Marius Marian Şolea - Contemporan cu Dumnezeu

Poezie

Contemporan cu Dumnezeu

Cuprins

Prefaţă
Pastel interior
Dezbatere
Primăvară valahă
Poem ciudat de simultan cu timpul în care a fost scris
Strigarea unuia de prin sat
Mâţăle şi ţâţăle
Dacă aş iubi aşa cum pretind
De dragoste galinacee, într-o singură frază
Preţios text care se cuvine între om şi meritul său
Naturală
Vorbe
Fiordu’
Fabulă
Dacă, într-o zi
De câte ori doi oameni, bărbat şi femeie
Mărturisire păguboasă (poetic)
Bule de pe fundul iubirii
Direcţia pe care trebuie să murim
Nişte lucruri
Dare de seamă
Talazul dinaintea ţării calde
Călătorie
Convingere
Vedere
Gânduri
Începutul
Singurătate
Crez
Şapca lui Ţărnea
Salutări de la Agigea
Viaţă
Scrisoare de împăcare pentru cei de acasă
Trezirea pe vreascuri
Referinţă
Sincronizarea
Într-o zi dintr-un mijloc de iulie, într-un an fără importanţă
Un orizontal punct de vedere
Desenul de sub culori
De august
Adevăratul poem al luminii
Deasupra visului
Când fluieri
Casnică
Amestecare
Pe un colţ de înserare
Din pământurile dacilor
Zidarul
Adina Huiban din Vaslui şi de la Ou Tv, prin Universitatea Media
Pentru că lucrurile
Mintea nu minte
Reţetă pentru romatism şi friguri de ţară
Mărturisire
Nimicul, ruina
Poem existenţial, în rezumat
Trupul
Poezia
Situaţie

Prefaţă
Nou iluminism şi “realism consumabil”

Marius Marian Şolea - şi poezia lui, efect al unei epoci de tranziţie. Încep cu această definiţie, având de a face în Marius Marian Şolea cu un poet inclasificabil, azi, în poezia scrisă în limba română. Un poet atipic, insolit (personal, am slăbiciune pentru aceşti poeţi, puţini, ieşiţi în evidenţă prin personalitatea lor accentuată, singuratici, discreţi, fermi, orgolioşi, cu coloană vertebrală, care nu ţin de o gaşcă literară sau alta, nici de o direcţie generaţionistă sau de o ideologie literară, ei sunt ei şi atât, îşi ajung prin ceea ce sunt), de o autenticitate aparte. A împlinit 30 de ani (“acum, la 30 de ani, aud bătrâneţea venind”, se alintă într-un poem Marius Marian Şolea) şi a absolvit Teologia la Iaşi, o secţie de conservare şi restaurare a operelor de artă, în 1998 - are caracter intransigent, pe linie strămoşească aromână (care se respectă), nu are prejudecăţi scriitoriceşti, nici culoare politică.

În lumea noastră dominată de limbaj, volumul “Contemporan cu Dumnezeu” pune o altă piatră de moară la gâtul autorului - “fiind contemporan cu Dumnezeu, / nu pot crede că sunt mort”, scrie Marius Marian Şolea. Dominantă în versurile acestui volum e perspectiva “luminii”. Lumina e o obsesie mistică la Marius Marian Şolea. “Adevăratul poem al luminii” poate fi citit şi cântat în biserică (Daniel Turcea l-ar recita cu bucurie), are în el acea retorică deschisă către transcendenţă, unică, verticală (altfel, prea înălţată, imposibil de admis de poeţii de vârsta lui Marius Marian Şolea, ocupaţi cu îndeletnicirile lumeşti licenţioase rizibile, orizontale, la masa de scris; un asemenea poem dedicat “luminii” e considerat inacceptabil în viaţa de zi cu zi profană, în general, “rupt de realitate”, de neînţeles, dicteu automat, inspirat sau nu de acel Dumnezeu care “merge până la marginile omului”, având legături directe cu poeţii preferaţi). Poemele dedicate “luminii” lui Dumnezeu (“oriunde s-ar afla, fiind peste tot, / Dumnezeu se găseşte pe distanţa cea mai scurtă”) mă fac să recunosc în poezia lui Marius Marian Şolea probe ale unui nou tip de “iluminism” care ar putea fi scos azi pe tapet, într-o vreme postcomunistă a demitizării şi demolării spirituale româneşti. Un nou iluminism care să nu mai arate cu degetul, drept retrograd sau reacţionar, conservatorismul nativ şi tradiţia autohtonă (conservatorism al identităţii noastre, opus corectitudinii politice liberale uniformizatoare, a multiculturalismului mediocru, a “diferenţierilor” fără valori şi fără repere, egalizator, fals considerat progresist). Un nou iluminism al reabilitării creaţiei profunde, nu de suprafaţă (a creaţiei fără suflet), nou iluminism care să aibă conştiinţa căderii, cum spunea Constantin Noica, să aibă conştiinţa imperfecţiunii şi incertitudinii. Mă refer la acel nou iluminism în care cultura “luminii” să ne facă să ne regăsim în particular, să avem conştiinţa iluminării, să fim “iluminaţi” lăuntric de către Dumnezeu (dacă vreţi, în continuarea doctrinei mistice propovăduite de filozoful Jakob B�hme). Nou iluminism care să ţină cont de faptul că metafizica ia naştere şi din sentimentul de uimire în faţa miracolului vieţii, a faptului că mai există ceva esenţial subînţeles, ascuns, nedesluşit, în Tot... Marius Marian Şolea se întreabă: “Vezi tu cât rost, lângă noi, ar putea să aibă metafizica?” şi nu se ruşinează să alerge cu “snopul de raze în mâini”. Nu se sperie că “lumina se întoarce la apus”. Lui îi place să vorbească, să se asculte singur, să filozofeze: “Trupul omului este primul contur al sufletului său, / primul contur făcut din lumină”. Mai mult, are simţul ordinii cosmice: “Pe cer nu este scris nimic, / el e un ochi imens prin care poţi să vezi în sufletul întregului”... Noul iluminism îl ţine aproape de poporul de care aparţine: “La 20 de ani două lucruri am acceptat sfâşietor de greu: / faptul că România mea nu există şi că nu sunt demiurg”. Marius Marian Şolea îşi “binecuvântează ţara”, calm, şi e fericit să ne anunţe că “românii se întind cu poftă” atunci când se trezesc. În “Poem existenţial”, Marius Marian Şolea observă: “Când românii se confruntă cu o realitate gravă, / se adună şi se văicăresc. după asta, se întorc la acasă, / vorbind chiar şi pe drum despre situaţie / şi au mereu conştiinţa împăcată, / pentru că tot ceea ce pot ei să facă, fac...”. Fireşte, Marius Marian Şolea are şi un centru al lumii lui, “comuna Alimpeşti, satul Corşor” (“cu pâine adusă de la Sârbeşti”) - gorjenii pot fi mândri (poate că şi vecinul lor Marin Sorescu), apar în această carte poeme “orale” memorabile, în care ei îşi pun sufletul pe masă. De parcă ar fi vorbit în faţa unui magnetofon ţinut deschis de Marius Marian Şolea. Gorjenii vorbesc ironic despre doljeni, vecinii lor mai sudici, numindu-i “pepenari”, şi “băă, da’ proşti mai sunt doljenii ăştia”. Poemele gorjenilor redau întocmai vocabularul, obiceiurile şi mentalitatea lor, trebuie citite în întregime, sunt adevărate spectacole în aer liber: “Începutul”, “Fiordu’”, “Strigarea unuia de prin sat”, “Mâţele şi ţâţele”. Ele îmi amintesc debutul meu editorial (copilărit la un canton CFR, izolat, la ţară, în Moldova, la Adjudu Vechi). Sau “Reţetă pentru romatism şi friguri de ţară” - reţetă pentru ceva între romantism şi reumatism: cu floare de fân clocotită în apă cu sare de drob, “pui soluţia în lighean, / şi-ţi bagi acolo picioarele, încet de tot, şi le mişti uşor, / cum ai căuta ideile noaptea, / numai să le vezi care pe unde mai dorm, fără să fie trezite. / bei vin fiert, iar, dacă mai eşti şi singur în casă, / te pui pe cântat. un cântec mai vechi...” Apropo de “căutarea ideilor”. O caracteristică a noilor veniţi în poezia română, publicaţi după Revoluţie, e şi preferinţa lor expresă, caracteristică vârstei şi noii sensibilităţi, de a transforma ideile în sentimente - cel mai adesea, căzând în derizoriu. “Dar ce poem e acesta, când nu apar în el / căldurile estetice?”, se întreabă în numele lor Marius Marian Şolea. Dar el transformă şi sentimentele în idei, nu doar ideile în sentimente, înţelegând intuitiv că “arta e expresia sufletului”. Versurile lui: “sentimentele, / stările mele sunt urmări ale sufletului pe care îl port” şi “să nu vreau să înţeleg sentimentele, / doar să ştiu să le trăiesc” au urmarea în “te voi întoarce / înapoi la idee” şi “gândurile toate se fac temperatură”. Sentimentul dominant fiind iubirea (“n-am să înţeleg de unde scoţi tu atâta iubire”), el atrage atenţia asupra esenţei transcendenţei: “Toate aceste obiecte, care îmi delimitează viaţa, / au fost, de fapt, mai înainte gândurile cuiva / şi i-au supravieţuit”. Iubirea şi femeia, în cazul lui Marius Marian Şolea, atent filtrate prin memoria sa, sunt un capăt de lume: “asta e iubirea, un plâns de singurătate înspre Dumnezeu”, iar ea, femeia, este “obrazul subţire al chipului cosmic”. Pe când “în lumea asta, poezia şi / dragostea sunt însemnele puterii”. Sigur, iubirea de Dumnezeu are sens în iubirea de femeie: “Dintre toate morţile, eu prefer femeia”. Totuşi, dacă iubirea se reduce numai la femeie (nu şi la Dumnezeu), atunci poetul se simte obligat să spună lucrurilor pe nume: “acum numai atâta eşti - / clătita mea cu sentiment, bună şi rece”. Insistând amuzat: “Dacă n-ar exista femeile, / poezia nu ar avea nici un rost”. Chiar? De necrezut, el nu declară: dacă n-ar exista Dumnezeu, poezia nu ar avea rost... Mai exact, i se adresează iubitei cu: “Eşti doar reprezentantă a ideii de femeie”. Aşa, “ai să îmi porţi doar mie gândurile”... Mai mult: “Te-aş fi iubit până când ai fi fost / suflet din sufletul meu”. Poemul intitulat “Viaţă” lămureşte şi acest mister - femeia înseamnă şi lumină, şi viaţă, dacă iubeşte, nu doar moarte. Iubind, ea are legătură directă cu Dumnezeu... Altfel, încrezător, iluminat lăuntric, Marius Marian Şolea rezolvă şi “crizele de singurătate”, cinic: “eu le am pe toate în mine: / şi moarte şi viaţă”. Cum se vede pe el însuşi: “acum doar se arată venind, / aproape transparent, / camuflat în idei”.

