Prefaţă
Poem pretenţios
Povestea de dimineaţă
6 decembrie 1992
Rămînerea
Sentiment albastru spre cer
Timpul mă poartă afară
Cîntec
Poem de pe străzi
Privirea
Valsul
Marea linie închisă
Tăcerea lui Dumnezeu
Marele orb
O înşiruire de cal în alergare
Poem
Poem de adumbrire
Poem rostogolit
Impresie dăruită
Poeme pentru acoperire cu timp
Mă retrag în seară
Final dublat
Îndrăgostiţii şi iarba
Plan secund
Poesis
Trişti cînd iubiţi
Poem
Imagini închise în ochi
Scrisoare fără timp
Peisaj de verde stins
Cîntec
Răsărit cu îndrăgostiţi
Epica sahariană
Mai multe poeme...
Cuvinte lipite pe tîmple cu palma
Poem pentru ea
Fragmente din chipul mării
Impresie de octombrie
De noiembrie
Mica poveste cu îndrăgostiţi
Balada culorilor
Un luciu de ape şi timp
Imnul tăcerii
Poemul buclat
Nu vreau să văd nimic
Poem cu îngeri, acum cît încă mai sînt tînăr
cuprins
cuprinsSpiritul îndoliază viziunea celui sedus de aşteptare. nu mai e nici mamă, lumea uită umbra celui viu şi nici chiar umbra morţii nu pune ochiului întrebări. înţelesul, oboist, îşi spală picioarele într-o mare timidă, a regenerării. o intuiţie primordială se cicatrizează în palma care abia strînge ultima întrebare. şi plînge la pieptul meu ultimul răspuns că va rămîne etern... clipele nu se mai aşteaptă unele pe altele, elementele-ntre ele nu se mai pot tolera, deasupra cu dinăuntrul sîngerează unul într-altul şi numai deşertul se conservă în calme şi împăcate întinderi. misterul nu-i mai trăieşte sublimul ca singură fiinţă a lui. cifrul clepsidrei refuză asumarea de numere vreunui fragment al lumii. nu mai ştie nici partea de sprijin şi nici pe care se întinde. chiar devenirea cu bănuţul ei stă ghemuită în buzunarul de la piept al morţii.
cuprinsRîuri uitate de către mişcarea timpului s-au adunat în neumblate păduri de rost al curgerii lor. ape nemişcate rostuiau marginile cerului şi-l curăţau de păsări, iar luna venea să se dea lor precum o femeie uşoară şi blondă. soarele cu ochiul plecat rătăcea în închipuirea oamenilor... îmbrăcată în frunze uscate, trecea muzical printre arborii negri, să doarmă într-o împăcata lumină albastră din el. vin peste toate anotimpuri şi omul golit zîmbeşte amar cînd ele-i şoptesc cuvinte schimbate-n simboluri...
rescrisă cu Mirel Cană
cuprinsO iarnă secătuită de lacrimile cerului aştepta femeia ascunsă în propriile ei cuvinte. amintirea mea n-a spus o vorbă din acelea care ar ucide libertatea. în memoria celor ce vor fi eu am fost prezentul tuturor lucrurilor, mîna scrie cuvinte, apoi vin eu şi le şterg. rămasă în libertate, e asuprită de timpul neînţelegerii cu sine. femeia are praf de gutuie în palme şi apusuri de toamnă pentru creştetul meu. trecînd peste poduri, din teamă nu-i va muri umbra zbătîndu-se în ape...
cuprinsMateria îşi are o mînă întoarsă în sufletul meu, prin ea, în răstimpuri, se scurg toate formele şi unii îngeri. în urma mea, lumea, în alergare, îmi dăruieşte limitele ei, poemele toate se termină în mine şi am atins posibilităţile înfrînte. acum, cineva pleacă refuzat pe sub semantice umbre...
cuprinsSimulare a lumii, sentiment albastru spre cer sunt vorbele mele şi flori înălţate îmi spun despre urechile moarte. pe un fundal al mării, colindul pămîntului, tremurînd, îmi măsoară liniştea. sînt versuri care şi azi, nechemate, mai stau întinse la marginea mării...
