpului, de mai departe i se redesenează stările. oraşul s-a înecat printre zidurile sale şi în ştiri de aiurea comentate la dormitor. semafoarele îşi fac unul altuia cu ochiul înverzit, înroşit, îngălbenit. nu e nimeni să continue mişcarea, doar cîteva gînduri mai trec peste zebre. femeia a găsit lîngă şold un pliant cu reclame, cu ochii roşii citeşte şi peste umărul ei s-a aplecat uşor destinul.
cuprinsTeleleu pe sub cuvinte care mor uşor în limba mea, văd că poezia nu mă ajută (intelectual) în vremurile de acum decît la nişte relaţii sociale şi să-mi fie mai uşor să primenesc femeile în muze şi mi-e foame mereu. abia mă sprijin poetic de sfîrcurile lor, precum ochiul de dorinţă. stau aşa, întins, cu toate deasupra mea şi cu toate sub mine, întocmai cum stă timpul peste lume. şi îi face la fel... în piele de timp le las să mă măsoare, să vorbească, să scrie cultura cu gura şi cu mîna, tot aşa ca lumea... şoaptele lor sînt miresele timpanului meu. îmi place să le văd cum răspund în cunoaştere stimulilor mei, desăvîrşindu-se-n etape în tehnica servirii. de aici am toată bucuria. le îngrop de sus în păr cum îşi îngroapă cerul sfinţii şi mi-e foame. poluate sînt toate precum ideile, doar carnea de femeie spiritul meu o simte că e ca la-nceputuri. mi-a fost dor de oraşul acesta, de Dumnezeul lui şi de cîte-un şold moldovenesc. cu cîte zîmbete la colţul gurii îmi tăiam unghiile, stînd turceşte într-un dormitor militar de prin Gorj! oraşul acesta cu atîtea biserici şi cu atîtea femei îl colind dimineţi către casă şi am atîtea sentimente printre oamenii muncii care pleacă tăcuţi să-şi salveze ţara şi nu mai e nimeni să le poarte inima pe palme. eu tot şolduri de puştoaice văd, cu rochiile strînse, alunecînd pe ele-nciuda,t ca ideile de peste poeme în înţelesul celor care citesc poezie. şoldurile astea le-am numit împliniri rotunde ale palmelor şi ele se leagănă pe străzi lovind în perspectivă turle de biserici. aş lipi umezi sînii lor de clopot să nu-mi mai sune-atît în minte. răzeşele acestea, multe din ele la Litere, au vorbit între ele şi-acum mă cunosc. vin ca la un domn muşatin să i se atîrne de gesturi. nu e bine că rîd de profesorii lor care vor să le examinaze pe genunchi, îşi îndulcesc vocile sparte şi le duc şi ei la terase să pună în valoare avantajul culturii, vor să le-nveţe s-aleagă bărbaţii, vor să le împroprietărească repede cu criteriile valorii. lizucile, în schimb, sînt specialiste în apoziţii şi-n subiecte orale şi sensibile de tipul indiciului de predicaţie. învăluite-n privire, le duc prin parcuri cu umbre, bănci de lemn, şahişti şi muşcătura ochiului la gît şi-aiurea. le ascult părerile despre omenire, cunoscuţi, chiar şi despre cultură şi dragoste. sînt răbdător în sensuri multe şi-mi zîmbesc în carnea armînilor mei. la fel de-nvăluite-n privire, o dată cu seara le transfer în discoteci şi le simt întrebările cînd le dau pe răzătoare şi apoi la urs. poate-or vrea să mă iubească... îmi place să văd în ochii lor şi pe pomeţi cum înfloreşte sentimentul aventurii. libertăţile lor arogante din zi se pierd uşor pe sub suflări, împreună cu cele ale umerilor mei în mîinile lor. sînt rob al bun-simţului şi le-ndepărtez din cînd în cînd din talie, dar numai atît cît sînii lor abia să se atingă bucuraţi (de mişcare şi muzici) de pieptul meu puternic, dar numai atît cît să aflu cu cîtă dorinţă se vor lipi din nou. şi am, aşa, o impresie că pe cele mai multe dintre ele am să le iau din voleu. cam acum e vremea să încep să le execut sentimental. de le place sau nu poezia vînzătorului de stele, nu mai ştiu, dar luate la sentiment, le propun meditaţii pentru cînd rămîn singure cu muţunaşii lor: de ce toate circurile din lume sînt pline de dresuri animale şi dresuri de oameni nu are niciunul?
cuprinsDorul acela te duce în crearea ei şi văd un zîmbet actual şi totuşi adamic de bărbat care le ştie pe-acestea, prinzînd într-o mînă ce-a fost pe la începutul lumii, iar cu o alta, răsucită cu timpul, ajutîndu-se la urinare. motivul existenţei ei s-ar putea să fie dorul şi bucuria împlinirii oricui, la îndemînă.