Temperamental, Marius Marian Şolea scrie celor de acasă, la Târgu Jiu. Spre mirarea mea, el ignoră în acest poem amplu prezenţa lui Gheorghe Grigurcu acolo, probabil pentru că este un poem depreciativ. În căutarea plăcerii “arogante” prin scris, descoperă “utilitarismul”. Conform propriilor cuvinte, poezia lui Marius Marian Şolea se evidenţiază prin “realismul consumabil”. Nu realismul vulgar, ci de genul: “Trupul tău, datorită unui sentiment al meu, consumabil, / îmi pare un cer”. Sau: “Primăvara a ieşit din cer, ca un copil din taina mă-sii, / fisurând pe ici, pe colo realitatea”. E drept, având conştiinţa că e poet adevărat, el publică poeme întregi, ieşite din comun, care amestecă lirismul cu prozaismul, cu personaje recognoscibile - de la “Casnică” (în care e prezent şi “Marin Mincu, om bătrân, cu păru’ alb, / nevoit să legitimeze poezia organelor, / dacă tot îi place viaţa în cenaclu, dacă tot ţine să fie, peste timp, / mentorul generaţiei care nu există... / deşi metaforita mucoaselor nu-l indică pe el,”) la “Şapca lui Ţărnea” (“George Ţărnea a fost primul meu susţinător literar dintre cei din / Bucureşti, mare lucru pentru un copil din provincie!”). Sau poemul-pamflet, legat de moravurile de azi, “Adina Huiban din Vaslui şi de la Ou Tv, prin Universitatea Media” (“prin care se va institui începutul curentului literar / Realismul consumabil”). Interesant, în poezia lui Marius Marian Şolea faci cunoştinţă şi cu dimensiunea socială a poemului - cu “norma lui socială”, “reflexul social”, sau “procedeul social”. Şi, repet, mai ales el ia în serios dimensiunea “românismului”, sfidând prejudecăţile naţionale, un poem se intitulează “Din pământurile dacilor”, din altul afli până şi de “nepoţii lui Horea, care se joacă mereu de-a trasul pe roată”; e un adevărat curaj astăzi să faci caz în poezie că eşti român. Autorul aminteşte de specificitatea ortodoxiei, aceea legată de diversitatea ontologică a realităţii (citez întregul poem, ca o mărturisire, ca o sugestie, “Situaţie”: “Cuvintele românilor aleargă, / deznădăjduite, / în mine, şi sapă dureros... / nu le este de ajuns această margine. / vor să treacă, pline de nădejde, în voi”).

Împăcat cu sine, în acord cu propria-i realitate interioară, Marius Marian Şolea amestecă poemele în acest volum, nu ţine cont de faptul că pot forma cicluri distincte - dorind să cuprindă în unitatea lor lucrurile de suprafaţă şi trădările intime, să scoată fondul obscur la lumină şi să raţionalizeze misterul. Revelându-se pe sine într-atât, “încât se resoarbe în sine”. Trebuie să reciteşti poemele lui “neoiluministe”, să le dai de capăt. Discontinuitatea sa este capabilă de transcendenţă, “ca experienţă trăită” la masa de scris. Marius Marian Şolea e un nume.

