Un sentiment
Balada sinelui pierdut
Poemul celui neîndrăgostit
Poemul stingerii de zîmbet
La nunta fără stele
Cîntec pentru tăcut
Eu am murit în prima mea carte
Cuvinte de stare
Dimineaţă deşertică
Poem nepoem
Nimic din umbra ta
Amintiri se-ntorc
Poem zărit printre gene, precum profilul de marmoră albă-ntr-o umbră
Rîuri care ar fi trebuit
Monolog
Imagine de postulat
Sufocarea titlului de către puncte
Pretenţios şi neterminat
Nebănuita chemare
Jertfa unei iubiri
Trimiterea în universul din piatră
Poem de înserare
Nu mai am somn
Poemul de piatră
Poemul unei seri de noiembrie
Poemul străbătînd în cuvinte
Poem îngreunat de cuvinte
Floare de lumină
Poemul oraşului vechi
Mersul pe cele trei puncte
Poemul colindătorului
Înţeles la moarte
Marea găsire
Spusă prietenilor
Mersul pe puncte
Tremurul ideii este încărcat de iubire precum acela al lacrimei
Poem dăruit printre gene
Prinderea fluturelui aşezat pe cuvinte
În genul romantic de azi
Adevărul cuvintelor mele
Pînză
Se va vorbi o limbă
Balada sensului nespus
Cuvîntul interior
Poemul stelelor negre
Nu vreau să mor o dată cu zeii
Priviri
Punct aruncat dintr-o mînă
Poemul cu desăvîrşirea
Deprins cu socialul
Peisaj
Răvaşe
Amintirile răscumpărate
Asumarea cuvintelor, zadarnice multe
Poemul celui care va tăcea
5 mărturisiri convenţionale ale lui Marius Marian ŞOLEA de pe vremea cînd se credea poet
Poem de încheiere
cuprinsRămăşiţa urmei mele în cuvînt nu va spori ruina, nici nu va şterge praful de pe săbii. va ridica pe mîini doar pelerina sfîşiată şi-apoi cu alte pietre o va acoperi. iar tîmpla zării nu va fi împinsă, nici neajuns, nici moarte nu va desolemniza momentul urcării pe scară a păsării cu aripile frînte şi picurate cu ceară. doar graiul ei va mai muşca urechea nopţii şi-o stea va coborî în lacuri la priveghi. cîte un copil grăbit îşi va întoarce capul şi va lovi cu băţul oglinda în care se mai strîmbă cerul...
cuprinsVenit obosit din jocul mişcării, cu ochiul întors în determinarea ei, un umăr lipesc de idee şi nu sprijin cuvîntul, ci lumea... e lumea pierdută în clipă, e lumea pe care o caută istoria plîngînd. un singur sens al ei eu l-am găsit în mine şi mîna mea, ce închisese ochii stelelor şi beznei, alungă acum femei profilate în apusuri de soare. tăcerea lor nu rîde, nici nu plînge. din nevîrste, ele vin mereu la întîlnirea mea cu moartea.
cuprinsSărut picioarele goale şi pierdute în iarbă, căutate de timp... tineri alergînd îndrăgostiţi, voi sînteţi sensul cuvintelor mele care manîncă secunde răsărite în urmele voastre. pe spatele stîncii din mijlocul ierbii se aşază noaptea la odihnă, iar eu vă aştept în privirile ei sclipitoare. mai am pentru voi răsăritul şi strigătul luminii pierdute, îndrăgostiţii mei cu trupuri uitate în spatele nopţii. treziţi în poemele mele, vă întoarceţi şi-mi spuneţi, ca dintr-o oglindă, să tac... e mult mai bine pentru noi să ne laşi îmbrăţişaţi, dormind, aşa cum sîntem, împlinitori ai firii lumii. îndrăgostiţii mei, eu doar vă sărut picioarele goale, pierdute în iarbă...