cuprinsTimpul mă poartă afară din el însuşi şi văd că gestul omului e mascaradă a omului, vreau să determin ceva fără a fi sclavul determinării mele. aleg cuvîntul!... cu poezia renegată de tăcere, pe umeri, mă dor şi rostirea cuvîntului şi neputinţa de a crede că tăcerea clădeşte. iubesc lumea, dar pot să o ucid. împins de ceea ce văd în propria-mi respirare, mă uit pe mine însumi în cîmpiile de mac ale istoriei, în care în voaluri se zbenguie lumea ca o fecioară pierdută din patul palatului regal...
cuprinsDemult, nemulţumite de trecerea lor, clipe înţelepte au explodat în veşnicii şi cineva cu ordinea în ochi privea zîmbind şi universul tot îi era umbra... prin moartea mea vă spun că tot cînt cu glasul lumii ce-a murit de mult în ea. nu cu mîna mea se va închide cartea din care mai citeşte timpul, dar ea va strînge aripi crescute din pămînt pentru sensul cerului.
cuprinsEra seară şi gîndeam lumea doar cu întrebări şi toţi prietenii mei, trecînd, aşteptau un răspuns. taina se făcuse lumină cu trup de piramidă care murea în vîrful de sus. singur m-am întors acasă ţinîndu-mi gulerul ridicat cu o mînă. cu alta salutam insesizabil, ca un cerşetor, marile cortegii. acasă, stînd pe pat cu o lampă alături, mă aştepta Dumnezeu citind zîmbind din cărţile mele...
cuprinsAud sîngele lumii cum vine din mine pe o scară cu pasul mai falnic ca timpul, secunda îl ţine de mînă... pe locul acelei cetăţi eu dau cu piciorul în piatra ce-mi pare că nu stă prea bine-n ruină. iar umbra ei vine să doarmă în clipa ideii. o, prieteni ai mei, pe umăr să nu-mi mai muriţi precum nişte păsări cu zbor interior.
cuprinsDansînd, se tot duc în moarte aceşti oameni. şi numai vals. privirea pe urmele lor este o lumină mai nesigură chiar şi mai tremurată decît închiderea pleoapei unui muribund. un capăt al imaginii verzi, la care apare totala confuzie, ca un şarpe se întoarce şi se răsuceşte în orice început... dansînd, se tot duc în moarte aceşti oameni. şi numai vals.
cuprinsAm să vînd privirii întrebările mele... răspunsurile calcă, ţinîndu-se de mîini, spre cel care nu voieşte să moară fără să le numere... simţurile se zbat în iubiri şi, departe, la ţărmuri, doi tineri mi-au sărutat ochiul. numai atît ştiu: deasupra lor, un ceas măsoară materia în vocea căreia eu intru.
cuprinsAceastă tăcere, aproape uitată, m-a făcut să vorbesc cu putred orgoliu în cuvinte şi din ele sîngele se aruncă afară ca un răspuns al luptelor de stele şi de nuferi. tăcerea lui Dumnezeu m-a chemat spre cuvintele pierdute în oameni şi plînsul meu s-a dus să sugrume zîmbetul unei bucăţi de umbră. sînt sfîşiat de neputinţa scrierii măcar a unui vers în aromână şi mă retrag afară din istorie pe o singurătate mai joasă.
cuprinsUn orb inventa culori şi alunga timpul ca pe o pasăre nebună. oboist, îşi dorea o moarte singur, începuse să o simtă în imagini despre care nu era sigur că se născuseră încă...
cuprinsO înşiruire de cal în alergare are văzul meu de la un capăt la altul. se revarsă un izvor peste nişte trepte ascunse şi singur le urc, nu e nici o urmă care să ucidă singurătatea mea. de pe chip îmi alunecă masca şi văd că lumea aceasta are-o umbră care se tot lungeşte atunci cînd eu mă duc înspre ea...
cuprinsNiciodată umbra nu va vorbi despre mişcarea timpului de pămînt pe sub umărul luminii. împrejurul este o trăire într-un anume somn al materiei. omul fără Dumnezeu e visul care se visează pe sine.
cuprinsSă nu căutaţi pe urmele zeilor rămăşiţele lumii... n-o să vă spun nimic, răspunsul este pus la păstrare sub ape. eu m-am uscat odată la părăsirea dintîi a mamei, pîntecul ei s-a rupt atunci de mine precum oceanul de lumină. nici pe departe nu este poezie tot ceea ce spun eu, poezie este numai ceea ce voi auziţi, iubiţii mei prieteni. vă spun că deasupra tuturor poeţilor este acel cer scrijelit de mister...