Liviu Ioan Stoiciu

16 iulie 2005. Bucureşti

cuprins

Pastel interior

M-am întors acasă printre nişte fulgi risipiţi peste mine ca vorbele tale. miraculos de fragil, învingându-mi răceala, care cedase puţin în timpul fierbinte al trupului tău, am fost să-ţi cumpăr ciocolată şi nu mi-a fost frig, deşi aşa ţi-am spus, ca să îţi induc, mai apoi, reparatorii atitudini. afară, ciudat, mai erau şi alţi oameni, purtători grăbiţi de culoare... călcau învingători peste marii şerpi albi, întinşi peste fostele străzi - bunuri comune ale îmbătrânirii noastre. timpul nu mai aduce nimic, ni s-a predat în această cameră şi acum aşteaptă să îl judecăm pentru câte a făcut, de când s-a desprins de mituri şi până acum, când s-a întâlnit decuseară cu noi... nu vrea nici o regulă, se lasă judecat după cum vom şti noi să îl judecăm... să nu ne grăbim! deşi ar fi bine să îl mai ţinem puţin pe aici, la o cafea ori la o discuţie, ruptă precum pătrăţelele de ciocolată sub degetele tale, construite, alene, dintr-un diamant menit să taie sticla ferestrelor cărnii. degetele tale, ca nişte muguri discreţi, lăsaţi să plece spre mine de sub buzele luminilor mute, caută tot ceea ce le-ar fi de ajuns pentru a putea să fie împlinite. iar, de afară, ca dintr-o mare legată de noi, alte lumini, de apă mai dulce, se aruncă în camera noastră. ţi-am adus şi alte lucruri, toate de mâncat, dar, înainte, aş vrea să te întreb, aşa, întâmplător: ce vei face dacă voi considera că tu eşti cheia porţii care dă înspre lume şi pe care eu o voi trânti în seara aceasta? pe drum, m-am gândit că de asta trăim, ca să putem aduce câte ceva acasă şi că tu, precum o fântână, îmi aduni izvoarele neştiute de nimeni, şi toată oglindirea din văzul tuturor! este atât de ciudat că, atunci când mă privesc în această fântână, deasupra se vede doar cerul şi nici o prefăcătorie nu e între mine şi el. oglindirea mea nu este. se ruşinează soarele puţin de bucuria noastră când mă aplec peste tine să mă închizi în grăbitele cercuri. a roşit soarele şi s-a ascuns după un nor răzvrătit şi acum poate fugi nevăzut. afară, oamenii se întâlnesc unii cu alţii pentru a putea afla că Dumnezeu există. şi noi ne-am întâlnit cândva... aici, toate gândurile sunt legate la ochi, fiind duse de noi la tortura din carne, iar tu ai început să străluceşti în beznele mele. niciodată nu am înţeles de ce i se dă aurului atâta valoare... lumina de afară s-a îngropat în lucruri din pricina frigului, iar golul însuşi este o podoabă care atârnă din cer. cu tandreţe, furată din oftările cosmosului, m-ai împresurat. robit, am început să iubesc lanţurile. tu eşti un râu prea moale, plimbându-te, călătorind, în căutarea bucuriei şi luminii, visând un timp sedus şi leneş, al unui volum de apă, având o aşteptare mai mare... tu mă duci din nou în copilăria mea, unde am mai fost, să mă zbat în ape, înfăşurat în veselie, să râd, să alerg. şi, cu mult entuziasm, am început să pipăi, după raci, la răgălia magnetică. am uitat de timp, mai precis de pedepsele care i se cuvin. adică, l-am judecat formal, îmbătrânind. simţurile ne îmbătrâniră carnea, iar sufletul rămase tot plângând... tu zici că timpul surd este iresponsabil, eu zic că este numai obligat să facă tot ceea ce face... acum ne leagă el de ceva, iar noi ne zbatem să fim liberi şi, iubindu-ne, plângem. asta e iubirea, un plâns de singurătate înspre Dumnezeu, un plâns căruia nu mai vrem să-i recunoaştem realitatea, înţelesul. în această lume a mea, tu stai în pat cu genunchii la gură. te privesc şi văd cât eşti de hotărâtă să mă trimiţi din nou după ceva dulce “şi ce-o mai fi pe acolo”... eu îţi spun că mă voi duce doar dacă mă laşi să te mai prind cu boldul la buzunarul terfelit al sufletului meu. de asta trăim, ca să putem aduce câte ceva acasă. nu cred să-mi fie frig, deşi tu te gândeşti la asta, iar instinctele materne ţi-au ieşit prin cearşaf cum ies ierburile, primăvara, din zăpadă, foarte ascuţite. nici nu voi sta prea mult, numai cât ţine rândul. promit să mă întorc degrabă în lanţurile mele, pe care, robit, le voi considera o mare şi strălucitoare podoabă, după cum fac toţi oamenii... în locul lui Dumnezeu, acum, pe pământ, ar fi trebuit să fim noi, noi să fim minunea, ca împlinire sigură a realităţii. şi dovada... degetale tale taie umerii şi genunchii mei, ca pe nişte ferestre, înecând luminile în sânge, iar eu te mângâi mereu, cum mângâie un muribund, pe dinăuntru, moartea!

cuprins

Dezbatere

Soarele ăsta, devenit atât de firesc, existând într-o singură devenire, e destul de perspicace, destul de inventiv cu noi. şi soarbe toate cunoştinţele noastre despre lumea cea viu colorată, transferându-le degrabă lunii, ca pe o datorie ţinută minte de mult... ea, obraz subţire al chipului cosmic, e nepăsătoare cu lumea, precum o femeie frumoasă, neposedată încă, neexorcizată de siguranţele şi singurătăţile ei. este interesată să dea numai melancolie şi să studieze puţin tocmai ceea ce va accepta. la capătul unei lumini mai mici, dăruite econom, încât abia să-şi dovedească existenţa, sunt eu... într-o lumină mare, fireşte că şi dumneata, cititorule, doreşti odihna întunericului leneş. într-o noapte mare, te bucură puţină lumină lichidă. cât de copilăros e omul! se duce mereu în mijlocul bălţii... nu ştiu dacă lumina moare în toate aceste culori, nu ştiu nici măcar dacă ne moare ochiul, nici câtă viaţă au în ele lucrurile care ne-au plăcut. atât de multe sunt cele care ne-au rămas străine, încât cred că are vreun rost să iei o femeie cu tine, să încerci să sari uneori peste o groapă în care nici nu ştii când îţi cade trupul. tocmai pentru că pe el a murit, de atâtea ori, lumina...

cuprins

Primăvară valahă

Hoţeşte, să nu rănească tăcerea şi frigul, vine primăvara cu buchete de pelin pitic, înmuiate în sânge. binecuvintează ţara, întinzând o ureche largă corurilor mute. natura înţelege timpul şi când îşi lasă arborii îngropaţi de vii în gândurile albe şi reci, şi când îi ridică la ceruri, înspre primăvară, cu păsări, cu tot... văzduhul şi-a rezemat de munţi arcadele şi apele aleargă mai mari, brăzdând spre locurile unde se împart şi se întind, într-o trecere înceată. îmbătrânesc românii, nădejdile li s-au urcat pe gât şi pe faţă, lăsându-le, în urmă, poteci adânci pe care urcă lumina, venind din genunchi, îngenuncheată. îşi privesc copiii cu frică de timpul care îi îngroapă de vii, acoperindu-le jocul. printre ştiri despre ei, trăiesc... nepoţi ai lui Horea, se joacă mereu de-a trasul pe roată. şi roata tot merge în mecanismele unor ceasuri mari, fără ticăit. când se trezesc, românii se întind cu poftă, pentru că oasele lor vor trebui să fie lungite mai mult decât este nemărginirea roţii, cea care îi cuprinse. hoţeşte, să nu rănească impresii, vine primăvara să lase culori peste lume, să-şi facă românii coroniţe frumoase, indiferent care ar fi ele, premianţi continuu ai vremii. să spună vorbe învăţate şi să primească manuale, profesionist colorate, cu istoria şi viitorul obligatoriu al altora. hoţeşte, să nu rănească tăcerea şi frigul, şi tot aşa mai departe...

cuprins

Poem ciudat de simultan cu timpul în care a fost scris

Eu aş vrea, de pildă, să vă spun, dacă-mi aduceţi ceva bun, cât de mult ne ofensează, aşadar, imoralitatea-n public şi câtă plăcere, ce dar, când o trăim, egoist şi anonim, în particular! dar cât de fericită este lupta căreia îi cunoşti înţelesul! lumea a plecat desculţă la întâlnirea cu doi domni, pur şi simplu s-a îndepărtat... vai mie, celui care sunt măgulit de zilele şi de anii mei! între mine şi ea, trimis de cineva, există un foarte curat agent de legătură - timpul, personaj deja istoric, căruia nu-i mai trebuie nimic, nu are nici cea mai mică pretenţie, bea lumină şi mănâncă mişcare... de unde e mult întuneric, el iese însetat. şi are atâta inocenţă! îţi vine să-l mănânci de viu. prin el schimbăm şi noi înţelesuri, plus alte secrete fără de care nu ştiu dacă am putea să rămânem neatârnaţi de păreri şi de oameni în această construcţie, despre care nimeni nu ne-a întrebat ce părere avem. şi a rămas neatârnată de acele forţe care fac, prin univers, trotuarul. într-un moment de intuiţie, clarviziune, instinct, luciditate, nici eu nu ştiu exact, am înţeles că aceste informaţii îmi sunt necesare doar mie. lumea, oricum, a plecat... nu e lângă mine, doar în acea situaţie ar fi însemnat ceva. din toate părţile mă apucă veselia. deşi îmi este dor de feciorelnica lume, am înţeles ceea ce altora nici nu le-ar folosi la nimic. podoabele ei îmi trezesc amintiri şi imagini. cândva, puteam atinge totul, asta venea din simplitate. nici lumea nu dorea să obţină ceva de la mine, la schimb. să nu-şi deschidă tainele degeaba... daţi-mi să beau, ca să o simt aproape! lucrurile simple sunt tot timpul departe, dar mult mai aproape decât eticheta aceea, căreia i s-a zis absolut. veselia mă eliberează treptat, ca o anestezie. deja pot acum să îmi mişc picioarele, mâinile şi visele. pentru restul, aştept!