cuprinsRup rochia cea albă de la nunta lumii cu îngerul morţii şi mîna-nvechită se schimbă în arbori sărutînd pămîntul. văd razele luminii alergînd cu viaţa la sîn prin tot universal, în stări diferite de timp. arborii mîinii mele văd ceruri şi păsări care coboară pe ei, arbori cuminţi, care nu storc orizontul, nici luna aceea scăpată din pumn.
cuprinsEu n-am fost lovit, eu doar am mîngîiat cu pielea obrazului meu acea palmă. cu femeia printre clipe mă pierd în cuvintele mele. ea tace de atunci, ea tace de parcă aşteaptă lumea să se nască din nou. ea tace cu ochii aceia rătăciţi sub vălul de mireasă a lumii, cu ochii aceia prea trişti ca să vadă cum cădeam în faţa ei din propria mea umbră...
cuprinsNu mai plîng în umbra arborilor goi, nu mai caut răspunsuri care mor în noi... şi nu cînt cuvinte care să mai spună aprigului soare: astă clipă, noapte bună! sînt azi întors din mersul lumii, tot universul se opreşte cînd trag cu disperare timpul din braţele humei... tot universul se închide cînd se deschide ochiul meu şi-ncep a bănui mişcarea că-şi caută locul morţii în trupul unui zeu... haide, inimă neghioabă, mai saltă înspre astre, umilă bucată de carne în spaţii sihastre!
cuprinsEu am murit în prima mea carte... întors azi din chipul tău, mă tot duc spre marginile lumii şi ţin cuvîntul în mînă ca pe-o torţă. zîmbesc spre gheţarii aceştia şi mă gîndesc ce moarte dulceagă au poeţii cînd li se mărită, pe rind, toate iubitele pe care le-au avut, cînd triste se-ntorc la soţii lor care nu vor şti nicicînd de ce cîştigă ei confruntarea cu timpul. deasupra frunţii mele se odihneşte cerul alb, de pe care s-au şters cuvintele pe care ar fi trebuit să ţi le spun zadarnic...
cuprinsCuvintele mele care poartă în ele despărţirea mea de lume au bătut la uşa voastră şi au cerut să vă privească chipul, să-mi spună apoi cu ce chip să plec... m-am dus înăuntrul unei clipe şi m-am aruncat în adînc..., pe palmele uscate de moarte ale vremii. nu s-au strîns, dar nici nu mă aruncă. vă iubesc, oameni, şi mă uit la voi precum ideea la cuvînt.
cuprinsPoemul scurs pe nisip din sînge şi din privirea nopţii s-a despărţit de mîna care-l tremură. sărută azi o lume în rostogolire de păreri. tremur tînăr, rostogolire hidoasă şi vers riscant măsurînd eternitatea se schimbă în aripă, în înălţarea de iertare-a lumii şi cu marginile ei loveşte clepsidrele goale. iar versurile toate se transformă în aripi. şi stelele stingîndu-se încet privesc poemul de aripi... tăvăliţii cactuşi, prea jos acum, în imensul galbenei zădărnicii secate, au prins acele mîini osoase iesind dintre dune să ofere sărutul copiilor născuţi cu feţele zgîriate...
cuprinsArcul dobîndirii morţii - ce armă ciudată-ntre oameni, ce armă banală în ei!... Empusa urcă precum o leoaică de piatră pe o piramidă a lumii şi reuşeşte să plîngă. bătrînii aud că de multe ori copiii sînt ironia disimulată a femeilor faţă de bărbaţii lor... zîmbind mă întorc în sufletul meu. cu mine cu tot este şi mai gol...
cuprinsNimic din umbra ta nu mai e umbră a trupului meu. îmbrăţişată de ochi, precum un ţipăt la-ntîlnirea cu singurătatea morţii, tu nu poţi întinde mîna... chiar şi timpul şi-ar grăbi atunci mişcarea. cu rochia de mireasă ruptă, tu treci în acest început de furtună... să nu tresari cînd fulgerul îţi luminează puţin din existenţa lumii...