cuprinsMirarea mea se naşte în caii tineri alergînd către arene ruinate. îndepărtate văi s-au cuibărit sub păsări prăfuite. ele uită ecoul bucuriei ori ţipătul înfrîngerii. mă plimb prin secunde schismatice, întreruperile timpului îmi ţin loc de haine. un pămînt sub picioare, o simulare albastră deasupra şi un om care vine întrebînd sau răspunzîndu-mi ceva. nu s-a nascut om care să tacă... poate, dimpotrivă, vine pentru că se-ntoarce. toate întrebările nu sînt decît vise ale unei singure ascunse şi mari întrebări în adormire de lumi...
cuprinsOamenii nu se mai grăbesc spre secretele lor..., ei se întorc să tacă-n aşteptare. ca nişte flori mirabile, tăcerea se înalţă de le sărută gura. atîta linişte s-a rătăcit în ei, încît întrezăresc gheţarii netopiţi de cuvintele noastre. în noapte se întoarce albul lor. vai mie - cel care nu mai pot să văd dincolo de ceea ce eu însumi înţeleg!
cuprinsI Îndoliat în faţa pumnului ce strînge pămîntul cu teamă, orb sculptor încerc cu mîinile mele să aflu ceva din formele lumii, cele neatinse vreodată, cele nevăzute nici de azi încolo. II ştiu că umerii mei vor sprijini (sub cîmpuri) fluturii de seară. şi munţii mă vor strînge la piept pînă cînd voi fi numai o verde părere a lor. armate de păsări mă vor pierde în victorii solare. III cu braţe de lumină se prinde cu disperare ideea de oameni visători sau doar de vreo stîncă... imaginea mării - lîngă imaginea înaltelor stînci. o mare născută din mijlocul lor, fără să mai plece departe de ele... născută atunci cînd piatra era înmuiată şi plină cu tăcere, înţelesuri şi lacrimi. IV ca pe o pernă venea un prunc să-şi doarmă veşnicele ere. timpul fuse acela, dar parcă era altul... apele se varsă în sensul convenţiilor noastre. atît de mult iubesc marea, încît ar trebui în ea să mă pierd. în pendularea distanţelor şi-n harfa aceea de sub palma unei tristeţi părăsite. V uitînd de istorie, vor rîde la ţărmuri şi li se vor da mîini să acopere guri care n-ar trebui să mai rîdă, care n-ar trebui să vorbească... să fie, însă, poeţii iertaţi că vorbesc!
cuprinsMă retrag în seară cu dorinţele luminii pe umeri goi şi modelez imagini în lutul de timp. în serile acestea, muzica teraselor se pierde în păr de zeiţe cu pantofi înalţi, cumpăraţi de la magazinul deschis de curînd. într-o bună zi, tinerii aceştia nu vor mai coborî Copoul cu nesiguranţa în pas, care nu-i a lor, ci numai a vremii pe care-o măsoară. spre seară, zîmbetele se opresc de zidurile nopţii şi toate se duc pe umerii lunii precum haina tatei o dată, de mult, pe umerii mei. într-o bună zi o să vă caut.
cuprinsSemanticele umbre se joacă ascuns cu focul din palmele înţelepţilor singuri, pe care îi aştept să revadă acum transfigurarea omului pe moarte...
cuprinsÎndrăgostiţii şi iarba se răsucesc în funii către cer şi un arbore de ceară, mereu al lor, sub care leneşă se întinde lumina, trasează nişte cute ale unei nopţi învinse cu privirea. stau puţin, atît cît să aud că palmele agonice au salvat deja timpul şi ochiul... şi am plecat pe străzile acestea ca nişte mirate şi lăţite sprîncene deasupra unor ochi stupid de închişi.
cuprinsAş arde cuvintele dintre oameni şi scrumul l-aş sufla peste gesture. prăfuiţi de rostirile lor. vor trece privind înfricoşatele fărîme ale universului. dar marele bal e gata să înceapă. mulţimi de ochi vor trece pe sub mese precum nişte cîini hămesiţi.
