Prefaţă
Balada rostirii
În chipul frumos
Poemul Putnei
Comunicare
Cadru în mijloc de linişte
Poemul vieţii fumegînd în eternitate
Poeme pentru nerostire
Nesalvarea titlului din mare
Urmare poemului anterior
Pentru fire
Ruinele peste care a suflat şi s-a odihnit gîndul
Trecerea din linişte
Descălecat de respirare
Ieşire
Baladă pentru mulţumire
Cu cine sînt contemporan
Cîntec de pribegie
Răpirea adîncurilor
Aripi
Cerul se priveşte doar cu mîinile
Cîntec de amurgire
Poem de însingurare
Dezlipirea în ţipăt a păsării de cer
Poem de aşezat pe genunchi
Sentiment în depărtare
Umbra pătratului
Noapte de august mîngîiat de septembrie
Lecţia despre femeia-curcubeu
Sub aripa de vultur
Identitate subscrisă
Pînză în alb-negru
Balada despre nemurire
Perdeaua
Esenţiala vedere
Spaţii şi porţi
Ascunderea naturii-n mine
Titlu
Urmare poemului anterior
Despre starea poemului
Privire de ascultare
Părăsirea
Pe ziduri de alb
Crez de zile mari
Lecţia pentru adolescent
Spunerea plecării
Pipăirea cu talpa
Visul din grădina chinezească
Poem de respirare
Un zeu din suferinţa grecilor
Silogism de apropiere
Subtitlu generic
Comunicarea cu ţăranul
Baladă la tinereţe
Către starea unui altfel de sine
În genul fără titlu
Căutarea de frate
Poemul comunicării
Strigătul meu catre-un vecin soldat în armata răspunsurilor
Răspunsul nostru, cînd atacam covîrşitoarele întrebări
Poemul eteric
Urmare poemului anterior
Nedemonstrate matematici
În neglijenţa timpului
Aplaudă cine vede şi mai aplaudă cine poate
Baladă pentru prieteni
Imagini şi simboluri
Furtună de timp
Margine de înţeles
Balada gutuiului
Şoptirea
În respirare orientală
Cuvinte pentru ultima însingurare
Înşeuarea punctului
Înţelesul
Starea normală de om
Rezemarea
Sărarea urechii cu lacrimi de voce
cuprins
cuprinsAm văzut uneori clătinarea munţilor sub greutatea privirilor noastre şi tot ca dintr-un ochi, încet auzeam şiroind lacrima pămîntului... am spus atunci: nu te clătina, mărite, doar tu poţi să vezi lumina din soare în lupta cu timpul. şi a răspuns într-o emoţie de aripi: izvor care-mi vorbeşti, dor al meu de vale şi de curgere, din veşnicii îmi răcoreşti acel călcîi încins de lume. în tine oamenii îşi pleacă uşor gurile care-au vorbit şi care tac, tu eşti mireasma privegherii mele peste ei, tu îi adormi împăcaţi la umbrele mele, pentru că pe stîncile care-mi îmbrăţişează fruntea doar în vis le pot vedea... şi trebuie să le vadă! sînt trist, dar lasă-i să doarmă, somnul este chemare din ei, în loc de călcîi, tu mîingîie-le inimile... se vor trezi cu zîmbetul de piatră. mărite munte, ce-aş mai putea eu face pentru tine? mîingîie-mi călcîiul dintre oameni...
cuprinsÎn chipul frumos al oricărui zeu, de mult am intuit înşelarea lumii. ochiul morţii mele vă priveşte, prieteni, cum pe umărul vostru se destramă pămîntul, pete de timp din soare se alungesc în ascunderi, eterne secunde nearse vin să vă nască pe umăr cumplita aşteptare, mîini alungite de vînt vă înfrumuseţează chipul pentru înşelarea morţii...
cuprinsNeraşi din veşnicie, trec seara către Dumnezeu pe aleile Putnei. strigătul satului moare cu degetele de zăpadă pe o poartă înaltă şi tot acolo, încremenirea lui se naşte... pe palma rugăciunii lor îmi cade lacrima - imagine de ziduri albe ce nu le voi atinge. aceste cuvinte mai ştiu cum sfîşietor porneşte lumina din veşmintele negre, doar păsările văd, trecînd grăbite în munţi, dumnezeirea lor în noapte. doar, înalte, păsările văd, trecînd în viteză peste timpul lumii...
cuprinsTinerii tigri, care în salturi se tot duc în moarte, s-au oprit puţin în aceste cuvinte, împrejurul tigrilor acestora se prind clipele de mîini pentru a da istoria lumii... cunoaşterea vine încet, călcînd pe încreţite frunţi, apusul, pe care îl vedem, a uitat de timp în respiraţia anonimului alergător, cel care vă anunţă importanta înfrîngere, doar înţelesul lui - uşor suspin al luminii în om... după această citire a ta, tu, care ai fi putut a-mi fi prieten, a şi venit valul să-mi închidă pleoapele. tu, pentru mine, tot timpul, o mare ciudată ai fost...
cuprinsÎntrebări şi răspunsuri, care îmi mor premature, plîng cu braţele deschise în paşii de sub simţ. pe umeri îmi flutură pelerina de piatră, între lună şi soare echilibrez pămîntul în vers. e noapte şi vînt. curios lucru să înalţ cuvinte zborului şi toate să moară sub aripi de vultur! niciodată înălţimea nu va fi aceeaşi... dă-te mai încolo, linişte, mai zic, şi peste lacrimă nu mai sînt ziduri, doar Legile albastre. o bucată de cer într-o mînă topeşte inelul de ceară a lumii. sub ochi, cuvintele mele au început prietenia cu lumina.
cuprinsDeşert împietrificat sînt în lacrimă de zeu plîngînd peste neputinţele lumii, căci, neputînd lumea, nici zeii nu pot... astfel şi astăzi zeii poartă pe umerii lor flori. şi astăzi zeii cîntă pe turnurile morţii, îmbrăcaţi în valuri, se mai întorc să ude picioarele albe de tineri care, iubind cu nisipul, încearcă mereu împreună să păstreze urmele...