pe o hîrtie strînsă
cuprinsE o alergare să te saturi a fi precum ceilalţi. prieteni ai mei, nu există lucruri care să nu poată fi poetizate, aceasta e ca un sentiment al păsării pe care o laşi să zboare dintre palmele picioarelor. păsările se magnetizează de cer. sfintele catolice au ars tăvălindu-se pe rugul de urzici. verdele muşca din carne albă şi din laptele care se întindea peste lume şi îneca şerpii.
cuprinsÎn patul înserat de joi, cînd vin poemele să moară, rîzi cu umerii goi şi printre cute într-o doară eşti petala neîntoarsă-a celei mai frumoase flori. de lîngă gestul meu tu nu mai poţi să zbori. umbră a cărnii de zeu pe palmele-mi de om mă aştepţi şi mă dori. şi cînd vor, ferestre-nving luminile de prin oraş. se-nnoadă şi se sting pe şoldul drăgălaş, se-nnoadă şi se sting în şoldul drăgălaş, se-nnoadă şi se sting la şoldul drăgălaş. azi am să te dau în lume mărţişor gingaş şi fără nici un nume te voi uita-n oraş. lumini pe nişte străzi, priviri de prin oraş se-nnoadă şi se sting la şoldul drăgălaş.
cuprinsTe-am adus la mine-acasă, aici nu mai ai un alt dumnezeu. îţi desfac de la gură fularul aburit şi te aşez în ochii mei, cu gesturi calme, pe care nu le uită niciodată femeile. dacă vrei să ne vorbim, ne vorbim atenţi şi cuminţi. să nu te prefaci supărată, îţi dau destulă importanţă şi alături de mine şi tu hotărăşti. iartă mie ochii ce te muşcă precum peştii aceia carnivori. dar nu, eu mă uit la tine cu priviri pentru altceva şi lasă-mă orice, cîtă vreme nu este atingere. iar dacă nu eşti dezinvoltă în seara aceasta, am răbdare să înveţi de la mine, cel care te / domină. îmi spui că nu te-ai plictisit, de parcă asta aşteptai ca să te hotărăşti să fugi, ştii tu sentimentul acela al femeilor cuminţi. mai bine lipeşte-te de mine, vreau gesturi simple, gesturi de şi mai demult, să-ţi arăt cu o mînă iarna amărîtă dormind pe gara unei capitale europene, amărîtă şi ea. iar cu o altă mînă te desfac de aşteptare, emoţii şi timiditate. nu e atît de rece în mediul meu, femeie şi dacă n-ar fi gînduri ţi-ar fi şi mai cald. nu rîde, ci strînge-nainte. în scări să ascult vijelia, mişcărilor tale întruna încet să le-ating nebunia. hai, lasă-mi personalitatea să coboare pe tine în trepte, nu rîde, ci strînge-nainte. afară, frigul îţi supărase sînii şi dezgolirea lor mă face să-nţeleg mai bine cîteva texte din romantici. sînii aceştia ai voştri parcă nu sînt la fel de vechi ca voi, au aerul unei descoperiri ceva mai recente. nu rîde... şi nu te mai mişca datorită acelei nenorocite de casete, nu vreau să fii difuză în senzaţii şi hai, nu mai rîde... ai uitat de toate, de viaţa ta tristă în ţara aceasta, de rămăşiţa de speranţă care mai conservă firea oamenilor, ai uitat de mama ta bolnavă. acum te supun. ai învăţat despre poeţi că au voce tremurată şi dulce, sînt tandri, sensibili şi leşină uşor de plăceri minimale în sisteme binare. îţi arăt cît de sensibil sînt eu. ne învăţăm gesturile unul altuia, ne reglăm reciproc precum face plaja cu societatea de acolo, am citit eu dintr-o carte din care o să-ţi povestesc mai spre noapte. vreau să-mi spui dacă mîinile mele sînt mai puţin plăcute peste sîni ca soarele. lumină am să te atingă, căldura te atinge, îţi mai las urme de buze să-ţi fie de răcoare peste întinsele forme de nisip auriu. printre degete, cu tine în braţe o să-l cern toată noaptea. sînt mîini de mai demult care au strîns odată, pîn' la zeamă, mărul acela, pentru ce i-a spus Dumnezeu lui Adam. pentru tot ce facem, de ce nu e nevoie să te iubesc, iubito? - simulacrul carnal e îndeajuns de consistent pentru oameni şi lucrurile sînt simple, de asta eu vreau gesturile simple, gesturi învăţate demult. dar tu le ştii pe toate, de asta eşti acum lîngă mine, în locul alteia, probabil. eşti aptă de stările tale provocînd acţiuni, stăpînă pe gesturi în lumina aceasta de pe hol, care se întinde la noi pe sub uşă. oamenii sînt buni să facă mituri şi copii, au pierdut frumuseţile şi le caută prosteşte în lucrurile goi. nu rîde, ci strînge-nainte de gînduri. "mă simt ca o prinţesă, poete !" metri de catifea şi brocart pe umerii tăi călca-ţi-aş...