cuprinsStrig ideile pe nume şi devin apoi poetul renegat de cuvinte. prietene, ţi-ai lăsat realitatea întinsă pe cărţi ca pe o urmă. eşti propriul tău copil şi în tine se petrece natura, de gură îţi stă rezemată o floare precum un cuvînt de rostirea lucioasă. mă privesc plecînd în amurg de la mine, resturi de timp îmi atîrnă din buzunare afară.
cuprinsTrişti cînd iubiţi şi după ce-aţi iubit tot trişti, amanţi perfecţi ai zadarnicului gest - din voi un pumn de cenuşă aprinsă aleargă spre cerul c-o mie de guri. cînd moartea se mai spală de timp, totdeauna pe un tron regal o aşteaptă hainele noi ale vieţuirii voastre. nici un cîntec nu moare spînzurat de chitară, ci numai de omul ce-l cîntă... şi nici un vers nu tace spînzurat de condei, ci numai de omul ce-l spune.
cuprinsSub voalul tău, femeie - transparent mister - eşti patria insulară a celor exilaţi din propriile lor suflete. şi tot sub voalul tău apune ca într-un soare roşu istoria omenirii scrisă de multe ori pe valul cel mişcat de tine. şi tot pe sub mister, învinsă se retrage aspiraţia lumii. ah, femeie, tu, cea din mijlocul apelor, auzi tu bărbaţii aceştia cum vorbesc despre tine? aspiraţie şi apus colorat, te duci dintre stîncile tocite de valuri, te pierzi din privirile noastre. doar cerul a rămas fără tine şi-ncet închidem ochii, noi, cei deprinşi cu echilibrul pe zîne...
cuprinsTe-am aşezat prea tainic pe o piatră mai sus, să nu te ajungă nicicînd nici ochiul, nici umbre, uitată femeie de mult, aşa cum ţi-am mai spus, lîngă marginile lumii secate şi sumbre. şi am venit încet, din alb, cu timpul pe braţe, trecînd pe lîngă trupul tău uşor nemeritat. pe umăr am simţit încercînd să mă agaţe amintirea pietrei unui timp uitat... o dată ce voi spune şi ultima rostire, îţi voi înveli cu aripi de înălţimi şi hău şi umărul, şi ochiul cu întreaga ta fire, o colivie de aripi va strînge trupul tău... ţi-am adus şi suflet de şi mai departe, aproape de sub geana mării de-ntrebări, cea clipind pe ţărmuri într-o carte şi care te-atingea întinsă în clepsidre cu tăceri. numele tău, niciodată, nu se va putea rosti în poezie.
cuprinsImaginea în mişcare este mai frumoasă decît imaginea statică, iar frumuseţea este mai puţin orînduită morţii şi mişcarea se desprinde din palmele ei. un univers săgetat în nemişcare îţi va umple ochiul şi te vei face zeu. venind pe literele plînse, cobor în natură şi tot asta văd pînă la imaginea lumii cu totul. chiar şi despre tine, iubito, am încuviinţat că tu, mergînd înspre culoarea ta ori către alt bărbat, eşti mai frumoasă mult decît stînd între palmele mele...
cuprinsTu în galben, eu în negru - printre genele vremii o singură pată de toamnă lungită pe o palmă în parc. plin de inimi şi de păreri despre lume, cerul se duce să se spele în apele nopţii... singura pasăre care de zboruri dezveleşte cerul e sentimentul meu în cuvinte şi, înserat către culmi, aleargă-n disperare calul alb şi dincolo de lume un om a căzut cu palmele-ncleştate pe ierburi. noi trecem peste el - lumină dormind pe un spaţiu al ei de cucerire. tu în galben, eu în negru - printre genele vremii ca o singură pată de toamnă lungită pe timp...
cuprinsÎndrăgostiţii se întorc din pădurile albe de scrum, din lumi clădite şi arse, ei vin învăluiţi în fum de unde căzură în flăcări mari sentimente aprinse de acea atingere udă... ah, lacrimi necurse, ci ninse! ei vin cu buchete de flori, iar ele cu palmele pe sîni şi ochiul sub aripi de îngeri. iubire, tăcerea de scrum s-o amîni! nicicînd nu sînt priviţi de oameni, ci numai de timpul sumar, pierduţi în urmările lumii luminată de un lupanar. la ţărmul înţelesului mi-am pus sufletul să cînte marea înfrîntă de aripi, o mare de aripi înfrînte...