cuprins

Strigarea unuia de prin sat

Bă, farfuzo, de ce nu stai, mă, la o taină?! freca-ţi-aş cu obrazu’ aspru inima buricului, pe direcţâia în sus! plimba-m-aş cu brişca peste pielea ta lucioasă, floierând! s-o ascut pe rotunjime pănă la prăsele... acu’ pun curătoarea pă mână şi-ţi dau jos boabele însângurate, din vârfetele pieptului. păi de ce nu şez’ în loc, dacă tot ne întâlnim pe şuşea şi pe su’ crângu’ al mare? pă un’e nu măi cată nimenea... făce-ţi-ar şerpii găurele în pulpile tele de lapte de mâţă! de ce umbli, mă, înţăfoiată, prin ’mprejuru’ meu? să-mi rădici mie chiantauru’ desurda?! bă, frichini-te-ar vânturile pân’ la os, usca-ţâ-s-ar lăcrămarea şi să faci la-ncheietură juveneala a mare! păi tu te învârţ’ în zona titirezului?! hăis, cu tata, să-ţ’ dau jugu’! mă, umbra chelului, freca-ţi-aş dracii ţâţălor în teci uscate de făsui, până cân’ le-o da sudoarea, aia, albă. păi, cu mine te pui tu? că acu’ te iau de ceafă cum face ursu’ cu oaia! şi te pun p-o dungă-n şanţ, să nu măi vez’ un’e-i drumu’ înspre casă, către visările tele. stăi, fă, în loc, dacă tot te preumbli! stăi în loc, să am o ţârică timp să-mi potrivesc vorbele, că vreau fuga să te înşurubez pe osia carului de stele. de ce clipeşti, fă, arşiţo, des? ţă frică de lumină că-ţ’ intră în oichi? mă, muieruşco, mă... vină, încoace, la tata, că am buza friptă de la mersul tău săltat. vindeca-ţi-s-ar zgaiba su’ mânile mele! stăi în loc, stăveşte-te, să cobor, într-un apus, cumpăna în ciutura ta, cu zăce pietroaie-n căldare! să afli şi tu, odat’ în viaţa ta, că am cobărât din înalt... să umblu cu picioarele tele pe şolduri cum aş umbla prin bătătură cu nişte lemne de foc. să-ţ’ povestesc, pă urmă, cum mi-a venit, dintâi, să bodicăi, pe-ntunerec, în raina încinsă, după bucături, până le-am brodit. perpeli-mi-aş deştele pă spiritu’ tău!

cuprins

Mâţăle şi ţâţăle

De mic, m-am trezit în sat şi am fost contrariat. în primul rând, oamenii. erau nişte diferenţe... în al doilea rând, ţâţăle şi mâţăle. să mă explic: vedeam la muieri că aveau ceva ciudat în piept, ba mai şi auzeam pe careva spunând: “mă, băiete, hîîî, da’ ce piept mai are a lu’ cutare!” io nu făceam diferenţa... în schimb, ceva mi se părea în neregulă şi mă tot uitam la ale două boldoaşe din piept. odată, venind cu vitele de la islaz, la tub, peste drum de Fântâna lu’ Grigoroiu, le-am văzut prima oară şi am rămas foarte impresionat: erau aşa de albe şi atât de libere! cu două floricele în vârf! nici nu mai contează ale cui erau... ţâţăle îşi deslocuiseră tainele şi negura! am lăsat o ţâră vacile pe drum la vale, singure, şi m-am dat după o salcie, să mă uit. aveam o curiozitate..., parcă mi-aş fi privit soarta în ochi. femeia aceea şi le spăla, pe rând, încet, căutând, cu priviri furişate, să nu fie careva pe drum şi să-i vadă secretul. aproape că nu respiram... seara, când am rămas doar eu cu al bătrân, l-am întrebat: - mă, Tătăică, tu de ce nu ai, mă, ţâţe? - eu, măi, Mielule, câteodată, dacă se iveşte ocazia, să ştii că măi am... apoi, a râs şi iar n-am înţeles, m-am uitat, aşa, la el. oricum, alte întrebări, de felul meu, nu prea puneam, pentru că îmi părea sau mă obişnuisem a mi se răspunde serios... cu mâţăle a fost mult mai simplu şi deloc şocant. ele mă contrariau doar pentru că toată lumea alerga să le prindă. şi câinii, şi copiii, şi cocoşii. ba, câteodată, şi viţeii cu purceii. ce mai, toată lumea! altădată, am ascultat cum vorbeau doi moşnegi de una, “măi omenoasă”... dacă tot mă găseam pe acolo, de ce să pierd cunoaşterea? - mă, cică, az’-noapte, iar s-a tăiat a lu’ Orbete în firu’ de iarbă. - eee..., da’ de un’e ştii ’mneata? i-ai ţânut şervetu’?! - păi veni Lena de la Matieşti, cu noaptea în cap, şi aia umbla pe su’ Grinduri, cân’ să rupea zâua în două. zî şi dumneata, ce să caute?! - venea iar cu fusta scuturată... fii sâgur, dumneata, că iar o atinsă viaţa pe la broderie! - n-ai de un’e să ştii... - eee, pă diavu al mare! n-ai de un’e să ştii... să vede clar, după mers. atunci, io fuga i-am întrebat: - ce însamnă, mă, moşilor, că s-a tăiat în firu’ de iarbă? - însamnă că s-a plimbat o ţâră desculţă... - ahaaa..., am zâs eu, neînţălegând nimic, dar convins fiind că era ceva important, că îmi şi foloseşte la ceva înţelesul. în legătură cu mersul, mult mai târziu, prin clasa a III-a, ori a IV-a, chiar şi eu consideram că, după ce se întâmplă fapta aceea interioară, mersul ar trebui să fie o ţârică schimbat. bineînţeles că era o impresie superficială, dar cel mai mult m-au contrariat ţâţăle şi mâţăle.

cuprins

Dacă aş iubi aşa cum pretind

Dacă aş iubi lumea aşa cum pretind, aş alege din mănunchiul de lumină un singur fel de radiaţii şi aş încredinţa lor toate relele lumii, să nu mai fie văzute atât de uşor, decât dacă vor dori ei, oamenii-flori, să le vadă, ei, oamenii sătui şi cu ochii flămânzi... cât despre acel rest din mănunchi, l-aş lăsa într-un loc, unde se joacă, la început, copiii. să îl găseasă şi să îl împartă între ei! împliniţi în bucurie, să alerge cu snopul de raze în mâini. şi, confundându-le cu florile, dintr-o nepricepere, să le dăruiască timpului, râzând. pe cuvânt că, dacă aş fi iubit lumea aşa cum pretind, ar fi trebuit de mult să mă fi îndepărtat de ea.

cuprins

De dragoste galinacee, într-o singură frază

Eu, cocoş tânăr, cu pene sticloase şi lungi, cu care semnalizam peste garduri, etalând, detaşat, patrimoniul genetic, cu creasta lăsată, la şmecherie,-ntr-o parte, cu pintenii bătând, prin praf, în tobele pământului, cântând, particular, în fiecare ceas al zorilor, zori frământaţi peste păduri de mâinile luminii, auzisem de tine, cum că ai fi început să vii înspre noi, furişându-te, prin mulţimea de oameni, ca vulpea printre firele înalte de ierburi uscate, ca focul domol, căutând şi cântând în iarba foşnitoare, dar ştiind că veghez pe halânga de vie, să nu fure cineva luminile nopţii, nu credeam că vei putea să mă ajungi, ştiam că sunt sus, gardul era înalt, te-aş fi văzut sărind, culcându-te, în salt, peste obstacol..., însă neşansa mea s-a împărţit în două: taman atunci eu mă uitam în jos şi ţie ţi-au sticlit, mai tare decât aştrii, ochii; eu nu mai ştiu exact de m-am speriat şi am căzut, nedescurcându-mă deloc în întunericul de lângă tine, sau chiar oi fi sărit să ne încăierăm puţin, în căldura sîngelui, până te alung...; atât îmi amintesc, acum, când scriu aceste rânduri, cu pintenu’-nmuiat într-o cerneală stranie: ochii tăi, scânteietori în întunericul de jos, şi căldura de când m-ai luat de gât.