cuprinsSpune-mi, dacă te-aş ajunge o dată şi ţi-aş săruta piciorul de lemn, nu-i aşa că ţi-ai schimba mersul apoi şi ai merge dreaptă şi ţanţoşă de milă să nu rîdă confraţii de mine?...
cuprinsFormele lor, a celor înfiorate, coboară departe şi prietenii mei nu mai pot desena. modelele se întreabă etern de ce bărbaţii nu simt în adînc şi cu ochiul... aceşti artişti le-ar fi pus să se îmbrace de nu le-aş fi făcut eu semn cu mîna ca să tacă. şi se mai făcu o noapte şi o eclipsă de poeţi în lumea mea, între cititori şi ei au apărut cuvintele din poemul acesta.
cuprinsIubito, eşti o cîrpă cu care-mi curăţ sufletul, eu, cel mai bun dintre toţi... năvăleşte timpul cu impresii din imediat-apropierea ta ca o umbră menită a fi fără memorie. albă şi udă te întorci la mine de pe străzile prinse şi iubite de noapte... nici nu te întreb de ce, doar îţi desfac cu mîna tăcerea şi bucla de pe frunte. şi doar atît îţi spun, privindu-te în ochi: nu am putut să cred melancoliile meteo, nici versuri ude-n ele nu am putut să scriu şi nici nu cred în lacrimile tale atunci cînd te-nţeleg sub mişcările de muză, dulci precum ideile mari de prin poeme pe care numai poeţii le simt. alte femei, pe ploaie, nu îmi aduc aminte să fi iubit vreodată, ori ploaia s-a oprit ori le-am pus să se îmbrace. iubito, ascultă-mă, picioarele tale m-au dezvelit de cer!
cuprinsNu ştiu ce erai, elevă deşucheată, studentă la academia de zei, femeie-n tranziţie. erai atît de frumoasă, încît nici vîrsta n-o puteam vedea. te arătasei în toată splendoarea de carne, cu gust încărcată de ornamentaţii sexuale, model genetic pentru perseverenţele lumii în vremuri. şi dacă mai erai şi deşteaptă... te-ai aşezat în faţa mea, legănîndu-te de bară, aşa cum am văzut la televizor că fac depravatele în cluburi tîrzii. m-ai întrebat din ochi dacă e liber şi n-am băgat în seamă pentru că doream să agăţ în clişee. cu o memorabilă mişcare, precum marile lovituri de stat, prea ţi-ai încrucişat picioarele peste gîndurile mele, dar totuşi te văzusem. picioarele acelea erau ca nişte lanţuri de gheaţă peste o drăgălaşă canină nemaijucîndu-se. măsuram cîte guri ar trebui de la gleznă şi pînă la locul acela - o palmă de la genunchi în sus, pe interior - care a topit multe dintre poemele mele, măsuram cîte idei se pot întinde peste piciorul tău pînă la marginea tomnaticei rochiţe. piciorul tău acolo îmi aştepta mîna să scrie poeme pentru Nobel, hîrtie care cheamă la marea carieră. şi mi-ar scăpa degete uşor la marginile foii, undeva mai sus, către poeme irlandeze. mi-ai surprins privirea de vînător păros, pe care-l vezi ştergîndu-se pe piept de sînge, vînător care făcuse cu o seară înainte ritualul străpungerii. cu ochii coborîţi uşor de la mine, ai împachetat lumina dintre noi şi-ai strecurat-o-ntre sîni. parcă n-ai zîmbit, dar te-ai mişcat puţin din şold, sau doar a coincis o groapă a primarului cu gîndurile mele. atenţi, priveam amîndoi pe fereastră campanii cu OMUL ISCUSIT căruia eu i-aş fi spus pentru mai mult succes la români şi OMUL INDICAT. ai coborît mulţumită de tine, nemulţumită mie. n-ai ştiut că sînt poet de relaţie specială cu muza. cred că nu citeşti poezie pentru că eşti frumoasă foarte, dar dacă vei vedea aceste rînduri să cauţi la redacţia respectivă restul. şi poetul. ai ochi frumoşi fată şi ce grupată eşti! de la picioarele tale mă arde emoţia, simt o bucurie la tine, sînt firmă serioasă, ţin la iubire şi după. dacă nu vrei să-mi dai prietenia să ţî să usuce muguraşii primăvara de la fumu' fabricii şi gropi să faci în saltea de la şolduri, nevindecată să ţî să închidă rana. zburli-m-aş în bafta ta!...
cuprinsFemeie, eşti mereu răspuns pe care ni-l dă timpul la întrebări despre lume. zadarnică obsesie a propriei atingeri şi veşnică iluzie a propriei apărări. îţi spun să calci tăcerea şi să zîmbeşti spre noi, precum la fotografii de prin parcuri cu muzicieni bătrîni. îţi mulţumim şi mai mult nu te reţinem, tu poate pleci o dată cu lumina spre lucruri importante. în schimb, vînătoarea de zei e aproape şi gîndurile se vor face noi. promit să-ţi las pe urmele lor hăituite de lume cuvinte şi sentimente împachetate dureros în carne.