cuprinsSe înnoptaseră cuvintele scrise în joacă de tinerii goi, legănaţi precum vremea pe marea lacrimă a lumii. pierduţi în imagini, n-au plîns. doar valul se răsfrîngea în ei cu energia alergării din soare. în spume ieşea calul marin, privind într-o parte, şi se întorcea în taina lui cea fără călăreţ, pierdut în lanurile mării. gîndurile se roteau deasupra tinerilor goi în cercuri, bătînd sub aripă roşiatica lumină...
cuprinsPrecum marile arhitecturi ale pietrei în mijlocul deşertului, aşa sentimentele noastre mereu în mijlocul lumii... sau poate, îţi spun numai ţie, în mijlocul morţii. zăpezile de peste om - dureri venind la topire pe pleoapa planetei, iar despre ochi aş vrea să-ţi spun doar atît: cuvintele au umbră de lacrimi. viteza rostirii prin moarte dezgoleşte chipuri de zei umiliţi de istorie... iar sentimentele, eternităţi eşuate sînt pe palma nu ştiu cui. sînt privit de sus, de pe turlele castelului morţii, de către suita regală. cu umerii goi, sărutaţi de noapte, mănînc mereu din sînii tăcerii...
cuprinsS-au tot lungit cuvintele mele de zeu umilit pe sînii şi pe coapsele tale, coborîte încet dintr-un asfinţit şi albe, şi negre, cuvinte tot goale, pe tine cea albă şi crepusculară mereu. cuvinte stîncoase de prea multe ori şi amare, uşor apăsînd aşteptarea pielii tale şi zbor omorît peste mare, cuvinte de urlet strivit peste cerul prea moale..., priviri murind în culori. zadarnică tăcere a ochiului meu, te întorci ruşinată, cu gestul acela îţi acoperi urmele, precum o apă sărată, şi vii apoi să îmi îmbrăţişezi şi numele cu palmele pline de nisipul prea greu. sărut al vremii prinsă-n respirarea mea, apleacă-te pe gura poetului întins cu faţa în jos în barca sfărîmată şi ura să piară, căci iar va muri poetul ruşinos sub buza ta grea... şi tot de pe ape îţi salţi imaginea şi ţi-o reaşezi pe chip şi pe pleoape...
cuprinsCu toamna nici pe palme, nici pe buze, doar în ochi, te văd alergînd în viscolul serii printre arborii goi, eu - soare plecat alergării tale - am o întreagă noapte să îţi spun... şi văd cum timpul cu o mînă omoară amintirile şi cum mai schimbă-n noi din sensul omenirii... iar cu o alta ne împinge-n moarte. femeie, pierzîndu-te de umbră şi de urmă, ţi-aş face o urare să-ţi fie de oprire. din gîndul meu începe cunoaşterea lumii venind cu paşi nehotărîţi, cu milă şi tăcere către îmbrăţişarea noastră, iar respirarea pluteşte pe lacuri ca o pasăre albă în aşteptarea acelui cîntec al marginilor apei...
cuprinsFemeie, pacea pe care mi-o mai poate da lumea o găsesc ca să o pierd în braţele tale şi părintele plînge după copilul plecat în locul unde agonizează şi mor basmele toate... în ochiul tău de om am înţeles că Dumnezeu nu poate plînge şi plînge numai lumea... în noapte te-am chemat şi printre lacrimi ai văzut tăcerea mea mergînd în urma noastră şi dorind a ne ajunge. şi, trasă jos pe iarba cu suflări de moarte, tremurai precum misterul, atunci cînd întrebarea are umerii puţin murdăriţi cu pămînt... toate cad în privire cînd le pui întrebări, iar tu, aşteptînd între arbori, precum înmiresmarea, acel ţipăt al păsării care dezveleşte ziua, stăteai cu mîna pierdută de mine sub ochii bărbatului tău cel care n-a venit încă...
cuprinsTristeţe căutîndu-ţi mereu lumea, marginile, mi-ai dat pendularea şi întrebările care trebuie să moară cu braţul izbind în ţărmuri. întocmai ca tine, cu nisip de vorbe, îmi protejez ţărmurile de gînduri. mare lacrimă a lumii, împreună cu tine cobor la sărutarea obrazului.