cuprinsI Bolnav de singurătate, cerul îşi aruncă stelele. tăcerea pămîntului încărcat de iubiri care sfidează deşertul e dinaintea lui. plecaţi laolaltă în mişcarea astrelor, se privesc între ei. zîmbesc, tac sau plîng aceşti oameni. II Lacrima celor care îmi sînt cunoscute prin simţuri se varsă... întoarse-n nemişcare, precum o umbră în urma veşnicei lumini, aşteaptă mereu întîlnirea cu un timp căzut peste pleoape... III Toate sentimentele sînt alergare din moarte. deschid fereastra, dau arborii-ntr-o parte, dau verdele şi roşul să-l văd pe alb şi pe negru. femeie-n cenuşiu, ce se mai întîmplă lîngă tine? tu, care generezi mişcarea, cum ţi se par aceste filosofii ale noastre? zămisliţi în femeie, tot în femeie pierduţi, jucaţi de mişcare! în tine şi-n moarte îţi vine sau nu--ţi vine să rîzi... IV Nălucile sar pe urmele zeilor, ei nu mai privesc înapoi şi trec ca să piară în oameni, iar lumea aleargă, la fel, în luminarea ei... V Vreau doruri, Doamne, şi chemarea din Tine, să nu Te mai vînd pe cîte o coapsă înaltă, să nu Te mai vînd pe sîni de femeie, pe pielea ei dansînd, lipită netainic de mîinile mele şi de propria mea moarte... femeie lipită netainic cu piele cu tot, precum o mănuşă, de propria mea moarte... Tu m-ai gasit copil în tranşeul acela care umilea toate filosofiile din mine, în care sîngele acoperea pe de-a întregul justificările vieţii şi simţurile toate. numai cu arma ofeream răspunsuri, să nu mă pierd în nerostire... VI Căprioară înălţată pe forme de munţi, pe împliniri de pămînt, sîni uscaţi lovindu-se de stînci, lume hăituindu-şi firea devin în cuvînt. înălţare fără de prindere, privire fără de mînă. izvoare chemate de ochi de femeie, de ochi de bărbatm, aşteptîndu-se unul pe altul... VII Starea de cîntec din vînt în privighetori se opri, starea de timp din piatră se irosi în ceasurile catedralei, iar eu m-am dus în gesturile tale ca în moarte... în dorul tău îmi fuge timpul - îmbrăcată în alb, trişti ochi, lună de mai retrăgîndu-se în flori şi în lumină. adolescentă trecînd legănat, copil apoi, din ce în ce mai albă, din ce în ce mai mică. rănindu-mă de imaginea ta, încep să te pierd. ah, ce mamă frumoasă ai avut! în răsărit de mare te-am îmbrăţişat cu aripile, tu înainte de-a muri, eu înainte de-a mă naşte... VIII Pasărea timpului zburînd mai repede decît imaginea ei... am prins-o şi albe secunde cădeau în rotunda neagră veşnicie, precum săgeata istoriei... copilăros şi adumbrit de moarte, aşteptam în clepsidră iubirea. pentru a putea să fug de tocmai ceea ce mă adumbrea. IX Între cerşetor şi rege, calm se aşază poetul... eu sînt cerşetorul în cinstea căruia se va da marele bal şi martor în existenţa lumii îi va fi doar un sentiment venind încet pe un pat părăsit de spital, ca o amintire de om neînsemnat... X Indiferente, geniile se-ntorc în contorsionarea lumii, conjuncturale apariţii de-o clipă, stele căzînd din cerul lor de culori negăsite... în cerul negru al privirilor noastre, în mintea noastră, a veşnicilor oameni...
cuprinsStau părăsite degetele care au şters cuvîntul de despărţire a lumii de mine. nisipul de timp aşezat pe rostirea clipelor se duce grăbit înspre naşteri. nici un obraz nu se întoarce la sărutarea morţii, în afară de obrazul meu...
cuprinsŞi aripa luminii loveşte tainic marea. în ritmurile ei, înot pierdut spre marele salt din cercul de foc. tăcere prelinsă din cer şi lumini alungite pe apă dau starea găsirii impresiei că omul e departe şi liber... liber în îndepărtarea de el însuşi...
cuprinsCe am eu mai tare-n mine îşi pune întrebări şi ce am mai ascuns tînjeşte un răspuns să iasă în viaţă, ca o mînă căutînd un rod prin frunze de cer foşnitor. gîndurile mele, urîndu-se-ntre ele, se desprind de mine, mă poartă pe umeri ca pe un mort ideal, dar nu merg să mă îngroape, ci mereu mă poartă pe umeri...
şi s-a odihnit gîndul
cuprinsIa-mă, lacrimă, de guler şi-aruncă-mă-n tăcerea din care tu vii, apoi, fă-te spirală şi cazi în buzunar de beţiv alungat, de orb rătăcit... biografia mea este, probabil, o femeie ca oricare alta dimprejur, nefericită acum, iar altădată stînd în spatele unei ferestre cu perdele roşii. şi marea care fură copilul din braţele mamei este un singur val...
cuprinsÎn linişte, trece cadenţat cea mai mare pasăre a lumii, aripile ei închid uşile uitate deschise de oameni... ea caută urme esenţiale, zadarnice însă în uitarea noastră. dintr-un joc al părinţilor, înţeleg că m-am ridicat trist, nu i-am certat, dar nici n-am tăcut, le-am spus mamă şi tată. stelele ieşind ca nişte ouă de sub penele negre nasc miraculoasele păsări. şi de sub aripi cad peste oameni idei ca dintr-un suflet al zborului, idei în cascade. pe aceste păsări unite urcă atent Dumnezeu ca pe o scară cu muchiile roase... cele mai frumoase cascade sînt acelea în care se aude lumina căzînd ca într-un suflet al zborului... în care coboară învăluitor Dumnezeu.