cuprins

Preţios text care se cuvine între om şi meritul său

Te-au învăţat bătrânii ţării şi cineva de prin familie să trăieşti viaţa cu impertinenţă. fiecare, din considerente diferite. e şi un aport personal, aşa marchezi tu timpul, ţine de natură, de biologie. pe toate oasele îţi atârnă devenirile, nişte globuri lucitoare, pestriţe, aşezate prea des, încât se lovesc între ele... pe cap, îţi stă moartea, ca un vârf fragil, strălucitor, de brad transferat, adus cu forţa pentru a sărbători nişte evenimente ale oamenilor. atenţie, însă, ar trebui să ştii mai multe despre utilizarea bradului la noi! binele din viaţă nu se lasă avut cu proiectele tale, precum un bărbat. nu are nevoie de darul tău ultim. unic, în felul lui... binele din lume ar putea să vină, chiar să te curteze, dar are nevoie de alte atenţii, de alte viziuni, numai ale lui, specifice. trebuie să meriţi, fetiţă, după cum ştie el, nu după cum vrei tu. ai să rămâi puţin supărată la capătul lumii, dacă nu ţii seama! iar, când eşti supărată, şi bătrâneţea te boscorodeşte mai mult. binele nu e ca mine... eu mereu m-aş rezema în tine, precum în boată se reazămă ciobanul, când îşi numără oiţele, pe lapoviţă şi pe ninsoare. e o pornire a mea, de mai de mult. de mic stăteam în boată şi am văzut cam tot ce se putea vedea atunci din mişcarea asta nouă. şi mă urcam pe dealuri ca să număr lumea. la o adică, dacă e nevoie, aş putea să-ţi neglijez o ţâră trupul, pus în valoare, înaintea mea, de o poft-a mumă-ti şi de ineficienţa jaluzelelor mele, care, spre disconfortul tău, nu pălmuiesc peste bot întreaga lumină. m-aş ocupa puţin şi de sufletul tău, dacă n-oi fi făcut-o deja, să nu cumva să rămână singur şi să vină moartea între tine şi el. mă, şi atunci le înţelegi pe toate! aşa se întâmplă dacă nu ţii cont! banca din cer ţi-a trimis cardul magnetic. voi lăsa tandreţea la păstrare, ceva mai încolo, într-un scris întâmplător. până atunci, vei avea numai ce meriţi. măă, dar atât de dulce se opreşte-n tine mânia mea de-a fi! şi n-am încotro. plăcerea îţi închide ochii, vrea să te îndepărteze, să te ferească de cealaltă realitate, poate chiar de mine. toate se vor întâmpla, milimetric, şi tu le vei fi măsurat înainte. sânii aceştia au încremenit în faţa mea de atâta mirare. aş vrea să le spun “ţâţe”, ca să pot să îi rostesc cu dinţii. cât de trişti şi bosumflaţi stau ei în întuneric, la tot acest discurs al meu! nu-s făcuţi să înţeleagă lucrurile rare... tu ai văzut, fetiţă, că, atunci când suntem goi, încercăm fiecare să folosim cât mai puţin loc pe această planetă? parcă am economisi ceva... fiecare vrea să fie cât mai strâns în celălalt. totuşi mai sunt în lume lucruri pe care nu le înţeleg. chiar dacă palmele tale, obosite de atâtea căutări, se odihnesc peste umerii mei. ţin să precizez, cu anumită detaşare faţă de moment, că nu ne-am găsit unul pe altul, astăzi. astăzi fiind timpul întreg. vezi tu cât rost, lângă noi, ar putea să aibă metafizica? haina mea de sărbătoare, cu care mă gătesc să plec la drum, deja s-a învechit pe la manşete. mult praf frecat aiurea, mult praf! în acest îngheţ, eu mă gândesc să te spăl în trochiţă şi să te las puţin afară, pe un gard. nu de la drum, pe gardu’ de su’ vie. ştiu, de la mine din sat, că toate albiturile se atârnă în ger, să se înălbească datorită îngheţului sec. aşa am să fac! iar tu ţi-ai dorit continuu să se ştie cât de albă eşti... băă, da’ şi lumea ce mai îngheţă! e bârnă acum. şi mă prinde frica de cum te voi aduce-n casă de pe garduri, de la afişaj. aşa se zice acolo, atunci când te expui. mă, atâtea prostii putem debita când simţim că ne place un lucru, o vorbă, o femeie... inima mea e ruginie, o tablă uitată într-o curte de ţară. se aude în somn cum trec peste ea, atunci când vin acasă, din ponoare adânci, vacile şi porcii.

cuprins

Naturală

Odată, m-am uitat, aşa, dintr-o parte, înspre lume şi mi s-a părut că, între aceste culori în mişcare, am văzut ceva ce nu se mişca. m-am uitat la soare şi am zis că ar putea să fie un lucru în legătură cu el... am pornit să dau cu mâinile într-o parte şi în alta tot ce îmi acoperea interesul şi accesul, tot felul de plante, oameni muritori şi alte asemenea delicii naturale. ea era într-o umbră care nici măcar nu era a ei şi umbra îi era nemişcată. genunchii îi avea goi şi frumoşi pentru că nu se îndoiseră nici măcar o dată, în vreo rugăciune. i-am văzut apoi pântecul alb, ca un pământ căruia Dumnezeu încă nu i-a dat viaţa. şi era trasat cu linii precise. aş putea să spun şi linii perfecte, dacă, din punct de vedere geometric, nu ar fi lipsit de bun simţ. înfometat ca o rădăcină, m-am îndreptat către pământul ei. ne trebuia mişcarea, să ne camuflăm, pentru că ar fi putut să treacă pe acolo moartea, uitându-se spre lume, drept... şi am vroit ca, în loc de imagine, să o fac sentiment, într-un proces continuu, interdisciplinar. să-i îmbătrânesc umbra apoi cu lumina mea, împrumutată de la Doamne-Doamne, şi umbra să se decojească încet şi să cadă pe jos, să rămână femeia curată, absolut transparentă. ca un gând, ca o stare, ca o bucurie. abia apoi ar fi putut să ne privească moartea, indiferent de cum ar fi dorit, iar privirea ei de întuneric nu s-ar mai fi oprit peste noi - două particule iubindu-se, plimbându-se prin toată lumina.

cuprins

Vorbe

Înainte de apogeul meu cultural, fie el grăbit, fie mai înaintat, după cum vor vrea confraţii, eu aş spune că îmbătrâneşte numai cine poate... iar bătrâneţea ar putea să fie o haină pe care o iei pe umeri, cu un gest nesigur, o dată cu venirea unei seri răcoroase, când simţi c-ai început să înmagazinezi pe os din frigul negru, cel care domneşte pe sub stele, şi tot aştepţi pe cineva să vină să îţi facă inventarul. atunci emoţiile cad laolaltă cu dorul, bătrâneţea fiind podeaua lor intimă. bătrânii nu îmbătrânesc. o ţin, aşa, până la plictiseală. doar tinerii îmbătrânesc, pentru că pot. în schimb, despre bătrâneţe au cunoştinţă numai cei dintâi. tinerii, niciodată! la sfârşit, când moartea pare sigură, un tăiş de lumină destramă tot ce ai ştiut până atunci şi nu curge sânge, doar lacrimi pe care nu le mai poţi slobozi în lumea aceasta. iar simţurile toate, aceste sfori prin care trupul ne mânuieşte sufletul ca pe o marionetă, sunt rupte pe alocuri. au primit pe ele evoluţia unei realităţi şi acum se despart de această realitate.

cuprins

Fiordu’