cuprinsAmintiri se-ntorc în experienţele vieţii şi-ale respirării precum nişte pantere străpunse, zărind în orizont sîngeriu zbaterea naturii. îngenunchiaţi precum lumina peste trupul lor, ucidem zeii din noi ca să trăim apoi un timp al morţii lor... şi al nerostirii noastre. din propriile umbre ne ridicăm iubitele şi plecăm cu ele de mînă...
precum profilul de marmoră albă-ntr-o umbră
cuprinsMă priveai din întoarcerea mersului tău cu ochii aceia tîrzii precum răsăritul aşteptat cu spatele lipit de nisip. eu mai pierdut în frig, tu mai pierdută în moarte, mai pierdută chiar decît alergarea mea tensionată în timp ori în mîinile mele cînd te-am lăsat jos. m-am simţit rupînd acele rădăcini care-ţi legaseră umbra pînă sub fruntea mea... fă-te arbore-n toamnă, ai zis, tu nici o pasăre nu vei răni, vor veni în braţele tale şoptindu--ţi c-au împărţit cerul şi că bucăţi din el ţi-au adus pe aripi... am rupt, am sfîşiat cuvintele să ies din aceste imagini...
cuprinsRîuri care ar fi trebuit să fie lacrimile soarelui în această mare şi rotundă noapte poartă pe ele către trupul meu de stîncă acele mîini rupte din femeie... mi-e dor de propria mea inimă părăsită departe, mi-e dor de profilul acela zărit undeva la o fereastră ca o despărţire de viaţă. mi-e dor de lacrimile mele tinere schimbate acum în îmbătrînite cuvinte.
cuprinsÎnaintea mîinii mele se tînguie de el însuşi un univers modificat de om. atingerea mea nu-i ucide impresia şi marea, tîrziu, îmi mişcă degetele amorţite la ţărmuri. focul central s-a stins de lacrima înţelepţilor rezemaţi de clipa prin care lumea li se strecoară în gînd. această prea lungă poveste n-ar fi trebuit să mi-o fi spus în aceste cuvinte.
cuprinsDin acest punct al meu subiectiv de vedere, cel mai trist cuvînt pentru rostirea morţii nu este nimic altceva decît numele meu. dar eu mereu o sfătuiesc să tacă şi a încetat să strige, parcă. vino, mamă, să-ţi arăt cum o mîngîiai pe Moarte pe gură...
cuprinsPot atinge marele animal în blana căruia grăbiţii oameni îşi construiesc timizi, inconştienţi, istoria. în blana aceea este totul, de la Adam cel exilat şi căutat în Iad şi pînă la bărbatul democrat, poliglot şi viril. tu, bărbate, te tot duci cu femeia la tîrg ca la viaţă, formele ei mergînd sub braţul tău se coboară alungite în umbre pe pietre neplînse. luptători întorşi la mame şi la fulgerul dintîi se mai opresc puţin şi rîd...
cuprinsCuloarea amurgului şi inconsistenţa florilor trebuie duse pe braţe femeii, indiferent de efort ea îşi doreşte pînza de păianjen. pe faleză, la marea urmărilor, coboară atent Dumnezeu şi caută o barcă purtată pe mîini care vor scrie spumele... în barcă şi fără de vîsle, femeia cu ochiul de ceară nu poate să ştie că la acest mal numai Dumnezeu mai poate vedea valul, nisipul şi eventualul scris. sclipesc uşor, în noapte, înţelesuri pe mare, bucuria găsirii unei lumi nu mai poate hotărî opţiunea şi ruşinată apoi se retrage în rochiile ei... acest poem nu se va putea termina.
cuprinsVai, ţie, vieţuire de sînge, cum te mai usuci pe verdele ierbii! secretul picioarelor goale această culoare îl are şi soarele prins la iubit pe iarbă a plîns. tu, femeie, dacă îţi doreşti să fii mai frumoasă, aleargă desculţă, îmbrăcată cu soarele prins la iubit. dă-mi mîna şi hai la fratele sînge, să cădem pe iarba c-o mie de braţe...