cuprinsMarea îngenunchează la ţărmuri datorită privirilor pietrei şi-a oamenilor goi. valul nu mai e atingere udă, ci izbitură în trup de femeie zidită în ţărm. ea este jertfă rîzînd, adusă măcinării lui. tîrîm amintirile după noi ca pe nişte haine zdrenţuite, date de Dumnezeu pentru-mbrăcare, cînd ne-a alungat din grădina cu timp. poemele ar trebui să se termine întocmai ca lumea.
cuprinsDin echilibristica pe orizont, a venit în înţelesul nostru obosit. s-a întins la mare pe un cearşaf de aur - zestre de la nu ştiu cine. valul îşi bucură condiţia şi cheamă la sine ochiul timpului visînd şi stînd întins cu faţa-n sus, spre îngeri. timpul, demult, a fost june sărac şi oriunde mergea îi ieşea în cale golul. din golul acela se ridică azi mîna care strînge oamenii. alături de Dumnezeu, trec pe acolo poeţii şi nu plîng, numai Emil Brumaru, bătrînul cu pleată, care nu regretă nimic, îşi aduce aminte de faze în revistele mari, poetul ilustru al magiunului şi al vaginelor boeme, maestru în poezie de asta, pe bune. şi plînge Brumaru aplecat pe pana lui bleagă.
pe cîte un perete de cameră cu valahi în noapte
cuprinsCînd îţi vorbesc nu te mai gîndi la toate, nu e bine şi te văd zîmbind mai puţin în părul aburindu-ţi ochii rezemaţi de coate şi nu-ţi mai strălucesc măselele de aur. pe imaginea asta, poetic, aş vrea s-o reţin: la caii mei peste cîmpii, aş vrea să vin-un faur să-i potcovească alergînd cu strălucirea ta din zîmbetul nătîng. ţi-ai oprit memoria pe umerii mei, la viitorul tău cu mine acum te gîndeşti. ca să-ţi vorbească peste şolduri zei, aşa întinsă şi albă cum eşti, ca un destin la marginea unui oraş, am să mă plimb cu roţile pe tine şi cu farurile stinse peste toate cele, eu, camionul care vine încărcat cu metafore grele. lumea cu aripi ne-a prins mai puţin, deasupra ne poartă peste gînduri şi-un perete, imaginea asta poetic aş vrea s-o reţin: la caii mei peste cîmpii aş vrea să vin-un faur să-i potcovească alergînd cu strălucirea ta din zîmbetul nătîng...
cuprinsSpre tăcere de întinzi o mînă, te trage de picior cel care-ar vrea să fie ultimul cuvînt. se mută cerşetorii şi, derutat ca niciodată, nu recunosc nimic. palmele lor, menite să te întoarcă acasă, aşteaptă ruginite în buzunare de timp. frunza se întoarce sub buzele pădurii foşnind strecurarea femeilor din sat să prindă de topor bărbaţii hoţi de lemne. umblă înfrigurate, cu rochiile largi pătrunse de lună, destinul le-a despicat pulpele şi bărbaţii hoţi le aşteaptă cu palmele pe muchia toporului care va muşca din lemnul mustind a lume şi a îngeri călători. spre tăcere de întinzi o mînă, te soarbe cea care-ar vrea să fie ultimul răspuns.
cuprinsÎntotdeauna peste mijloc sînt mai mult cu o frunză decît toamna, dar nu te-aş dezgoli de voal pentru că te-aş zgîria cu ramurile mele care te caută de ploaie în sfere perfecte. ca un arbore cojit în văzduhuri o să te spintec, doamnă, tu - albă şi goală, eu - bronzat şi plin. întotdeauna pe piept sînt mai mult cu un val decît marea, dar nu te-aş dezveli de umbră pentru că te-aş albi cu spume căutînd mereu mişcătoare nisipuri în care să moară simetricul geamăt al mării... un soare din mînecă scos pe sub frunze adoarme şi doar pe sub valuri se mai lasă stins. o să te salt de mijloc, doamnă, ca pe-o statuie învinsă la malurile mării. sînt adiere şi împing valurile, sînt adiere şi răsfrîng frunzele. cerul, împreună cu tine, învaţă să meargă - şi el fusese străpuns de arborii goi. nici păsări pe ei nu mai cîntă, nici sînge pe ramuri nu este, doar printre stînci - spume pe umbre şi valuri retrase... o singură mare şi un singur anotimp din care venea şi în care pleca o singură pasăre mare, sărată la aripi. nu mă priveşte lumea, ea este o încleştare de unghii pe nod. Macedon mă prinde peste umeri ca pe un mare beţiv cu mersul străpuns de pierderea lumii, spunîndu-mi că nu mi-a văzut nimeni strecurarea din timp... avînd cobiliţa cu furnici pe umăr, m-am întors.