Ai bătrâni, când presimţeau ceva, spuneau că i-a apucat un fiord. tot aşa e şi cu mine, tot un fior, când aud pe careva spunând: comuna Alimpeşti, satu’ Corşor. se face părul pe mine sârmă, care pe unde mai e. într-o zi, Coliţă al Giurcanei s-a oprit în drum, să strige la noi: “naşe!” aşa îi spunea Măriei, de unde şi până unde, nu ştiu. - vină, mă, la poartă, că îţ’ luai io o pâne! (în ’86-’87, o pâne, la ţară, era lucru mare. numai ceapiştii aveau drept. pânea şi omu’! particularii aveau şi ei în drept, da’ numai miercurea şi vinerea, pâine adusă de la brutăria din Sârbeşti.) - de care fu, mă? - de-a mare, cu patru lei cincizeci. - mulţămesc, mă! burdufu’ ăsta, az’, nu se sculă să se ducă. - ştiui io că e aşa şi luai io. (când nu mă vedea pe vale, lua el pentru noi, dreptul străbunicii mele, al Mitrei. îi cerea el lui Gicu lu’ Băluţă o pâne, pe care o împărţeam în trei, plus cânele, Rex. Coliţă cerea dreptu’ nost’ şi apoi striga la poartă. dacă nu răspundea nimeni, pleca! el îşi făcea datoria... în inima lui, dorea să nu răspundă careva pe bătătură, dar de strigat, striga! ce să mai vorbim... nici Măriei nu îi părea rău că venea Coliţă cu pâinea, măcar, când o cumpăra el, o aducea întreagă. eu, până ajungeam acasă, o decojeam pe toată, toată cojica aia bună! rămânea doar miezu’. pâine rotundă, coaptă pe vatră. măă, ce bună era caldă! avea bucăţele de cărbune în dungile rămase de la plită, le mâncam dimineaţa cu totul, că trebuia să plec cu noaptea în cap, nu aveam timp să pun nimic în gură. când ajungeam acasă şi vedea Măria că scot din geac o palmă de miez, spunea răstit: “acu’ ce măi faci cu asta?! dai cu ia în bătătură, la câni!” răspundea a bătrână, străbunica mea: “lasă, orbeaţo, copilu’, o mănânc io, că tot n-am dinţ’! măi bine dă de pune de-un codru de mămăligă!”) - mă, fine, îi răspundea lui Coliţă, da’ asta-i pâne de-a mică, de trei lei şi şapteşcinci... - bine, mă. dacă tu zâci că-i de-a mică, păi de-a mică şi este. - mă, Coliţă, mă, tu te învăţaşi cu nărav! şaptezăci şi cinci de bani, dacă nu-i ai, nu poţ’ cumpăra nici un cap de aţă. - aşa e naşe, aşa e. greşi io la calcule, că luai pentru măi mulţ’... aceptă scuzăle mele! da’ ia scoate şi dumneata un păhar de rachiu, că pe cia-n vale nimenea nu vru să mă cinstească! şi vreau să mă şi consult cu dumneata într-o problemă, să îţ’ spui ce auzi în târg, ce-mi auzâră mie urechile ăştea două, în târg. bunică-mea râdea şi se ducea la butoaie. se întorcea cu o litruţă, umplută trei sferturi, zicând: - bă, Coliţă, io scosăi, mă, da’ îţ’ dau să bei numa’ dacă mi-o folosî şi mie la ceva ce îmi spui tu. dacă nu, beau io şi tu te uiţ’! - mă, ţaţă Mărie, numa’ de glume te ţâi... da’ să vez’ ce-ţ’ zâc io dumitale, acu’! cât de proastă-i lumea de prin alte părţ’! mă, veniră unii de la Dolji să cumpere mânzate. - unde, mă, mânzate? în târg?! - în târg, mă, da’ un’e vrei?! io, curios la preţuiri, stătui măi pe lângă ei, să le apuc vorbele. mă, ăştia zâceau la diavu ăl mare, îi zâceau deavu ăl mare. la tămbălău îi zâc tămbărău, iar, cân’ au zâs Vecăi că preţurile, pretutindenea, sunt măi mici, io am auzât că, în loc de pretutindenea, ei au zâs pretutindeni şi m-a luat, aşa, cu nişte nervi la cap... ce naibi, mă?! spune şi dumneata, nu se zâce pretutindenea?! - ba cum să nu, Coliţă?! - păi, spune şi dumneata... băă, da’ proşti măi sunt doljenii ăştia, dacă n-au învăţat ei până acu’, în zâua de az’, cum se spun vorbele! păi, cân’ măi apucă ei să le-nveţe?! că acu’ vine ’fârşitu’... şi să pune Sfânta Cruce de-a doua pă ceri. nu-i frumos şi nu-i cinstit, să ştii dumneata, să nu înveţe ei până în zâua de az’ să zâcă vorbele cum trebe?! asta nu-i a bună cu pepenarii ăştia! n-a minţât cine a zâs că nu-i român cum e olteanu’, nici oltean cum e gorjeanu’. - mă, Coliţă, io-ţ’ dau, mă, litruţa. da’ o împarţ’ cu mine? că nu prea mă făcuşi interesată... - o-mpart, ţaţă Mărie, de ce să n-o-mpart? după asta, Măria venea în casa de jos, râzând: - mamă, spunea Mitrei, s-au înhoţât toţ’, mă! cică să-mi spuie mie Coliţă cât de proşti sunt doljenii şi să bea rachiu de pe spinarea mea... ce, la mine e popas turistâc?! el, cuminte şi io, proastă! e-he-he-he-he... măi trece apă pe Olteţ la vale până m-o da pă mine-n înţălesuri Coliţă al Giurcanii! - aşa-aşa, nu te lăsa!, punea punctul final al problemei mumă-sa, Dumitra, năroc cu Măriuţ că nu să sculă, că alfel trecea zâua şi nu te puteai dovedi măi deşteaptă ca ai de pă drum...

cuprins

Fabulă

Magistrul animal s-a întors între oameni. ori a uitat, ori vrea să le spună ceva, dar e prea fioros pentru gesturile lor puerile. nu lasă nimic să se poată afla din experienţele lui. a mângâiat natura cu părul şi tot aşa a aflat-o. acum, vine domol să înţeleagă lucrurile din oraş. alteori, vrea să muşte din umerii lunii. a priceput animalul ascuns că în fiecare dintre melancoliile oamenilor există o frică. reprezentarea lumii o ţine ascunsă ca pe o armă sigură, mortală, nemărturisită. cu greu adulmecă viaţa în atâta inteligenţă socială. stelele-i sclipesc pe colţi şi e tânăr astăzi, cu spirit elastic! a aflat de pe undeva că dacă femeile ar avea îndrăzneala bărbaţilor, atunci ar înnebuni Pământul. şi a luat măsuri în acest domeniu sensibil. nu mai practică saltul, l-a conceptualizat. acum doar se arată venind, aproape transparent, camuflat în idei, spre graţioase ierbivore mici, purtătoare ale unor salturi mărunte şi dese. alţi vânători nu se mai văd. în oraş, ierburile sunt înalte... melancolii nu mai are magistrul, stelele-i sclipesc pe colţi. la nări, pulbere de lună! spiritul, elastic... iar altădată, în lumină, pare un cavaler strălucitor, trecând în zale de iubire printr-o ţară de singurătate.

cuprins

Dacă, într-o zi

Dacă, într-o zi, mi-aş pierde, dintr-o neatenţie, conturul şi semenii mei, cu mers trecător, ar trece prin mine, fără să îşi mai dea seama, aş începe să ştiu că semăn cu această planetă, cu neglijabila deosebire că ea încă nu şi l-a pierdut, plus alte discrepanţe fizice, naturale, care ţin de rostul fiecăruia. în schimb, posibil să trăim aceeaşi stare grea, fiecare om îi străbate continuu marginile şi el e conştient numai de marginile semenului său, întâlnit pe traictoria decisă de rezultanta unor forţe, printre care este şi forţa voinţei... a fost obligatoriu să ne ciocnim conturul de tot ce ne-a ieşit în cale. altfel, pentru a ne fi dat seama că existăm, fiecăruia dintre noi i-ar fi fost necesar un efort mult prea mare...

cuprins

De câte ori doi oameni, bărbat şi femeie

Sub noi, lumea şi oraşul, ca un cearşaf imaculat, spălat impecabil de câte ori doi oameni, bărbat şi femeie, se iubesc. deşi e confortabil, te rog să nu îl luăm de unde-i este locul, trăgându-l peste noi din vreo grijă, din vreo jenă, din vreo cauză oarecare. pe de altă parte, între noi şi pământ, mai trebuie să fie ceva. nu se poate aşa, să fim lipiţi, să semănăm la modul absolut. pământul nu ştie despre sine că moare... te privesc precis şi-ţi spun că nimic nu se ascunde, totul se valorizează. sub noi, lumea şi oraşul... nu sunt murdare, deşi se pot privi aşa uneori. Dumnezeu este patron la spălătorie, noi venim cu săpunul care, între noi fie vorba, este tot al Lui. voi fi de acord să tragem cearşaful peste noi, dar numai când eu voi fi sigur că l-am lăsat curat. El va spala de bucurie, pentru că noi, cei doi oameni ai Lui, ne-am iubit după cum a vroit, în dragostea pe care ne-a dat-o şi nu pe care am ales-o într-o criză de singurătate. fiind contemporan cu Dumnezeu, nu pot să cred că sunt mort.