cuprinsO învăluită simetrie a universului îmi stă înăuntru sub privire şi n-o pot aduce afară pentru că astfel cerul s-ar mai mări c-o palmă... nu pot schimba realitatea şi lupt să-i dau sărutarea. o linie a determinare a lumii trece prin inima care îmi îmbrînceşte sîngele spre viaţă. în mijloc de glasuri ţipînd voi cădea în genunchii de apă sub ochii lui Dumnezeu şi înaintea trandafirului galben pe care, murind, îl voi arunca spre cer ca pe-un mesaj ştiut doar de mine şi de Dumnezeu...
cuprinsA adormit mîna mea dreaptă şi a visat cuvinte ascunse în mister şi-n nerostire, cuvintele de primenire a lumii, voci din fiorul ei au trezit această mînă şi vede azi urechea voastră aplecată ca să moară, lipindu--se încet de un glas al pămîntului. şi plînge mîna dreaptă înălţînd de la pămînt urechea uşoară. către cer o petrece cu şoapte pe care de multe ori nu le aud nici eu...
cuprinsMai singur chiar decît convingerea mea despre lume, mai sigur decît propria mea umbră pe străzile ei, colind printre palme întinse, şoapte şi priviri. nici un gest al meu nu le alungă, tot nisipul unei lumii, pe care se scrisese-ntr-o clipă istoria, îl port azi în braţe, scurgîndu-se-ncet în poemele mele...
cuprinsPe o pată a cerului, nu mai am somn de nemişcare şi am căzut, trezit, pe umăr de om, un om care a gîndit de mult prezenţa mea, dar nu a fost atent la întîmplarea poetică. nici n-a mai putut ajunge la-ntîmpinarea destinului meu. nearuncat în drumul umbrelor, mă-ndrept spre locul unde se vede cel mai bine cerul şi focul central... o lume întreagă, precum o grotă fără taine, îmi deschide întregul trecut cu umbre pe zidurile lui. în el vă pierd iubiţii mei prieteni, în el mă regăsesc...
cuprinsO piatră mi-am pus pe suflet şi-am auzit căzînd un fel de timp, din suflet şi din piatră. o mare disperată îşi lovea ochii de cer şi albatroşi însîngeraţi cădeau peste obrazul ei în sărutare. un soare pe jumătate aprins asfinţea după lacrimi şi întreaga tăcere se săruta cu tăcerea adîncului mării... fără de urme am trecut pe ţărm şi un bătrîn avea la picioare o pasăre moartă, i-am pus mîna pe umăr, era orb cînd s-a întors, dar ochii lui mi-au arătat direcţia. am dat nisipul de pe suflet şi am văzut căzînd pe el un fel de veşnicie...
cuprinsDoamne, oare valul vieţii mele va şterge ceea ce este scris pe femeie? va scrie mîna mea cuvintele noi pe acel trup cernut printre degete? o umbră pe dale de piatră fugind pe sub razele lunii se duce să plîngă, un chip de copil către lume fusese acoperit cu o palmă...
cuprinsDin ochii mei, în lacrimile mele, au căzut imaginile lumii toate în nisipul scurs din clepsidrele ei cele sparte de păsări, de ideile-păsări. ceruri îmbrăţişate de aripi şi oameni miraţi de umbrele lor muritoare... pentru ce mai scriu eu astăzi, dacă în mintea mea voi arde aceste tablouri?
cuprinsAmintirea mea, însingurată regină bătrînă a propriului trecut, mă ţine de mînă, iar mersul meu o poate schimba. castelul morţii mi-a prins cu o turlă ochiul. nu ştiu, nu ştiu ce este timpul, filosofii toţi nu îmi sînt de ajuns, îmi trebuie mîntuirea. azi, separate întoarceri şi fulgi rătăciţi au oprit din alergare frunzele, ce anotimpuri ciudate! mîine, din timpuri ascunse, nişte secunde vor veni la mine să-mi ceară înţelesul despre frunze...