cuprinsS-au dus simţurile mele să moară în mare şi golit am plecat în deşert... mai obiectiv ca moartea. am plecat să-mi amintesc lumea lăsată la marginea mîinii. stelele de depărtare se-ascundeau pe sub picioare... orizontul de vecie se ruga de bucurie să se-ntindă să-l măsoare. mîna mea de sus în jos îşi rîdea de încercare. de la aer am ştiut că simţurile mele stăteau cu faţa în sus şi de la respirare că erau aduse la mal... m-am dus şi am plîns, purtîndu-le pe braţe, zicîndu-mi în şoaptă: hai acasă, că acolo este universul...
cuprinsBraţul menit a arăta imagini a vărsat vasul cu lacrimi, în care din zeci în zeci de ani venea lumea să se spele. şi s-a dăruit, apoi, vorbirii dinăuntrul lor... rostea ceva cînd s-a întors, dar înţelesul meu nu mai era în vreun ochi deschis sau închis. îngenuncheat la ţărm, valul îşi vătăma acel genunchi nesărutat de nimeni. soarele încearcă să fugă de sub talpa veşniciei, este talpa fără urmă care-mi va măsura trupul întins, nespălat de lacrimi, necules de val, neascuns de noapte şi de mamă... de-atunci, aşteptarea mea încearcă mereu să ajungă din urmă aşteptarea cea mare a lumii...
cuprinsMoarte, mi-ai spălat atentă de-atîtea ori trupul şi eu am tăcut, dar tu faţă de mine nu trebuie să taci, vorbeşte sau cîntă pînă cînd eu însumi nu voi renunţa la mine, atunci nu vei mai fi... nu--ţi voi mai aminti cum mîinile tale, zîmbind, îmi schimbau ochii cu ceea ce este privire din tine, cum mîinile tale îmi rotunjeau umerii şoptind: să nu mai laşi femeia să se înalţe pe vîrfuri, cum mîinile tale îmi ascundeau în inimă un fel de înţeles. nu-ţi voi mai aminti cum mi-aşezai pe tălpi, din experienţele tale, căldura părăsirii şi-mi dăruiai tăcînd încălţătura ta, ca să nu mă-nţepe timpul. te-ai depărtat uşor şi m-ai privit aşa cum face-un pictor, ai alergat, m-ai prins de gît, îţi atingeai picioarele şi scîrţîiau cumplit.
cuprinsPoeta care scrie poeme şi naşte, poeta cea creaţă, cu sprînceana subţire şi roşie înălţată-n mirare, tăcînd înţelept, poeta cu sînii căzuţi, poeta cu burtă, genunchi şi obraji, poeta ca muză ei înseşi, poeta rîzînd vinovat, avînd la dantură cuvintele lipsă, dar neesenţiale. aceasta e poeta care scrie azi poemele luminii, alţi dascăli şi alţi luceferi. poeta cu ouă şi sfere, poeta cu sînge scuipat pe flori de mucigai - alte roze, alte-arome... ce mi-e vremea cînd de veacuri stelele-mi intră în lacuri, a zis în sfîrşit poeta, adormind cu obrazul pe butucul înmuiat de lacrimi..., pe toată poezia ei!
cuprinsSoldatul punea numele morţii, nu la întîmplarea sîngelui, ci numele iubitei sale. femeie, tu, din noapte, în loc de ore roşii, mai adă-i nişte şoapte, să nu ştie soldatul că suferinţa curge în creaţie, să vadă şi-altceva decît cerul zdrobit pe alocuri de astre, să nu rătăcească între mormintele celor de dinaintea lui, să nu te-nţeleagă murind...
cuprinsTimpul n-ar fi purtat mască înaintea mea, dacă marea nu s-ar fi născut. lumea n-ar fi purtat mănuşa, dacă pendularea nu mi-ar fi întins mîna frăţeşte. multe guri au rămas nesărutate şi multe înţelesuri mai răstoarnă din bărci privirile fixe. vă spun la modul cel mai serios cu putinţă, vă spun din respect pentru starea cuvintelor: niciodată nu veţi ajunge la mine, de nu mă veţi căuta mai întîi în voi înşivă. sărutul unor stele l-au răpit adîncurile... iar sudoarea cerului mi-a rămas pe umeri...
cuprinsUneori, am impresia că aş vrea să ucid cel dintîi sărut al părinţilor, ca şi cauză a vieţii mele. sînt tînăr, Doamne, cum voi putea grăi eternele cuvinte, cum poate palma mea să prindă veşnicia? unde coincidenţa moare în braţele determinării se află ascuns sînul din care îmi sorb înălţarea şi suspinul. dar cîte clipe voi mai sta ascuns în poezie? aştept răspunsul laolaltă cu marea aşteptare a lumii, încît nimic să nu-Ţi mai spun, nici laudă şi nici împotrivire...
cuprinsDoresc o umbră a luminii, să pot să sparg odată clipele, acele lacrimi de timp, în care se ascunde rămăşiţa marii tristeţi a lucrurilor care există. doresc o urmă, numai atît, o urmă de univers pe pămînt... şi mai doresc să rîd.
cuprinsÎntre ruine, zeii se întorc să plîngă sub marile porţi prin care intrase odată şi lumea şi-n oameni se-ntorc... nu îi mai alung, ci mă duc împreună cu ei, iar zeii îmi spun că tot aici, între oameni, s-au întors ca să moară... nu îi ajut, nici nu-i conving că exist, nu le cînt pietrele, nu-i las să răspundă întrebărilor mele. le spun să moară încet, încît să nu se afle şi, surprinzător, mă ascultă. în urma lor o rochie zdrenţuită alunecă de pe coapsele lumii...
cuprinsDe-ar curge nisipul din mine, cu greu m-aţi convinge să vă mai las urmele... din palmele mele cad aceste chipuri de femei îndrăgostite, cad în lutul modelat de sculptori. aceste cuvinte se scriu pe străzile oraşului nostru, printre marii calupi de tăcere înaltă, care căzură printre degetele nopţii. o boare de vînt îmi spune şi azi că nimeni nu va rosti vreun cuvînt care să determine timpul, ziare din ziua trecută aleargă pe străzi după mine...