cuprins

Mărturisire păguboasă (poetic)

La douăzeci de ani, două lucruri am acceptat sfâşietor de greu: faptul că România mea nu există şi că nu sunt demiurg. apoi, totul s-a desfăşurat într-o profundă lipsă de sens. asemenea unui om bogat, care a supravieţuit unei otrăviri, rămânând definitiv cu limba arsă, şi care vede şi mănâncă zadarnic cele mai bune mâncăruri, sunt eu. în chiar însăşi bogăţia mea îmi găsesc suferinţa. trăind, sunt obligat s-o mănânc! imposibilitatea cu demiurgia, care aparţine, de ce să nu recunosc, unui mediu străin biologiei noastre, e de înţeles, până la urmă... dar golul de lângă mine, lipsa hainei cu care să mă învelesc, ferindu-mă de intemperiile din univers, haină cu care să-mi ascund goliciunea, această singurătate, este o urgie întreagă. ţara s-a dus, mi-a rămas doar poporul.

cuprins

Bule de pe fundul iubirii

Ca un omagiu pentru viaţa dinăuntrul sânilor tăi, care deseori m-a chemat să-mi pună întrebări, îţi spun câteva idei, în sprijinul veşniciei tale. acum de tine depinde. vei şti să le supui? ele, de bună voie, niciodată! tu ai cunoscut întru totul progresul, eşti femeia prin care viitorul va stăpâni planeta. nu te leagă trecutul, nu te leagă nimic. cât de liberă eşti! tare curios voi fi să văd dacă măcar timpului îi vei da voie să te supună cumva. cât vei putea să-l operezi estetic? până la urmă, i se va termina şi lui cărniţa. dar, cunoscându-ţi firea, nici nu mi te pot închipui decât înverşunată pe cât de frumoasă vei dori să fii. altfel, nici n-ai rezista social printre oamenii aceştia care nu te înţeleg. cât despre devenire... şi nu doar pentru trup îţi aduc aceste atente onoruri. nu..., cu totul, una peste alta. până la urmă, te vei plictisi şi, obosită, te vei aşeza lângă normalitate. va fi prea târziu, rostul tău a rămas îngenuncheat. toate cruzimile voastre generice, de feminităţi etern nestăpânite, din care îmi mai lăsară, spre confruntare, poeţii, sunt numai venerice figuri. te-am mângâiat educativ şi tandru, ba ai recuperat cu mine şi câteva dintre orele de dirigenţie, pierdute prin cofetării cu toate colegele tale, transpirate şi scunde, înnebunite după aventuri în oraşul Vaslui. şi e atâta soare, atâta soare... parcă am fi nişte ierburi înalte. ne lăsăm unui rai de insecte să ne ciupească în lumină! unde îţi este personalitatea atunci când te mut dintr-un loc într-altul? şi dacă n-ai fi rezemată, atât de concret, ce poezii cu marea aş mai face, în poziţie de drepţi! când te-am prins, măi, ştiuco, am ferat la dreapta, am ferat la stânga, nu te-am mulinat din prima, decât numai o dată, când ai obosit. nici nu te-ai zbătut, ţi-o spun amical, confesiv. şi nici la botic n-ai sângerat, când te-am săltat în barcă. dar ce poem e ăsta, când nu apar în el căldurile estetice?! când lasă lucrurile într-o confuzie frustră? încurcă marea cu delta, stabilopodul cu stuful, mutatul cu ştiuca. şi mai mult încurcă! dar e atâta soare! nimic din toate acestea nu mai au importanţă. tot albastrul de pe cer şi cel rămas prin ochii mei au coborât peste tine, să te apere de lume, să te învelească. acum, numai atâta eşti - clătita mea cu sentiment. bună şi rece. am mâinile pline de dulceaţă, şi pieptul, şi gura. mă arăt lui Dumnezeu şi e atâta soare! asfinţitul se urcă pe noi, fără nici un timp, ca să vadă lumea mai de sus, în acest peisaj marin, fără de apă... de piatră inima dac-aş avea te-aş rezema să te bronzezi şi, ultraviolată, te-aş lua-ntr-o carte cu poveşti să îţi arăt eu viaţa, iar tu să tot trăieşti, să tot trăieşti bronzată, inundată până la genunchi. şi e atâta soare! parcă am fi nişte ierburi înalte, din care nu se mai vede nimic...

cuprins

Direcţia pe care trebuie să murim

Oamenii şi-au făcut casă în lumea aceasta şi nu mai e nimeni afară... natura e singură. cerul, desprins printr-un acoperiş fără rost. ce noimă are tavanul într-un univers fără sens de bătrân? cum poate el, al lumii fiind, să-ţi ferească sufletul de timpul lumii? copiii învaţă să meargă numai pe lângă casă. poate este mai bine aşa, nu cumva să se piardă. eu voi înţelege lumea, citind urmele de mâini de pe zidurile caselor. şi trupurile noastre cresc, iar sufletele ne rămân pitice, îmbrăcate cu haine prea mari. iar carnea se apleacă înainte, lăsându-ne fruntea în pământ.

cuprins

Nişte lucruri

M-apropiam de moarte, pândindu-o de mai departe, vedeam atât de liber gesturile ei, cu care ordonează atent prea cinstita noastră lume. la un moment dat, se va plictisi de jocul meu şi, în sfârşit, voi fi abordat bărbăteşte. mi-am zis să mă aşez într-o parte, să-ţi fac loc să te iveşti dintre noi, să fii momeala mea pentru viaţa veşnică... linia pe care eram, nu ştiu cum s-a făcut, dar m-a înconjurat dintr-o dată, făcându-se spirală argintie, aşa încât puteam să o parcurg mai repede, în forţă chiar, ajutându-mă de o libertate prea mare. am spus atunci că o parte din suflet ar fi bine să rămână afară, dacă s-ar fi putut. să ai şi tu loc, să te poţi adăposti de ploile acestea acide şi repezi, de după poluarea cu timp. ai putea să te roteşti cumva, să nu mi se mai vadă, de afară, inima? nu de alta, dar mai stau, din când în când, cu bărbia în piept şi mă apucă frica de lumină. am apucat să îţi arăt o ţâră lumea, aşa cum dintr-un pridvor arăţi unui copil, într-o dimineaţă, starea vremii, păsările, vârfurile pomilor şi ce o mai fi, când tot peisajul miroase a pământ, a muncă şi a vârste. tu nu prea stăteai locului, adică nu stăteai în vorbele mele. umerii tăi mă jenau puţin în piept, ca un pomişor străin, care se înalţă, jenând imaginea unui câmp pustiu. fumeg cu vorbe, drept, precum o casă în iarnă, aşa cum fumegă planeta, cu păreri despre timp. fumeg ca o casă între două dealuri, tăind noaptea pe obraz cu fumul fierbinte şi alb.

cuprins

Dare de seamă

Primăvara a ieşit din cer, ca un copil din taina mă-sii, fisurându-ne pe ici, pe colo realitatea. tot aşa cum fac rădăcinile, când vor să ne-arate că pământul nu le este de ajuns. în rest, viaţa pare mai simplă când e mai multă lumină. sufletele oamenilor sunt rupte unele de altele, pentru că Dumnezeu li se pare a fi mult mai departe de ei, chiar decât sunt ei unul de altul... oraşul are un zgomot la care cred că nu s-a gândit încă nici măcar un artist, să-l fundamenteze. şi nici un vizionar care să intuiască viitorul, plecând de la viaţa pe care aş numi-o sonoră. parcurg toate acestea pe distanţe scurte, într-un troleibuz. nu pot fi singur într-o lume singură... se pare că, din loc în loc, i-am fisurat realitatea, cum fac rădăcinile, dar de data asta, dinspre exterior înspre înăuntru. ea zice supărată că prietenia noastră nu se poate împlini atâta vreme cât eu mă mai uit înspre alte femei, chiar dacă numai pentru a le privi, să nu cumva să mă lovesc de ele. aşa e menirea acestui simţ important, fără a fi esenţial, nici un simţ nu este esenţial. în plus, ea zice că nici nu mi se mai poate dărui dacă ştie şi vede că ea nu îmi este de ajuns... şi s-a buzat scumpica şi a privit în pământ, nemaidorind să mai caute nimic pe întinderile lui, cu ochii ei furaţi de natură, în neştiuta vechime, de la răbdătoarea lumină care se plimba, primăvăratic, peste un alt pământ, fără memorie. ar trebui să ştii, pentru a putea să înţelegi minunea iubirii, că eşti doar reprezentantă a ideii de femeie, idee care trebuie deseori adusă la o împăcare cu ideea de bărbat. dă într-o parte oraşul dintre noi, chiar timpul în care el există! şi lipeşte-te de ochii mei, dacă ai să poţi! închide-i, pe rând, când vei dori tu! ca eu să nu mai văd prin preajmă nimic şi nici în depărtare. dă într-o parte creierele noastre, în care timpul s-a lichefiat, ca să ne poată da memoria! fă gesturi titanice dacă ai loc pentru asta, într-un troleibuz care merge la Gara de Nord! lipeşte-ţi tot trupul (de femeie dăruită) de ochii mei de bărbat nemulţumit! măcar atât să faci pentru pretenţiile tale. iar, pentru a putea vorbi şi altădată, lipeşte şi puţin din suflet. faci acestea toate şi, pe onoarea mea (cea privitoare), nu am să mă mai uit. în vecii vecilor... până atunci, hai să ne plimbăm, cum fac rădăcinile, cum face, uneori, lumina ori timpul, să te mai ajut, să mă mai ajuţi!