cuprinsCu scrisul am întrerupt tăcerea, să mă iubeşti precum iubeşte noaptea lumina unei stele căzînd. eu m-am ascuns de frumuseţea Ta, uitarea şi teama mi le-am luat de mormînt. îţi mai aduci aminte de mine cum îţi priveam ochiul în livada cu piersici, cum dincolo de ochiul Tău vedeam soldaţii aceia care trăgeau miraţi în mine? găseşte-mă în cele create de cuvîntul Tău! Tu eşti frumos, Doamne, precum o lacrimă care aşteaptă să cadă, tremurînd deasupra lumii pe care o văd atît de mult ca fiind a mea...
cuprinsPrin oraşul acesta al vostru plimb orbul culorilor mute şi orbul mă trage la luminile lui... poetul pavajelor serii, însingurat, plimbă omul din mine şi vrea să-i arate jocul culorii totale sau tăcerea ascunsă în timp. un domn elegant, măsurînd luminile nopţii cu pasul, s-a înnegurat. al nu ştiu cărui trup s-a întins alb, îmbrăţişînd, pe dinăuntru, lacrima unei femei cu mîinile murdare.
cuprinsO stîncă deschisă în faţa paşilor mei - ce miros fierbinte de uitare a lumii! şi tot ea priveşte stelele ce se apropie o dată cu timpul... mă duc pe inima mea, să vă găsesc pe voi, cu sentimentul plecării pe o corabie fugară să văd de unde vine depărtarea... nu mai găsesc cuvinte, lor le este teamă de mine. tu, care cu ochii tăi priveşti aceste rînduri, să ştii că în ei s-a deschis acea stîncă...
cuprinsTu ai plecat din acea biserică, precum de pe lacuri se duce o pasăre albă, un rege bătrîn plîngea la fereastra castelului său ce străjuia lumea. tu ai plecat precum o pasăre într-un anotimp pierdut... precum un sentiment o dată cu moartea, tu ai plecat cununată cu lumea. nu trebuia să ştii că eu sînt acolo, ce ochi trişti mai aveai! nu te întreb nimic, tu nu îmi poţi răspunde, tu doar te înalţi în sentimentul acela al zării. şi încă ai pe aripi mîngîierea unei lacrimi de pămînt. tu eşti ca o piatră pe care o arunci în prăpastie, de care ţi-e dor atunci cînd îi auzi suspinul din adîncuri...
cuprinsAm alungat zeii de la cina lumii, răniţi s-au dus să tacă în locuri unde istoria nu-i mai putea ajunge... astfel, eliberat de un anume timp, vedeam clipele proprii faptelor mele prezente cum se înlocuiau cu nişte clipe din trecut... doar o judecată mai venea cu mine în existenţa lumii... acest poem îl va termina Dumnezeu.
cuprinsÎn răspunsurile oamenilor am găsit plîngînd un copil. lacrimile lui se opreau pe mîinile mele, mîini care vor modela poeme şi chipuri... iar cu mîinile voastre voi smulge singurătatea din mine. o să vă chem atunci la moartea mea de dragul acelei uşoare tăceri şi-o să vă arăt cum, imperturbabil, merge mai departe lumea... nu moară singurătatea poeţilor!
cuprinsO aripă ruptă din zări Plînge, învelind o mînă care abia renunţase să mai strîngă lumea, dar a scris că titlul primei mele cărţi e titlul întregii mele vieţi... de-atunci poemele mele vă poartă spre propriile voastre suflete. iar eu pot să mă uit sub acele imagini create aşa cum m-aş uita sub pliul unei pături. cu impresia de mînă, pe aleile de noapte ale toamnei cu felinare uşoare precum nişte guri care aşteaptă sărutul ud al nopţii, mă tot duc şi mă tot pierd în poemele mele. fără de întoarcere, fără de-nceput şi fără de voi...
cuprinsTot ce înseamnă cosmos, condensat în propria-mi moarte, mi-a desprins mîna din piatra cu care doream să acopăr urmele adînci ale lumii... pe timp şi pe inimi. alte margini de pămînt înălţau pe umeri cerul, alte stele aruncate peste păsări întrebau privirea mea dacă există şi am plecat aşa, mergînd pe puncte.