cuprinsDe prea aproape am cumpărat un lanţ şi am legat o curvă de un înger şi îngerul a rămas înger.
cuprinsÎn muntele lor de venusiene imagini, rezemate de stînca rotunjită tot de apele lor, stau femeile să privească lumea. se întorc apoi în sensul timpului cu imaginea ei peste sîni. de asta le vedem frumoase. pentru mine, cuvintele lor sînt ca frunzele. din paturile nopţii coboară pe rînd cu anotimpuri de mînă. sensibile şi albe, pierdute şi triste. din părul lor se smulge urmarea să cadă omorîtă pe aceste alei unde trec fixaţi pe traiectorie bărbaţii, stăpîni pe ei şi pe aceste imagini. poeţii, şi buni şi răi, aleargă înspre ele din aceste lumini şi din aceste umbre.
cuprinsPe cînd mă făcusem erou prin Basarabia, se întorcea timpul să se spele cu mine pe spate. şi chiar aş fi putut vedea prin el de n-ar fi purtat cu fală zdrenţele istoriei. la capătul speranţei din el, l-am părăsit văzîndu-l prin tranşee. încerca să prindă în mine realitatea aceea din clipă, care fulgeră şi scapă. acum sînt viu şi el se plimbă însingurat pe palma uriaşului orb de lîngă pod. cineva îmi bate la uşă. o fi vreo femeie cu muze în poală (fiind tînăr foc şi mai avînd puţin pînă la maturitatea creaţiei, mi-am făcut abonament la muze şi ele vin la uşă cum veneau în perioada trecută, în oraşele mari, ţărăncile cu lapte ). dar este chiar iubita mea: bună seara, femeie, ai venit deja în acest poem care era aproape gata? ai venit la timp să mă redai mişcării. ia-mă de braţ pentru parada de zi cu zi pe străzi şi hai în noaptea asta senină la gara unde te-am pierdut! aplecaţi desupra lumii, pe podul de fier, să-ţi arăt de sus cum urinează luna pe linia ferată. fără tine poemul s-ar fi terminat...
cuprins1. Precum potaia de sub masă, care ştie totul despre oameni şi femei, i-am spus că aceste cuvinte sînt pentru ca teama şi curajul să nu umble goale prin ţară. ea nu e dintre cele care au sensibilităţi la evenimentele meteo, nici sub teroarea moralei nu e. are casă-n Bucureşti, pe lîngă Parcul Icoanei, şi-n serile-n care se dă odihnei carnale ascultă o casetă uzată, pe o parte cu jazz şi pe alta cu Simon and Garafunkel, rîde şi arde gîndacii sub aripi. e demnă, nu-i place să i se spună curvă în glumă, nici muza mea nu-i place să fie şi nu dă doi bani pe versurile acelea năucitoare dintr-o romanţă de Moscopol: "şi ca să nu ne plictisim / am început să ne iubim". ar vrea să fie pictată, doreşte melancolia şi stă aproape goală pe o pătură bleu, care îi vine bine la ochii albaştri. şi-a apăsat genunchiul stîng de celălalt şi ascultă atentă ideile mele, care peste zi ar putea ajunge poeme. mi-a spus că am două lucruri valabile: primul, aş fi lipsit de bun simţ ca să-l descriu aici, iar celălalt este c-am terminat Teologia. nu ştie dacă voi fi iertat de Dumnezeu. ar mai fi unul gîndesc: nu e nimeni în România, dintre poeţii buni, care să mă facă la scanderberg şi nici la bătaie de stradă. afară, zăpada s-a urcat pe garduri şi viscolul o mişcă pasional. fata asta, asistentă la nebuni, ştie ce e lumea. vorbim despre dragoste, principiile noastre abia de se ating, singurul sentiment înălţător, la îndemîna oricui, ni se adaugă încet. ce naiba, domnu' scritor, tu nu te-ndrăgosteşti? nu, i-am răspuns, sînt poet şi e periculos. un zîmbet ajunge ca timpul să fie iar împreunat cu lumea, întreţinuţi de aburi de cafea ne ghicim umerii şi ceafa, atingîndu-ne întîmplător precum pietrele dintr-o ruină... şi o duc la fereastră să se aplece din mîinile mele peste luminile străzii, îi arăt cum zăpada se urcă pe garduri. ea rîde şi spune că ninge şi că noi, poeţii, doar debanalizăm realitatea. iubitul meu, ninge! iar eu rîzînd o voi împinge în iarnă. 