cuprinsUitaţi-vă în ochii mei, prieteni, în lacrimi vă veţi vedea - imagini căzînd spre mister. eu nu pot să vă dau întrebarea pe care o dă pămîntul. şi nu ştiu de ce...
cuprinsTămăduitor al morţii, am uitat să scriu despre voi. pictez de ieri cuvinte în sicriu şi-o lacrimă de minte e toată culoarea. copiii mă petrec la mormînt şi, înainte de-a mă duce cu nişte priviri pe umeri, mai cred că pruncul-univers tot la sînul mamei mele plînge şi tot acolo se întoarce să moară...
cuprinsMai cred că aceste clipiri din vreme, din cînd în cînd, se strîng undeva şi nimeni nu ştie ce-şi spun. poate de acolo, convenţional, se împing toate în privirile noastre... şi nuferi şi astre, naşteri şi mirări, deşert şi sentimentele albastre. şi numai, încet, pe un picior de m-aş întoarce, n-aş avea pe ce mă sprijini cu celălalt...
cuprinsNici un gînd nu îmi alungă moartea..., nici măcar o veste nu mi-l laudă pe timp. încerc doar să aflu ce, îngrozite, din afară venind, se ascund de mine.
mîngîiat de septembrie
cuprinsVisam că frunzele se întorc în pom, că pomii se-ascund în inimi de om, că oamenii, cu toţii, se duc la Dumnezeu... iubirea soldatului pe front nu se poate vorbi, se poate doar omorî. iubita acestui soldat învingător şi învins de mistere, stăpîn şi supus, nu se poate înţelege, se poate doar plînge şi uita. atunci se poate privi Dumnezeu şi El mîntuieşte văzul... vreau să am o inimă în care pămîntul să intre tremurînd! atunci cînd se apropie cerul...
cuprinsNu simţisem fandarea şi apropierea scheletului în scenă, venea zîmbitor cu răspunsul pe buze: azi vă voi ţine radicala lecţie despre femeia-curcubeu. ea nu poate fi gîdilată de albastrul cel mai albastru al cerului, ea nu poate plînge şi nici întreba. faţă de lume prezintă o durere acută spre cronicizare la nebănuita bază a culorii roz. văzînd că în sală locul luminii ce-a curs a fost ocupat de tăcere, extravagantul umorist schelet îmi dă mie cuvîntul: problema filosofică a femeii rămîne închisă, pînă cînd din acest curcubeu se aprinde o culoare în durerea lumii şi doar o culoare se mai poate aprinde... ochiul de filosof şi o neimportantă lumină în valoare totdeauna vor pune această culoare de legătură cu fiinţa. în sală, un hohot de rîs se transforma în istorie...
cuprinsS-a tăiat un pas cu drumul, jefuite perspective aşteptau la colţ parfumul călătorului din zgomot. o dîră de voci se pierdea în sîngele uitării... şi m-a găsit apoi jucîndu-mă sub aripa de vultur, o învăţam să uite cerul, dar ea, orgolioasă, aşa cum o va şti întotdeauna stînca, mă tot chema cu ea. nu vreau, aripă, s-aduc prejudicii luminii care-şi usucă lacrimile pe aripile tale...
cuprinsTrăiesc din ce aşteaptă să se nască şi mai trăiesc din vieţile ce ştiu să moară şi mă mai urc pe dunga sitei să le privesc apoi, dar mai trăiesc şi viaţa mea, făcută sită mie, şi mă mai urc pe dunga ei, privind ce am putut să mor din ce aştepta să se nască...
cuprinsLa marginile serii vin copiii, pe tîmple-i poartă pe părinţi, curg lacrimile albe ale iernii şi viscole de patimi spun dorinţe - cuvinte-n care se deschide ochiul întors de mult dintre căinţe... în acest ochi se ruşinează lumea, aleargă goală către braţul meu şi vine de sărută mie ochiul, lipindu-se de el ca de un zeu. pe umăr îmi şopteşte c-o să moară, nu mai e timp să-i mulţumesc grăbit şi plec încet din viscole şi ierni, ducînd pe umeri trupu-mi, încă neputrezit. cuvinte-n care se deschide ochiul se-ntorc acum la cel iubit, la cel privit, pictînd.
cuprinsCei mai frumoşi fluturi sînt aceia care nu se mai văd de sub palmele florii. de va adormi viaţa în legănarea mea, să n-o facă privindu-mă. iar eu de cîte ori am vrut să dorm, de fiecare dată braţele sufletului meu mai doreau să ajungă ceva, cel puţin o piatră... şi această piatră, ca sentiment al lucrurilor, a fost la locul ei tot timpul, în spaţiul dintre mine şi restul de univers, adică. o singură dată, îmi pare, a fost aşezată puţin mai în faţă, dar braţul meu, întins peste un sînge rămas cu ochii deschişi, a acoperit faţa de lapte a unui soldat care, din neplictis pentru noi, a primit să se joace cu fluturi. iar ei se odihneau, pe rind, pe piatra aceea ajunsă de mine.
cuprinsO perdea a ferestrei ochilor mei, chiar dacă lasă să intre lumina spre mine, nu dă voie întunecimii din camera de dincolo să iasă afară... şi-ar trage lumea peste ea cearşaful negăsirilor mele.
cuprinsNu peste multă vreme voi spune adio acestor zări pline de impresii, iar ele vor alerga după mine... de teamă, te-aş ruga să mă iei între palme cum m-a luat odată marea să-mi spună ceva, de neauzit pentru ceilalţi, dar tu nu, tu poţi tăcea, căci tu nu ştii nimic despre felul cum îşi ridicau ei mîinile... voi curge în soare şi-n ochi de copil privind orizontul. suspinul său de înecare a înţelesului şi a valului de acoperire a mîinilor va fi în inima mamei căutînd după urme ori alergînd cu pruncul la sîn. o dată cu valul, întreaga lume se întoarce în sufletul mării...