este încărcat de iubire precum acela al lacrimei
cuprinsÎn mîna mea întoarsă din mîngîierea lumii, e prea tristă piatra ca forma ei să mai însemne ceva în faţa formei lumii...
cuprinsOchii universului se închid pe rînd, încet, să lase să crească lunga noapte de apoi, lunga noapte din el însuşi... iar ochii mei prea trişti nu mai primesc în ei din veşnicie nici valul, nici nisipul, nici scris, nici pendulări şi nici chiar munţii rupţi de mult de ochiul altuia care-a dorit să mă zărească pe mine, cel cu umărul ieşit în arbori. un surîs e totul, acoperit încet de un deşert ori de o mare...
cuprinsTot ceea ce este ordonare cu disperare încearcă să-mi omoare umbra şi rîsul chiar, ca pe o umbră a mea... tot ce-am înţeles mă înveleşte precum un văl de sicriu şi împrejurul meu se apleacă plînsul din fiecare poem.
cuprinsCe tot avem noi, poeţii, cu sînii femeii?! să fie dorinţa ascunsă a vieţii sau o revelaţie a unui fel de moarte? atingerea ideii? un sîn lăsat de femeie uşoară, o ţigară plimbată pe buze uscate şi luna dormind între cruci de biserici înalte coboară în gînd. tramvaiele trec cu ultimii oameni şi vîntul nu are curajul să-mi spună vreo şoaptă, iar lumea visează în noaptea aceasta în inima mea. pe trupul răcit de fereastră, topite lumini se opresc. tăcerile mor în formele lumii de umbră. paharul gol - clepsidră neîntoarsă a respirării mele! Dumnezeu am scris în praful mesei şi degetele împăcate cu lumea intrată în casă s-au stins. am uitat femeia dormind dezvelită, cu mîinile căzute-n dorinţă pe hainele mele..., o privesc şi plîng şi plîng de parcă n-ar fi ea...
cuprinsAdevărul cuvintelor mele să vă judece, prieteni, cînd din gol vă va naşte uitarea. am întrerupt golul şi dincoace de părere, împreună cu moartea, aştept o urmă a tainei şi nu taina însăşi. dincolo e căutarea, desprinderea e grea şi găsirea plînge ca o rază cucerind orizontul cînd se regăseşte pe sine...
Basarabiei
cuprinsEra război şi lacrimile alergau în sînge ca într-un plîns de apoi. un lung geamăt şi-un oftat cobora prin trupuri în noroi, cu cearşafuri albe erau duşi soldaţii calmi şi goi. dungile de foc din noapte străjuiau pe cei fără de zîmbet să nu evadeze din rosturile firii. arme încinse cădeau pe ochii şi pe palmele de sloi. era război, cu alţi ochi deschişi, rugăciunile nespuse priveau cuvintele care mureau, negîndite, din noi...
cuprinsSe va vorbi o limbă înăuntrul poemelor mele. azi nu pot depăşi ideea în orizontul ei, dar merg mereu către ideile voastre născute-nsîngerate dintre picioare de stea. imagini care n-au fost plînse mă trag de mîini înspre uitarea lor...
cuprinsPrieteni mai dragi decît propria mea inimă, de-aţi şti voi cîte cuvinte am scris pe frunţile şi piepturile acelor soldaţi care doreau să-mi termine poemele... să mă îmbrace în haina tăcerii şi mîna tremurînd să vină să caute amintiri în buzunare. oricum, prieteni, sensul poemelor tot moartea mea este. iau, prieteni, o piatră şi o arunc înspre mare, chiar şi mările plîng după toate cuvintele care nu s-au scris pe nisip... mi-aţi spus, prieteni, că de la poemele mele încolo aţi început să plîngeţi...