2. Băuturile schimbă etichetele sticlelor. beţivii inteligenţi argumentează cu privirea, pun totul pe seama fascinaţiei mişcării haotice a lumii. imprevizibila, pînă la urmă, gravitaţie este un avort dintr-o familie de zei. gîndurile toate sînt de seară şi de zi, precum uneori femeile. dimineaţa ar trebui să fiu la facultate să-mi număr colegii, la prînz mănînc la mănăstire şi mă bat cu Dumnezeu pe burtă, seara îmi ordonez în laturi poligoanele - geometru de muze în plan şi în spaţiu. regularea spaţiului - şifonarea planului. simt bucuria că oricînd pot trece un cearşaf peste toate cuvintele... sînt demiurgul universului meu pentru că sînt tînăr. din mişcare şi liră strecor lumină în spaţii ignorante încălzite de sînge. şi trec mai departe surîzător în cărţi. cele mai multe cuvinte mi se par a fi prejudecăţile ochiului şi ale rostirii. stilul meu este prejudecata mea. iar băuturile schimbă mereu etichetele sticlelor... 3. Pierdută firesc şi călcînd nisipuri între simboluri ieftine, acolo unde pămîntul mai umblă pe sub mare, te văd stăpînă în valuri ratate. stăpînă pe cer şi pe alge putrezite. personaj dintr-un cult cu mişcările calme, te-am adus lîngă mine - un zeu ruinat de perseverenţele lumii. şi aşteptăm fiecare cu sufletul rezemat de trupul şi de vorba celuilalt. umbrele noastre se-ntind către lume să moară-n întuneric cu terase şi muzici. camere sărace de hotel au devenit în vară împărăţii de gesturi. plimb mîna peste ochiul tău care plînge şi timpul ţi se desface peste sînii albi atinşi de noape. lipeşte-ţi ochiul cald de ultima emoţie rămasă în om... trezită dimineaţa pe altar de bumbac, priveşti ce mai poţi, fixîndu-ţi genunchii mîncaţi de ritualurile mele. în cearcănele tale-nchişi văd ochii mei păgîni. mai mult nu te cunosc şi poţi să te întorci călcînd nisipul ieftin. vacanţa pe care ai luat-o în lume pentru tine continuă. o să te fac şi muză, să nu uiţi că o să te am ca muză. vălieu! a spus ea într-un sfîrşit de poem pentru zeiţă tînără. 4. În nopţile acestea de sfîrşit de mileniu, poeţii care-s talentaţi dau drumul la pupăza poetică. dimineaţa socială îi prinde cu miros de scriitură în piele. noi, tinerii, am ales muzele exacte şi moi. bătrînii sînt mîndri de noi, ne dau recomandări cu pana lor bleagă pentru Uniune şi lansările noastre strîng muzele de prin parcuri, hoteluri şi bucătării. să nu rotesc simbolurile în cercuri, am ales domenii mai uşoare şi mai muzicale, merg prin festivaluri, atent la cum se cîntă. fac recomandări producătorilor cu pana pierdută în urme de ruj, iar divele îmi spun să nu le mai pun cerneală pe chipuri înainte de scenă, că nu se mai prinde machiajul, le răguşeşte vocea, la sonorizare nu le mai bagă reverb. să nu am riscurile timpului, am şi muşcat olecuţîcă din perioade şi mă vedeam în oglinzi din culise ca un urs bătrîn împuşcat în plex. acum scriu mizerabil pentru sensibila, politicoasa lume şi sînt cuvinte care mă refuză, dar oamenii nu, niciodată. sînt sigur că în momentul acesta trece cel puţin un tramvai plin cu obosiţi şi interesanţi călători. oraşul încărcat de sentimente sociale mă sprijină poetic. am ales să scriu urît uneori. în case adorm românii cu ochii la ştiri. poet grav printre toţi, mă întorc pe un picior. demult poetele erau femei frumoase. poezia, pianul, maniere şi prafuri le alcătuiau. acum a rămas altfel, frumuseţea se mişcă. celelalte se ştiu în afara artei mulţimii şi a preocupărilor adînci. se retrag culturalnic, sentimentale sau dure în lecturi şi piane, iar prafurile rost nu mai au. am spus unei artiste odată: habar nu ai ce e pe lumea asta. ea avea ochii mari, privindu-mă pieziş a strecurat printre buze cărnoase răspunsul în ambele sensuri. P.S. "ce-i ?"