cuprinsSă ştiu tăcerea solidificată a pietrei, să ştiu acea tăcere de la începuturile lumii sau de la începutul meu şi să mai am şi logica naturii..., doar lacrimi mi-ar mai trebui. nu-mi las mîna să mai scrie şi glasul meu îl culc pe piatră, femeia n-o mai las să îşi întindă braţul, iar ochiul meu puţin deschis aşteaptă vulturii ce vor zdrobi cu piepturile cerul, cu piepturile-nsîngerate vor deschide porţi şi voi intra în urma lor, dar cu toate cuvintele lăsate afară...
cuprinsS-a ascuns natura în mine şi am venit atît de gol de timp, nu am căzut în nemurire, iar moartea dinainte-mi alerga să prindă un loc în ea însăşi... vedeam acum prea mult, chiar bezna-naintînd vedeam, cum se trăgea încet la marginea luminii... doar lacrimi auzeam căzînd inconştient prin mine, ochiul meu murea în trup. am întrebat de lume unde este şi nimeni n-a răspuns. rotită înapoi de spaţiu, urma mea de dinainte încerca a mă ajunge...
cuprinsVăd clipele zîmbind acelor păsări care se înalţă în urma lor. un univers întors pe dos prinde în mişcările noi speranţele anticilor... şi alte legi vor guverna cîntarea Lyrei. tainic se apleacă luna peste oglinzi tremurate, să cunoască acel înţeles al omului, pierdut de mult în ele.
cuprinsşi el, obosit, coboară din păduri cu vînatul pe umăr, se strînge apoi în pelerina nopţii şi visează istoria petrecerii lumii. de l-aş trezi acum, m-aş pierde din mine...
cuprinsPrimul vers e greu, iar ultimul e o-ntîmplare. cupe vechi într-un castel ruinat se pot umple cu privirea, lîngă ele a îmbătrînit Neajunsul. ele deţin un fel de ordine a timpului, flori şi ierburi intrate în săli de dans, sau poate chiar de judecată, sînt curăţate de lumina stinsă în justificare. la mijlocul său, poemul nu e mai mult decît o părere...
cuprinsPrivire de negru în înger mă pierd în starea cuvintelor. dă-mi, Doamne, mîntuirea faţă de mersul lor de la tainic la istorie. în faţa mea, lună, stele, soare, orizont vin de la aparent la sensibil. cel mai mic univers despre care s-a scris vreodată vreun vers îmi stă înainte precum o groapă a lui Thales. între talpa Fiului Tău şi mare ai pus ceva, Doamne, pe care eu vreau să-l sărut. îmi ies dintre buze cele mai sensibile lanţuri care vor lega urechile lumii, să nu plece după şoapte...
cuprinsPe amuleta albastră, în continentul cu umbre, în ţara cu dor, exista o terasă la care nu mai era nimeni îngăduit de timp. un zar şi o uscată sticlă, pe jumătate în praf, abia mai dovedeau existenţa lumii. singurătatea învelise sticla, nici un beţiv nu mai lua totul de la capăt şi nu mai săruta în noapte idealul. dar într-o zi, cu pasul singur, veni un bătrîn şi, supărat, dintr-o privire lovi cu amintire sticla, un sunet sec a modelat ce era împrejur. la geamuri, ochii s-au deschis şi cerul a clipit lîngă un singur nor. părăsit de lume, îşi rîdea singur în barbă acel bătrîn care aştepta să cadă cu fruntea pe zar. ce-aş mai putea eu a vă spune, prieteni, şi voi să nu ştiţi de ajuns?
cuprinsPe ziduri de alb, desenez închisele porţi. de dincolo, omul îmi dăruieşte tăcerea... fără părere se întorc din adîncuri cuvintele, acolo unde au fost plămădite. urmele inimii mele nu mai rostesc bucuria sîngelui, scrisul nu le mai poate şterge, dar nici adînci. şi văd doi tineri care îşi spun îndrăgostiţi, alergînd întîmplător în poemele mele, cele neterminate...
cuprinsCine nu a văzut sînge bătîndu-şi joc de moarte, acela este un om fără glas. paşii se urcau pe înălţatele mele palme şi ele abia mai prindeau obrazul albit al unui soldat rătăcit în pliurile nopţii. cine n-a auzit în vocea uşoară a unui rănit, glasul morţii care se mărturiseşte pe sine, acela este un om care nu-şi ridică braţele din răsputeri, arătînd tuturor mărturia despre privirile calme ale lui Dumnezeu coborît în tranşeu. oare de ce nu vă pot eu spune tot ce am primit atunci de la EL?...
cuprinsAceastă lecţie este cea dintîi pe care ţi-o spun: piatra rostogolită grăbit lîngă pasul meu o văd raportată la marile valori ale lumii. visează clepsidre uitate în geam şi în apusuri de soare... îi întind în palmă vîntul. acum, vei simţi că şi ea, şi femeia au să-ţi ascundă ceva. piatra aceasta din tăcere solidificată începe acum să vorbească şi îmi spune despre sine ca despre-un ideal respins de către întîmplare... şi-mi povesteşte despre-această formă-ntrebătoare a femeii, în care s-au ascuns rîsetele şi lumini ale mai multor lumi, în care s-au pierdut istorii. la umbra pietrei merg şi mă gîndesc la cît de mare trebuie să-i fi fost bucuria femeii, văzînd că nu i se termină darul, înţelegînd astfel că niciodată nu va fi anulată... aceasta a fost lecţia mai marelui tău frate, subţiat într-un alb îmbrîncit de negru printr-o nedumerire de plutire.
cuprinsFemeie, şterge-ţi urmele de pe trupul meu de nisip, pentru că vor veni să alerge copiii, a zis fericitul! pleacă, fericitule, te invidiez, dar mai bine pleacă, mai bine învaţă măsurarea timpului fugărit de ei! ascultă mamele plîngînd îngenuncheate, loveşte marea peste gură cînd tace, smulge-i mîinile şi, dacă sînt spălate şi fără de sînge, aşază-le pe pieptul tău să se usuce! şi nu tăcuse femeia cînd marea fugea îngrozită în ochiul dinainte ştiutor care o plînsese...