cuprinsCuvîntul interior pune o haină lumii şi dă un cod trăirii. sculpturi ale timpului dau simţul viitorului. ochiul rupt din trup, prin privirea fixă, mai speră alipirea după lacrima cu care a spălat imaginea... înspre sculpturile timpului, dinăuntru vin formele şi ies în afară într-un înţeles al celor pe care le ştim.
cuprinsPămînturi născute din iubirea oamenilor pentru moarte nu au viaţă, dar nici nu se îmbracă în nefiinţă. flori nenăscute îşi scutură petalele în calea mirilor orbi, cunoaşteri nu se mai ascund, întelepţii renunţă... o artă impusă aleargă în piepturi de munţi, izvoare fără de cerbi însetaţi se întreabă despre naşterea lor în munţii aceştia, pe pămînturi născute din dorinţa nemărturisită a oamenilor pentru moarte...
cuprinsNu vreau să mor o dată cu zeii, eu vreau să mor între prietenii oameni, eu vreau să mor în poemele mele. am început de ieri să-mi vizitez mormîntul şi tot acolo, prieteni, vă voi aştepta să-mi spuneţi ce e nou în lumea alungată de mine ori ce e nou în voi. eu vreau să am acces la propria moarte şi-n marginea ei dinspre cosmos să îmi găsesc Dumnezeul întru care am iubit, întru care m-a negat mirarea. şi prins de haina Lui să ne întoarcem în toate, în voi şi-n poemele mele...
cuprinsBraţe din arborii roşii, cu sînge urcînd înspre stele, au îndepărtat soarele... m-au prins de umeri apoi, să mă tragă dinapoia lumii şi-au mai căzut pe mine nişte frunze, ideile toate miroseau a foc neaprins... aşteptarea m-a-ntrebat dacă exist, nu am răspuns, era noapte şi am dorit să fie lumină...
cuprinsMi-au legat mîinile poemele mele, pe care altădată le mîngîiau femeile, şi cele ne-nţelese mă duceau la judecăţi de clepsidre. vino, prietene nisip, de îngroapă acele cuvinte care acum mă reneagă! îţi spun că am acest sentiment. măcar un vers de s-ar curba şi m-ar arunca pe sine precum un cal mitologic... să mă ducă departe de închipuirea oamenilor, s-arunc punctul care a adus tăcerea...
cuprinsDesăvîrşirea? - cuvînt născut agonic din laptele supt la sînul contrazicerii cu timpul. toiagul determinării îl văd rezemat de frunţile pietrei. de teama luminii, imaginile toate mi se strecoară în ochi şi de o teamă a nopţii aleargă în mine să nu se mai piardă... aştept precum timpul măsurarea aceea ca o frică de golul din mine, în care m-aş putea îngropa cu voi toţi la un loc, cu lumea aceasta, cu rîsetele mele, uitîndu-mă...
cuprinsNu mai ştiu de împletirea îndrăgostiţilor cu arborii, şi nici pe Dumnezeu plîngînd în mine. sînt astăzi precum o idee odihnindu-se pe bănci, regretînd acel “adio” şoptit timpului. tot Iaşul acesta este un sfîrşit de poem, urc singur pe străzi, prietenii mei s-au dus de sărbători acasă. umărul meu îl lipesc numai de cuvînt şi de umbre, nu am nici iubită, am numai femei. de data aceasta nici Mihai Ursachi nu e de găsit, o fi plecat de dimineaţă în Grădina botanică, aşa pleacă el dintre prietenii lui. şi tot aşa, poate, voi pleca şi eu din poemele mele: în Grădina botanică...
cuprinsMăiastrele şi-au părăsit cuiburile şi se aruncă năpraznic pe urma lăsată de om şi caută întruna o rămăşiţă de eternitate... femeile duc cu sine gesturi în care se văd viitorii prunci, iar valul acesta bătrîn îi lasă-nsinguraţi cu nisipul în faţă. hrănită din literă, o ultimă mamă naşte uşor dincolo de gratiile tainei, într-un colţişor al lumii. ţipătul pruncului sînt eu şi eu nu sînt mereu al meu. creşte în afară de timp, înfiorează piatra zicînd: piatră, tu în tine ai un univers!...