cuprinsÎn şoapte o să-ţi prind în păr cuvintele toamnei şi-o să te aşez în agora lumii să ne provoci tăcerea. cu ochii tăi mari o să deschizi şi timpul ca să te pierd uşor în mine... chiar dacă vei pleca mai înainte, să nu plîngi, aş vrea să-ţi spun atunci că fără de gesturi altfel îţi va cădea lumina la picioare. în numele tău poate se va cuibări chiar lumea. nu întinde mîna către mine şi nu mă înveli cu ochii. de ce să nu pleci o dată cu noaptea în uitarea veşniciei, dacă vrei... tu ai miros de toamnă şoptind pe sub tălpi şi de frunze de aur călcate în picioare...
cuprinsCu ştiinţa despre lume peste umeri, tot veneam la ochiul tău, am lăsat-o jos odată şi-am fugit - a venit uşor pe urme... din arbori cădeau uscatele mîini ce-au mîngîiat odată albastrul şi cu ochii. numai pămîntul le săruta uşor. moartea nu mai vorbeşte cu mine - am negat-o cu întrebările mele. din ce în ce mai mult doresc măcar o rostire a ei... dar nu..., vine din cînd în cînd ca să îmi aşeze între palme o floare. apoi, acele mîini uscate îmi deschid pleoapele iar, să pot să priveasc ceea ce sigur va rămîne.
cuprinsDouă înţelesuri simetrice rupte din cei patru ochi atingîndu-se sub sărut şi sub privire, rupte într-un anume moment, nu s-au mai recunoscut în mulţimea de ochi nemiraţi, neclipiţi şi uluitor de indiferenţi.
cuprinsMă pierd în mine prin oglindă ca într-un tărîm necunoscut şi cînt rămăşiţa de timp a primei priviri. la margine de rîu, găsesc tăcerea-ntregii lumi plîngînd. n-o mîngîi şi merg mai departe, ajung pe un pămînt al pruncilor modelat de călcîiele goale. un lung fior de margini ale firii mă renaşte şi din tăcerea lumii creşte lumea. şi plîng şi plîng plimbarea lumii în ea însăşi, plecînd împreună cu ea. la răspîntii de drumuri, un bătrîn îmbrăcat în haine de timp ne arată calea. dacă nu l-aş asculta şi aş trage după mine lumea pe calea ce n-o arată el, ce fel de morţi şi înţelesuri ne-ar mai putea opri? am merge cîntînd în toate ideile ajunse la noi...
cuprinsCît luciu de ape şi timp le cuprinde pe toate! drumul meu pierdut în sine mă întoarce-n moartea clipei. o altă desprindere nu ştiu, poate încălţările s-au ros în locul munţilor sau poate ochiul meu s-a oprit din vedere înaintea soarelui ori respirării nopţii. nu este nici un om care să-mi vorbească despre menirea lui, timid caut morţilor misterul şi Dumnezeu mă trage afară. în locul meu se făcu ziuă.
cuprinsCa într-o oglindă imperfectă mă răscolesc în idee precum muribundul care se-mplineşte în gîndul suferinţei de-atunci. la o masă de scris, am învins o parte a lumii. iar la un capăt al ei, zăresc ce-a rămas, împrejmuind atent acele frunţi înalte pe care se lasă uşor fluturii tăcerii... oamenilor care pot să plîngă să nu le puneţi întrebări, ei sînt propriile voastre răspunsuri. aşteptarea se tot duce în mişcarea aceea care pierdu lumea în propria ei existenţă, în propriul ei început...
cuprinsNumai către cer îşi tîrăşte umbra planeta aceasta a neasemuirilor noastre. din timpuri suprapuse, vin pruncii să încerce izvoarele, rugăciuni nespuse le înfiorează gîndirea, oglindirea. focul se mai naşte încă pierdut din timp în spaţii conturate cu morminte. rostiri vechi nu se arată, ci se ascund grăbit în răspunsurile noastre.
cuprinsNu vreau să văd nimic, întunericul esenţializează omenirea. pe retina zeilor rămîn pămînt şi timpul din mine respiră lumină ca să rămînă scris pe noaptea din afara-mi. ochii de fosfor ai filosofilor refugiaţi în propriile lor gînduri se ascund în pliurile nopţii. indiferenţa este acea insulă care nu şi-a mai găsit marea...