cuprinsAş fugi de lume, de nemişcarea ei şi apoi m-aş întoarce să-mi tund părul lung, într-o noapte să îl ard plîngînd şi să-mi omor poemele nescrise. stele din mine, căzute spre cer pentru a se stinge în lacrimi pe ochi, pentru a striga disperarea nopţii, pentru a certa foşnetul mişcării Marei Lyre. în cele din urmă, Dumnezeu le va deschide pe toate zîmbind: şopteşte acum, o să îmi spună, du-te şi şopteşte acum!...
cuprinsSe deschide raza şi pleacă din sine..., un cadavru întuneric se descompune în imagini de oameni. acestea toate se vor întîmpla pe nişte urme. pe acel cadavru privirea mea îl îngroapă, ferindu-l de muşcătura altui orb. chiar dacă există un ecou al imaginii, acesta nu-i va trezi noaptea.
pe acea potecă unde începi să mergi,
multe ajung la cer,
multe se pierd
neridicate şi nemîngîiate.
cuprinsExistă o potecă sau o urmă unde cu adevărat începe Mersul, acolo unde orizontul se înnoadă în sine... fluxul şi refluxul cerului e haină la ţărmul care începe cu mine. marea încremenită în propria ei umbră priveşte cu tîlc la oamenii goi alergînd. dar marea aceasta n-ajunge la piciorul cerului, pentru că, dacă ar ajunge, i-ar putea fi urmă...
cuprinsUn zeu rămas din suferinţa grecilor mă întreabă despre îmbălsămarea cuvintelor mele şi despre nisipul care le face ascunse. el este cernut în clepsidra cu o singură clipă necursă... o singură clipă refuzîndu-l pe timp şi istoria. va veni vremea, spun eu, nerăspunzînd la întrebare, cînd lumea se va privi în clipa aceea ca într-o oglindă interzisă. un plîns se va şterge în lumină... toţi oamenii se vor întoarce în cuvintele rostite...
cuprinsTrupul cuvintelor este rostirea lor, trup putrezit în urechile noastre. iar duhul lor, alergînd în cerc, în acea stare de calm, cea care o dă înţelesul - cîmp de roze înecate în apus -, se tot pierde în efectul timpului. dintre oameni, doar îndrăgostiţii ştiu să alerge în flori...
cuprinsPe palmele mele întinse, care lăsară jos mănuşa morţii, cad picuri de sînge din stele. mă şterg de cuvinte, iar ele, murdare, ridică o sabie, împărţind respirarea. întreaga natură îşi uită urmările în mine... gol şi ruşinat de toamnă, pămîntul se acoperă cu graiul cuvintelor mele... oamenii care aud din ce în ce mai puţin se duc tăcuţi la ţărmul unde le vorbeşte marea despre moarte...
cuprinsUn ţăran plîngea. i-am dat o casă, el i-a trecut pragul, apoi a ieşit tot plîngînd. i-am dat o pine. a gustat din ea şi a plîns, i-am dat menire înaltă şi tot mai plîngea. i-am dat un copil. l-a sărutat şi apoi l-a ucis. deznădăjduit, plîngînd şi eu, i-am dat o cruce. a tăcut, a zîmbit, şi-a lepădat istoria din palme şi s-a culcat pe ea...
cuprinsÎnaintea mea se află arborele care nu s-a gîndit vreodată la felul cum comunic eu cu pămîntul... în el veghează amarele păsări pe cei care devin umilii cerşetori ai lumii şi cărora pe umeri le suspină luna. las urme fierbinţi pe o altă urmă a morţii. îngrozitele păsări îşi întorc privirea de la piciorul meu gol... un val, care ar putea să fie de cer, cu spume de lumină ne atinge moartea. amintirile mele stîncoase tot păsări aduse de val mai poartă pe umeri, sînt simbolurile lumii atinse de geana aplecată încet, ca înţelesul peste ochiul poemei...
cuprinsViaţa mă smulge cu gheara din mine însumi şi periculos îmi citează din memorie cuvinte pe care nici piatra nu le-a ştiut vreodată, dorind să mă înveţe aceleaşi lucruri pe care le-a arătat tuturor. iar mama, din mîinile morţii, mă strigă pe nume... imaginea mamei îmi cutremură starea de om, un zbor de nenaştere se duce să vorbească despre o eventuală lumină care să fluture-n mine... calcă tăcerile chircite sub auzul meu, simţurile sînt ca nişte lănci şi cu pumnul zdrobesc zadarnice cuvinte proiectate pe zid. şi tot în zid o gură-mi zîmbeşte...
cuprinsO mînă s-a desprins dintr-un trup necrescut... şi dintr-un timp asemenea ca oricare mînă care prinde ceva. în schimb, din mîna nopţii, în loc de picături de sînge de la-ntîlnirea cu lumina, curg picături de stele... iar florile din noapte aşteaptă anulate reîntîlnirea cu lumina şi cu ochii. în schimb, seminţele lor au pe retină lumile pierdute. mă-ntorc şi fur ca pe un ceas de aur din buzunarul de la piept al nopţii soarele.
cuprinsTe-am căutat, frate, în osul străbunului meu şi tu uitaseşi să fii te-am căutat în rotirea pămîntului - nu te puteam privi. în mine te-am căutat şi am simţit că trebuie să mor cu întrebările nepuse mamei...
cuprinsPrietene, încearcă să vorbeşti despre timp ca despre o fiinţă ciudată, poate chiar ca despre un semen al tău, căci natura nu poate fi singură... schimbarea formelor este un cod al existenţei şi formele întind braţe interioare să mîngîie fondul... te-ai gîndit că trecutul este un om căruia i-a căzut imaginea şi îşi lasă la întîmplare urme după nişte paşi alergînd din determinarea uitată de mult, că prezentul este un copil căruia creşterea i-a ajuns la ochi şi gîndeşte locul ce va fi al urmelor? că viitorul e un embrion închegat în pîntecul urmei cu sînii lăsaţi? realitatea, prietene, are trei braţe întinse, pentru mîngîiere. mîngîiere de om şi mîngîiere de moarte...