cuprinsNu am somn nici astă-seară, nu cunosc cît să mai fie ora, poate e chiar dimineaţă, eu vreau somnul acela care să schimbe lacrima în clipă. simt deasupra mea ceasurile unor femei şi mîinile lor plimbîndu-se precum întrebările mele pe umerii pămîntului. întinsul meu trup peste toate aude de-acum rostogolirea ţărînii lăsate cu greu din palmele lor... iar propria mea moarte nu trebuie s-o înstrăinez nimănui.
cuprinsNu aveam de unde să ştiu că acel cîntec în care se năşteau urechile mele nu era decît un cîntec al morţii... ea dănţuia ca ordonarea unui întreg nepătruns, dănţuia şi rîdea. am prins-o de mînă şi-am zis: dă mie clipa ta, clipa prin care desparţi, poate cădea-voi ei drag. n-aş putea atunci să mor mereu şi totuşi aş spune într-una: bătrîne dispărut în oglindă, te mai recunoşti?...
cuprinsVin urmele după mine - n-am luat tot trecutul pe umeri, vin ca nişte aduceri aminte. să se oprească! odată ajuns, nu-mi voi mai putea supune clipa morţii... la marginea mea o mai fi cineva? văd golul şi o lacrimă ascunsă în glonţ se aude căzînd... cu glonţul care mă privise pe palmă, mă-ntorc spre golul acela sensibil, uşor colorat - o pată ca o realitate, cimitir al soldaţilor mei. o, cimitir - împărăţie fără regi a acestei lumi, ah, braţul meu cum te-ar mai cuprinde!...
cuprinsVa arde în el propriul său rug, nu va mai fi nevoie să-l mai aşteptaţi cu furcile în vînt şi cu strigarea în dinţi. vorbirea lui nu va ucide urechea, ci o va renaşte în alte auziri. în om, ca-ntr-un mormînt, îl va-ngropa pe Dumnezeu în el şi mîna care făurise lumea va prinde tot, nu va lăsa nimic afară. şi totuşi, gestul lui îl va despărţi o clipă pe Demiurg de lume...
ale lui Marius Marian ŞOLEA
de pe vremea cînd se credea poet
cuprins1. Amurgul însingurării noastre - noi înşine, în geniul vremii se sorb toate gîndurile, iar marilor idei totdeauna le scapă ceva... de neînvins rămînem - statui de vise. între oameni şi lume sînt eu, o umbră a propriului meu gînd. 2. Nu pot pierde din mine acei ochi ai femeilor îndrăgostite, chiar şi în moarte îi voi lua cu mine, rătăcit în propriul meu trup nu mai deschid lumini. dulce femeie, cîte nopţi nu-ţi vor muri ţie în braţele bărbatului tău... 3. Dependenţa vieţii cunoscute de alte forme ale ei îmi este esenţială pentru înţelesul meu în toate, cum esenţială îi este ei înşişi pentru alergare şi nemoarte... 4. Fără de braţe, rezemat de poarta lumii, vă privesc cum intraţi. o toamnă ciudată scutură pe mine sărutări care ar fi trebuit să trăiască. triştii bărbaţi plecaseră, iar femeia e aproape ca moartea... 5. Te las întinsă, femeie, la marginile lumii, ca pe-o umbră... nu vreau să te lovească nimeni, doar mîngîierile poartă numele tău, tu vei exista din pricina luminii, doar eu te cunosc în acest univers. să nu încerci să pleci.
cuprinsDin lumini şi umbre, ca urmări de obstacole, mă arunc să mai ridic c-o palmă cerul, iar timpul rupe veşnicia precum pironul palma şi-n urma timpului mă duc să văd... şi din priviri mai am puterea să-l rog pe Dumnezeu să nu mă lase, îi văd doar ochiul ce născu într-o privire lumea, pe care îi văd scris că mă va judeca pentru fiecare din aceste cuvinte rostite zadarnic...