dedicat M.B., după părerea noastră
veşnic înger ocrotitor al artelor, în genere
cuprinsRezumat: nu ştiu ce v-au spus poeţii, mie daţi-mi un creion şi o femeie şi vă voi dărui o lume. Pămîntul din mine, cel lungit după apele sărate şi întors de-acele valuri într-o stare nisipoasă, fără timp de curgeri în clepsidra aşezată pe cearşafuri, mi te aduse, îngere, cuminte la-nceput, şi mi te lăsă între palme uşor, ca pe un nufăr rar, atingîndu-se de lacul ascuns, precum ascunsă este toată lumea de un ochi. din mijloc. adierea secundelor în genere şi a secundelor mele peste eternitate mă făcu să te privesc blondă în iarnă şi albastră în ochi. îţi suflu peste umăr aburi să fii aşa cum te văzură pictorii de mult, pe tine, cea mai estetică întrupare a perversităţii. îngere, şi tot de la tine am atins pe sub aripi inelul strivit prin care aluneci din cer... predispus sensibilităţilor, înfiorat te scuturi şi sărutările lumii cu totul îţi alunecă pe aripi în jos. tu iar te înalţi să priveşti... înger cu aripioara tunsă, spune-mi acum, cînd mă priveşti mai rar cu sabia şi zalele lăsate, eu, marele navigator pe Apele uitării cu care mi-am spălat adesea chipul, ce vrei să faci cu mine? “vreau să te iau în braţe, Febus, pe tine cel mai mult, să te înalţ la cer apoi, trăgîndu-te în sus prin auriu inel, acelaşi de care tu îmi spui că-l ţin prea jos acum şi toţi cei care vin nu doar că nu se mai ridică, ci trebuie să se-aplece că să treacă în împărăţia prin care mişc uşor din aripi. acolo nevoie nu e de lumină, dar poate să fie ca nu cumva să se lovească între ei cei care ar veni să intre în acelaşi timp. să te învăţ apoi pulpele să nu îţi mai loveşti ca în vechime.” te iubesc, îngere, încît cred acum că înainte de a te fi iubit tu nici nu existai... şi uneori te-aş strînge în braţe pînă mi-ai trece de inimă, încolo. şi te iubesc zadarnic. din cer tu vii şi mă întrebi de cer?! zburînd aşa în jurul lumii, scenei ei, te-au fotografiat, în toate te privesc zîmbind - imagine expusă iubirii... ţi-am spus acestea toate, acum, hai, arată-mi călcîiul tău cel drept cum desenează pe un fond albastru, îngere, căci este ziua mea, iar darul pregătit este atît de vechi... de ce ne este nouă atît de bine, îngere? “iac-aşa!” ai auzit de disperaţii poeţi corăbieri, adunaţi grămezi la colţurile pupei şi care cu ochiu-nchis la fulger strecoară uşor mîna după secretele lumii între picioarele muzei? “te rog, nu mai vorbi aşa cu îngerii, doar ştii că nu îmi place.” cu aripile tale ai stins lupanarele străzilor ce duc în camere însingurate. iar azi, cu palma pe pieptul tău de zboruri roşiatice arzînd, te întreb: ce ai aici, îngere? şi tu nu mai răspunzi la evidenţe, doar mă priveşti cu ochi întredeschişi, cum priveşte cerul cîntecul unei păsări zbătîndu-se în asfinţit. ori poate că acesta este mereul tău răspuns... te mai întreb de ce ai tu aceste buze astfel conturate, ca între cer şi pămînt să nu mai fie cale şi această sărutare a ochiului cu cerul de ce o ai? stai pe un picior, priveşte-ne, ridică-ţi retrogadata aripioară, adică subaripioara. şi hai, de ce te superi, de ce mai scoţi şi limba? - decît o limbă scoasă înaintea publicului tău care cu mic, cu mare... îţi ascultă glasul dinspre înălţimi acute, mai bine un pahar cu sana. tu taci, îngere, şi apoi şopteşti cu vocea ta, cea răsplătită des cu ale Atei trofee, de care din voia Demiurgului nu fură rînduite multe să îşi atingă aripioara: “aştepţi o replică pentru poema ta cu îngeri, nu crezi că e prea lungă?” pentru poema mea o replică aştept, ce-ar face din cuvinte finaluri de tăceri... de altfel, acestei lumi te recomand ca înger, aşa cum aş recomanda sunetul mării ţărmurilor...