în armata răspunsurilor
cuprinsNu mai striga, ostaşule, cu strigătul vieţii înspre viaţă, ci încearcă a striga cu viaţa înspre menire, pentru că viaţa şi moartea îşi şoptesc între ele cuvinte pe care nu le auzi. fă ceva înaintea frunţii glonţului neîncreţită de mirare! nu mai striga, ostaşule, n-auzi?! istoria se învaţă din fapte şi nu din cuvinte, cuvintele, desigur, le ştii zadarnic...
covîrşitoarele întrebări
cuprinsCa să mă poţi asculta, subţiază-te, frate, în suflări dezlipite de trup, întreaga iubire de viaţă adu-o în tremurul mîinii mele întinse către tine. tu eşti viu, pe cînd eu nici n-am fost decît în mintea ta...
cuprinsDeasupra cuvintelor mele sînt multe lumini departe de înţelesurile nopţii... copacii cu mîini uscate şi lungi ţin cu disperare bucăţile de cer să nu alerge în urma păsărilor... în ochiul meu se roteşte timpul departe de urmările sale. şi oamenii vin la împăcarea cu moartea şi oamenii cîntă în poemele mele...
cuprinsDansul ritualic mai străbate încă din negîndite trecuturi ideea de azi... apoi se duce pierdut la întîlnirea cu extazul morţii. dorinţe din stele căzute stau rezemate de mîinile mele în dansul ritualic...
cuprinsLumea ca sete a marii geometrii... o văd răscolită în piramide care adună şi înalţă, în cercuri care închid şi păstrează, în cuburi metafizice, rostogolite greu pe sărutul nostru. toate sînt spaţiu şi timp, pămîntul acesta e masca unui mister întrupat.
cuprinsCunosc clipa făcută pulbere de eternitate, cu care mi-am şters ochii înainte să privesc o dată chipul omului cu fruntea aplecată peste piramidă, legi şi stele. cunosc acel ceas zbătîndu-se mereu într-un pumn de soare, cunosc acel catarg sfărîmat, ieşind din adîncuri, căutînd o solie. cunosc şi stîncile spulberate de mîngîietoarele mele atingeri, eu, săratul om al plînsului mării, cînd moare la ţărmul cu oamenii goi...
şi mai aplaudă cine poate
cuprinsUnui om obişnuit am spus: să fii amantul depărtărilor din noapte... şi cel mai bine în lumea aceasta este să exişti cînd pesonala nefiinţă rîde de misterele memoriei de pămînt. tu să ştii că în cer nu este memorie... aici soarele se destramă în picioarele care aleargă în ochiul ierburilor, în adierea respirărilor reciproce, care închid pleoape şi şterg uşor urme... tu să ştii că apele cele mai curgătoare sînt acelea care îţi potolesc setea. printr-un cerc de foc, leoaica din noapte face salturi mortale pe tot parcursul luminii. ehei, cîte cuvinte în spectacolul acesta, mi-ar fi cu neputinţă să le cobor pe toate pe braţe, a zis el. pieptul meu rece era de neatins...
cuprinsTroznesc butucurile care n-au sărutat obrazul vreunui cap retezat. emoţia e plictisită în părerile unanimităţii. umbra e mută şi oarbă, dar de înţeles, prin lumină şi context, înţelege totul, chiar şi pe timp şi atunci se lungeşte... umbra, fraţii mei în curs de judecare, este o compilaţie a lumii cu realul. de aceea vă zic, precum o linie de cer şi pămînt biciuind un ochi înfumurat, să mă atingeţi! genunchiul stîng va fi pe soare, va fumega pierind încet, genunchiul drept va apăsa uitarea şi mereu va creşte... prieteni, vă zic, priviţi-mă repede, pentru că altfel riscaţi să nu mai vedeţi din mine decît un singur simbolic genunchi...
cuprinsA evadat, urlînd, timpul din mîinile mele întinse pentru îmbrăţişarea cu moartea, iar pe segmentul întins de la firea mea la natură se văd bătrîni ale căror braţe profanează spaţiul cel de nemişcare. un tigru nenăscut se luptă cu imaginea lui alergînd, devorînd căprioare... tigrii, să ştiţi, niciodată nu urăsc tresărirea căprioarei şi nici alergarea. adulmec urme ale cuvintelor, în ierburi înalte de gînd mă strecor... gata! acel cuvînt a tresărit, sînt bătrîn, n-o să închei această scriere al cărei colţ atinge zidul peste care nu voi putea sări...
cuprinsFurtună de timp nisipos, alungat din respirarea vieţii, se zbate azi în lacrima întîi, celelalte sînt fireşti, precum fireşti sînt şi cei rămaşi în urma mea... pasul în care voi trece - amforă purtată pe umeri de zei către lacul unde se vor strînge morţii care n-au ştiut să moară...
cuprinsAm încuiat amintirea, nu în minte, ci în turnul trupului meu. acesta veghea îndepărtatul drum al femeilor şi un altul care ducea pe front... am rupt ramura crescută din regăsirea somnului. marile sprîncene uscate se culcau pe rădăcina ochiului, închizîndu-se ca un sărut de om şi de cer... pe ramura ceasta alergau cu disperare imagini şi oameni, doar pentru a nu se pierde în ei înşişi... şi ca istoria să nu ruginească în noi, am bătut-o în palma cerului... femeile toate le vedeam venind, ca nişte păsări înalte, la judecata bărbaţilor orbi, şchiopi, înţelepţi. ca ele să şoptească ceva, nu le-ar fi de-ajuns tăcerea mea întreagă şi nici chiar prăbuşirea acestui trup al meu peste ruinele lumii...