poem de atmosferă cu mistria şi ciocanul
cuprinsMi-a venit şi mie rîndul să jur credinţa militar. am fost predispus s-o fac de Ziua Naţională. ofiţerii noştri, bărbaţii aceştia masculinizaţi artificial, care dincolo de poarta unităţii nu mai sînt nimic, obsedaţi de respect vin în fiecare dimineaţă să fie şi ei în cazarmă. bărbaţi. doar la vreo doi ar trebui să li se schimbe haina, ceilalţi să rămînă acolo să apere ţara într-o atmosferă de azil sponsorizat şi să nimicească forţa vie inamică. ne promiseseră că dacă vom cînta la cor în căminul cultural, care este puţin mai încoace de-o poştă, o să ne cînte şi nouă fetele mari de la şcoala de surori medicale. într-un număr de program artistic. în comun. soldatul român e parşiv, nu vrea să cînte degeaba şi dacă nu-l strîngi de cunoştinţe îşi bagă inteligenţa în toate. ca o fatalitate a naţiei, îţi vorbeşte urît de unire, dînd peste cap, inexplicabil, orice emoţie din popor. dar ofiţerii nu şi-au ţinut cunoscutul cuvînt al organelor armatei, au preferat o permisie în masă. şi din motive gîndite abil şi moral, corul junesc se pomeni frate de scenă cu fetele de la a opta şi mai jos. ce e corect e corect, nu ne puteau duce militari organizaţi la regulat o grămadă de surori aduse de prin cofetăria hotelului, nu prea repetate într-o ordine anume. mai mulţi am înţeles că nu se putea face asta în organizarea instituţiei poporului, dar alţii au fost violenţi în expresii de au ajuns cuvintele lor pînă la urechea colonelului - om bun şi cu emoţie. m-a chemat apoi să stăm de vorbă despre astă treabă. poate credea că militarii t.r. sînt diferiţi biologic de colegii lor de la trupă, care pentru că-s inculţi şi mai tari în flotare ne cărau tuturor baza materială şi răspundeau în locul nostru prin păduri la întrebări din manualul roşu. primarul ne-a deschis la program, mîndru că oraşul lui e gazda momentului nostru unic, emoţionant şi memorabil în viaţa care va urma pe aceste meleaguri. a urmat colonelul cu rolul armatei şi la urmă, ca vedetă, invitat din Tg-Jiu să te ardă-n băşcălie. cuvîntul patriotic fu tălmăcit de-un domn Mischie, numit pe bune prin ziare şef al consiliului tribal de Gorj. după asta, cîntau fetele pe scenă şi respirau profund, vedeau soldaţii cum le saltă fustiţele pe forme rotunjite grăbit, care creşteau întruna de ni se atingeau de ochi. şi ne-apăsa începutul de nuri îmbrăcat în cămăşuţe albe. cîntam şi noi cu ele de ziua unirii naţiunii, cîntam fără oprire, dar ele aveau emoţia frăgezită. de vîrstă. fetiţele astea, pătrunse de moment, privindu-ne pe sub privire, erau un compromis între promisiunea militară şi cenzura morală. cum să nu le vadă soldaţii atunci şi lungi în craci şi tari în ţîţe, moi în puful lor de mîţe?! le vedeau cum saltă cu limbuţele sub buze de-şi puneau poalele-n cap naţionalistele muze. fetele de la gimnaziu aveau şi ele-un cusur miroseau de sub lăbuţele grăsuţe a căldură udă, iute, de făceau glume urîte militari cu facultăţi: fetele astea prea mici nu îşi spală sărătura, de s-au învăţat aşa, le va spăla numai cultura. stăm drepţi, ordonaţi şi mîndri pe scena din Cărbuneşti, storcînd ultimele lacrimi din profesoare bătrîne. şi ca totul să ne fie pitoresc, purtam la bonet-un semn, care-n vorbă de cazarmă i se spune simplu "cuc". adică, în concluzie, bravi soldaţi la Cărbuneşti, stăteam drepţi români cu cucu-n frunte.
cuprinsAm intrat în regatul acesta, în care lumina e matroană tuturor culorilor, iar orbii o posedă prin şanţurile lumii şi ea, surîzătoare, ridicîndu-se goală de pe pleoapele lor, nu mai bagă în seamă ura nevestelor pămîntului. poeţii cu degetele întinse ating lucruri de care alţii rîd. ar fi bine ca acest poem să se termine.
cuprinsÎntr-o lume ocupată pînă la refuz de oameni, urechea aude cu prioritate foşnetul banilor prin bănci. poeţii se tund la chelie să fie la modă, alţii îşi lasă plete să fie mesianici, umblă jegoşi recunoscînd că-s nebuni. premiile literare se acordă pe fund, junimiştii redevin o familie. s-a împuţit Bahluiul şi prinţipul poetic se plimbă cu pluta făcută din cărţi cartonate. de fapt, lumea aceasta întreagă a devenit o prostituată complexă care se dă nouă fără nici o pasiune. vorbim urît despre curve de parcă n-ar fi şi ele femei. nederutat de priteni, de suflet ori de muze, îmi permit să declar cu judecăţi de valoare că toate sînt amestec de nebunie şi glorie, iar moartea şi-a băgat mîinile pînă la cot în cratiţa cu versuri a lumii. foaie verde de răcoare, aragaz dintre picioare.
cuprinsLa malurile mării, pasărea cu aripi deschise şi nezburînd niciodată, de parcă ar fi conştientă de vreo menire a ei acolo, rîde în lumină. în zona epavei de la Costineşti. şi, într-o depărtare pe sub gene, vi se strecoară lumea, îmbrăcată sumar cu timpul ca şi cu nişte chiloţi demodaţi, prea lungiţi ca să mai poată privirea, lumina să se întindă peste nişte pene. dar păsărica vă priveşte, prieteni !...
cuprinsDesenez împreună cu moartea chipuri de om şi mîna o duc cu dorinţă la obrazul femeii care rîde ori plînge. folosesc amintirile spaţiului cînd trec cu timpul lipit dureros de gesturi. toate aşteaptă privirea ca pe-o mîntuire a existenţei lor şi toate îmi plîng pe piept că nu pot renunţa la ierarhia culorilor... în buzunar îngrop mîna şi neputrezită de singurătate o ridic cu steagul de luptă al armatei femeilor. ele se bat cu zidul de carne, peste care abia se zăreşte profilul a ceea ce mai este prin lume.
cuprinsCe înserare cu dor de lumină, ce înserare ciudată te-a prins! pierdută banal pe propriile tale urme... în locul tău, o altă femeie o dată cu noaptea o pierd în atingeri. tu ai rămas pe palma mea şi sîngeri. în patul meu de gînduri tu nu mai vii călcînd pe umbre, tu taci acum de printre rînduri. femeia din noaptea aceasta zîmbeşte şi spune: poete, tu cel care eşti dispus a le pătrunde pe toate, cu mine încearcă, mai lasă tu hîrtiile alea şi vino de-mi arată locul unde începe mişcarea, aspiraţia, totul... apoi, cum zice ea, într-o culoare mor ideile toate, nici cu dor, nici cu fior. sentiment al meu pe spate, hai, femeie, de mă-ncearcă de mai sînt al meu în parte. şi intră-n Marea Lyră respiraţia ta, iar dansul tău lipit de pielea mea îl voi cînta la bătrîneţi în vechiul vers de aur. o să te pierd în noapte cum tu ne pierzi pe noi în soarele tău, părăsit cu atingerea ta de femeie, cu zilele mele pierdute în şoapte.
cuprinsCu frunze pe degete îmi mîngîie ceafa de noiembrie. marea pasăre lipită de orizontul oraşului revolut a slobozit din plisc lumina şi lumea. în urmă, noaptea închide ochii tăcerii. versurile nu măsoară omul. ţin în braţe frumoasa iubită a unei cunoştinţe, venită după sfaturi - şi i le voi da. aşteptăm fiecare cu sufletul rezemat de trupul celuilalt mania începutului unui cîntec, şansonetă, Sena ca o venă cu buchinişti - capilare ale unui albastru animal tîrîndu-se în cer şi în inspiraţia lui Emerson, Lake & Palmer. ca om am o întreagă noapte ca să-mi supun zeii.
cuprinsS-a legat de mînă umbra şi se-ntinde pentru a săruta un trup rotund de întuneric ud şi rece de la evaporarea luminii. totul se recunoaşte în plîns cînd femeia se şterge de lacrimi pe buzele tale. şi vinde ieftin universul... goana umbrei ajunge din urmă lumina, numai femeia şi bărbatul desprinse le ţin. restul s-a aşezat în poemul care s-a atins de noapte.
cuprinsÎnainte de somn, cuvintele au importanţa zeilor de zi. dar pe timp de noapte, cînd lumini peticesc înaltele găuri, nu ştiu ce să pun lîngă gura femeii.
cuprinsCînd eternitatea se naşte la sat, este cel mai greu moment pentru poştaş, rudele eternităţii de aici nu pot să fie anunţate şi nici cultura nu vine pe uliţe să urce, nici n-are unde trage şi ar mînca-o cîinii peste garduri. mirese-nţepate-n călcîi (cu viitorul deschis înainte), aleargă desculţe, alungate cu parul de mirii beţivi şi răniţi. iar cîte două vecine, de curînd împăcate, se opresc din vorbit văzînd cum smulg de pe mine cămaşa de poet neserios, mă apropii de sat şi-l îmbrac. pe umeri, îi aşez epoleţi clipele moarte ucise din versurile mari... şi din prezent îl văd plecînd pe uliţele nopţii înspre stele viitoare, ca un mare general de armată înfrîntă să-şi găsească menirea, ţipătul, poeţii.
cuprinsDoamne, nu cred, Doamne, că sînt dăruit femeii - carnea crudă şi căinţa ce se-ntinde îngeri, vouă. ah, ce dulce-i umilinţa care-o plîngi din ceruri nouă! dar sînt tînăr şi puternic, jarul sfîrăie în miere şi cu barba răspopită mă închin peste muiere. fetele cu dinţi de pere cînd mă-mbucă peste umeri, unde eşti să mă loveşti? Tu te mulţumeşti să numeri! şi ai fost mereu acasă cînd Ţi-am scris, Doamne, în muze, sfîrăi Tată cînd pe mine se aşază umezeala dintre buze. să-mi arăţi ce fu-n femeie de-oi căzni pe palma Ta... du-mă, Doamne,-n Rai la Tine, pe ea las-o-n lumea mea !