cuprinsToamnă alergînd desculţă după păsări, precum o rudă îndepărtată a morţii, să nu rupi filele din cartea acelui gutui, mai bine lasă-le necitite şi le ascunde în restul tău de lumină... ele de mine se tem ca de un ochi de pămînt, care, o dată închis pentru totdeauna, închide în el şi imaginea lumii... această pictură aleargă în prima ei schiţă de plasmă, în timpul de plasmă, abia adus la noi dintr-o împărăţie care cu greu ne mai putu rămîne în gînd. şi tot eu sînt pictor uneori şi plîng în faţa pînzei. văd acea femeie alergînd printre arborii goi, ornamentaţi cu păsări. vărs atunci culorile în paharul de apă al unei seri confortabile. culoarea, în simţul meu din urmă, ca o rămăşiţă a luminii rătăceşte chiar şi în pierderea nopţii... femeia s-a oprit din alergare, nu puteam să văd, nu puteam să ştiu dacă paşii ei s-au stins într-o lacrimă, ori în propria lor umbră... pentru că nu puteam să văd, i-am pus palma pe buze, am zîmbit zicîndu-i să tacă...
cuprinsDe-aţi şti ce se ascunde sub tainicul gheţar uitat la poli de lume... cine va ridica acea cheie, care n-a zornăit vreodată în unghere, va şti că lucrurile gîndite cel puţin o dată nu se mai întorc în sine... refuzul lor se stinge ca lebăda unui cîntec. menirea, ca întoarcere-n sine, se va schimba în bucurie. faldurile întrebării nu vor mai împiedica mersul omului fără de chip, care va trece cu secretul lumii în braţe, iar mările lumii, atunci înălţate, vor purta pe ele cîte ceva din ce astăzi cînt eu.
cuprinsDe cînd în gînd tăcînd m-am întrebat ce-ar fi tu, lume, să nu fii în fapta de-a trăi ca un răspuns, m-am rostogolit în neauzit şi m-am răstignit în fapta mea.
cuprinsGreşeală a lumii, de a nu ţine pe braţele tale întinse spre tineri nici un răspuns al suspinării tale, arată lor chipul morţilor care-au rămas cu ochiul neînchis spre tine. să tresară atunci, să alerge înapoi sau înainte, pentru că, la stînga şi la dreapta, stau alungite clipa şi cu moartea, precum nişte ziduri înalte... ziua, ca o lumînare, tot picură pe mîna mea cînd caut în cartea cea veche, aceea cu toate cuvintele pentru tine rămase nerostite. iau toate aceste cuvinte şi trec în nerostire cu ele aşezate pe piept, iar cheia porţii lumii o las, o las neîntoarsă...
cuprinsDe-atîta nerăbdare a mea de a-mi privi sufletul în faţă, îşi sfîşia timpul cămaşa la gît: hai, vino spre mine, loveşte-mă cu gîndul, înţeapă-mă cu închiderea pleoapei, iar eu te voi lovi cu întîmplarea... era apus în lume şi un cal negru alerga în veşnica zăpadă, iar alergarea lui scria propoziţia de existenţă a lumii. de la singura noapte şi de la împerecheatele stele nu mai puteam să-mi iau privirea... şi calul alerga departe, în şaua lui cuvintele mele nu-şi întorceau înţelesul, fugeau să nu fie lovite de propriul meu viitor...
cuprinsDumnezeu mîngîia bulgărele de pămînt şi-l arunca în gropile de cer şi ele promiteau urmarea... erau gropile în aşteptarea laptelui istoriilor. dar, deodată, se desprinse din pămînt uitarea şi rămase mai în urmă, Domnului să se închine, să afle cărarea... El a tăcut, n-a mustrat-o, înţelegînd că aşa e mai bine, iar uitarea născu, apoi, înţelesul în urma unei clipe de eternitate care stătea să se-ncline...
cuprinsLumina are spaţii prin care poţi trece mai puţin văzut şi spaţiile se schimbă după cum vrea universul... veţi descoperi asta şi-o veţi folosi în lupte. dar neatingerea înţelesului îşi soarbe porţia de aer din aerul care se cuvine înţelepţilor. prin gura de cer, rămasă mirată, se varsă lumini, dar fără de ţintă. întîmpinate sînt de umerii mei goi... se împietrifică uitat peste ei, lăsîndu-mă neterminată statuie în noapte.
cuprinsÎnconjurat de mîini care ştiu a rupe Timpul, precum o scrisoare într-o tăcere oferită de lume, stăteam rezemat nu de soare, ci de imaginea lui. nici o pasăre nu muşca din conturul umărului meu cel înălţat şi nici o lacrimă a unei stări de Dumnezeu nu se frîngea pe umărul rotund ca o planetă albastră. doar cerul mă spinteca imatur într-o viteză egală cu alergarea morţii în destin... mă spinteca la fel cum imaginea mea de copil spinteca ochiul străbunicului meu născut pentru îmbrăţişare. străbunicul meu era un zeu venit de prin părţile Macedoniei, eu merg dintr-o familie de zei înfrînţi de bucuria de-a trăi imitîndu-i pe oameni... vă spun puţin, pentru că mesajele sînt pierdute pe drum. mă opresc în locul în care beţivii îşi zic ultimile cuvinte şi-apoi se despart. dinspre lume, îmi vine în nări un lung miros de mirese...
cuprinsCopiii tăcuţi se duc să-şi urmeze părinţii, copiii aceştia nu rîd, nici nu plîng... mă dor lumile dimprejurul meu, luminile şi nopţile din mine păşite de lumi... ruşinat, nudul luminii trage zîmbind cortina cu stele. mă relaxez, absenţa din cuvînt mă cheamă la sine. văd amuleta albastră cum stă rezemată de semenii mei. alunecă în mine acele veşnicii negăsite de om, necuvîntate de el. şi aflu-n tăcere că pieptul împuşcat al pămîntului, că pieptul vindecat..., tot mormîntul meu va fi...