cuprins

Talazul dinaintea ţării calde

În toată această mare viteză, în care nu se mai pricepe traseul, cineva s-a oprit lângă mine. e şi ea om! şi nici nu spune. un suflet cald şi mereu umed ea aşează încet peste ţarina mea roditoare şi scârţâie vremea-ntre noi. numai atât se întâmplă - ne frecăm unul de altul timpul, iar ochii ei privesc această întâmplare stranie, precum ochii unui prototip. ceva fierbinte a început să mă strângă, dar nu toate gesturile vor coborî în moarte. copilăreşte mă întreb ce vor mai strânge palmele ei, de vreme ce această viteză există. femeia asta tânără mi-a aşteptat cu părul ochii, mai întârzie o vreme pe aici, ca să o pot vedea după ce a fost de acord să primească respectiva cunoaştere. adică ne-am sincronizat... a lovit cu şoldurile viaţa. acum, culcată pe marginea patului, aşteaptă să dea casei mele vreo două-trei lacrimi, cât se poate de morale. nici nu ştiu, să mă duc să le prind cu buzele, ca să i le restitui corect, sau să le las să cadă? tăcerea dintre noi, oricum, este stricată, nu are bucurie, îngrămădeşte timpul. să nu-ţi pese de gândurile mele, toate se vor pierde odată, nici de toate pieţele din care nu voi cumpăra nimic pentru zilele tale de singurătate. m-ai aşteptat cândva, mai aşteaptă până-n mai şi poate-ai să găseşti şi flori pe undeva, prin acele pieţe din care eu nu voi mai cumpăra nimic.

cuprins

Călătorie

În singurătate, lucrurile, înţelesurile şi viaţa sunt simple, esenţe de suflet... şi poate că singurătatea cea mai adâncă este atunci când ai epuizat depozitul de păreri, când nu le mai ai, pierdute laolaltă cu lucrurile, înţelesurile şi viaţa de care te-ai apropiat odată şi îndepărtate acum de tine însuţi, în marginea pierderii, când te simţi propriul lor străin. geamătul este o fereastră a desăvârşirii, prin el se poate privi şi se pot vedea universuri statice, obiective subtile ale tuturor acestor mişcări, de la celulă şi până la astre. aici, inclusiv dragostea porunceşte mişcare. la Dumnezeu, ea te opreşte în loc, pentru că locul, laolaltă cu tine, este numai al Lui şi nu are unde să mai plece.

cuprins

Convingere

Când nu ajung la Dumnezeu, cuvintele noastre cad pe străzi, cu degetele rupte. cu ele se fac faptele care ne dau istoria. toate câte s-au făcut, s-au făcut din singurătate,

cuprins

Vedere

Vine timpul dimprejurul meu, deslocuind lumea, vine de peste tot, ca voinţa lui Dumnezeu într-o inimă frântă, ca lumina într-o icoană de-a noastră şi-mi zice cu glas răguşit, după ce mult o fi zis şi altora, să nu vreau să înţeleg sentimentele, doar să ştiu să le trăiesc, iar pe altele să le înving. şi mai are voce să îmi spună că raţiunea este o scăpare din nenorocire, ca un sânge uscat într-o rană. banal, aleargă sângele prin mine, căutându-şi rostul, acea zi cu soarele venind dintr-o parte şi pământul pe care să se scurgă, să caute în el alte rosturi.

cuprins

Gânduri

Chiar dacă nu înlocuieşti memoria cu un sentiment, cele mai importante momente ţi le poate oferi un om şi atunci lumea devine, împrejur, ca o haină pe care ţi-ai dorit-o de mult şi pe care nu ţi-ai permis să o ai din diverse pricini. uneori nu e frig, uneori nu e cald, pentru că tu însuţi poţi să fi căldura şi frigul, laolaltă. te apropii de ceva şi-ţi pari fericit, te îndepărtezi şi tot fericit vei rămâne, doar pentru că tot ceea ce percepem este un întreg, dar şi ceea ce nu putem percepe trebuie să fie, cumva, un întreg. aşa că este necesar să respecţi şi ceea ce dobândeşti, ba poate chiar mai mult, pentru că devine al tău. aspiraţia, inclusiv în biologie, decide şi favorizează dobândirea.

cuprins

Începutul

Măi, fraţilor, să vedeţi ce mă gândi eu că v-ar prinde bine să mai aflaţi şi, nu ştiu cum, dar, de cele mai multe ori, mă surprind gândind în favoarea mea... scriu aici şi întâmplarea asta, cu toate că Valica trăieşte şi, dacă o auzi ce am scris eu pe spesele ei şi m-o prinde prin sat, aia pune paru’ pe mine şi pe toată importanţa lingvistică a acestui poem, cu idiomul lui, cu tot... eram cu Tătăică, pe Hopini, să adăpăm vacile. mai totdeauna le mai lăsa o ţâră la păscut, pe marginea Părăului al Tulbure, să mai glojderească şi ele prin tufare, printre brustani, după nişte vârfete de iarbă. în timpu’ ăsta, mă învăţa să încrustez botiţe cu briceagu’. cele mai bune erau de alun, nu le crăpa coaja, cu vremea. da’ şi vremea era pe atunci cu mult mai puţină. botiţele de alun erau uşoare, dar eu aveam mai multe de anine, că zăvoiu’ era aci, la spatele casei noastre. e adevărat, ăstea erau mai grele şi mai cioiuroase. bune şi ele, în felul lor. ţin minte că fuga se-nroşeau în locu’ unde le luai coaja şi aveau un gust amar, când te rezemai cu dinţii din faţă în ele. altădată, străbunică-miu scotea din geac o cojică de pâne, o bucată de brânză şi vreo două-trei roşii. le tăia felii şi punea pe ele puţină sare zgrumţăroasă. măă, ce bună mâncare mai era asta la câmp! într-o zi, cum stam noi aşa, ne pomenirăm, în spatele nostru, cu Nelu lu’ Grigoroiu. nu ştiu cum de nu l-am auzit, că era cam şlampăt. şlampa-şlampa!, făcea pe drum la vale, în papucii de cauciuc. - bună-zâua, neică Petre! bine că te găsâi aci! nu veni pe linie, o luai pe cia, pe la tub, şi, pe urmă, prin zăvoi, să nu mă găsască vreunii pe drum şi să îmi pierd timpu’ în vreo socoteală cu ei. bine că te găsâi aci! - bine venişi, Nelule! da’ ce rost ai cu mine? e de mers uneva? - vez’ de treabă, neică Petre, un’e să mă duc io?! veni să tăinuiesc cu dumneata într-o problemă, că am naşu’ de măi departe şi, cu altu’, n-am cu care să vorbesc. - e ceva numa-ntre noi? să dudui copilu’ de cia? - eee, lasă-l mereu, nu-l dudui! ce dacă ascultă, el nu trebuie să ştie?! şi nu-i nici o ruşine... dacă suntem oameni, nu trebuie să ne ruşinăm între noi, aci în satu’ nost’. păi Eva se ruşina ea de Ădam, cân’ erau în Rai? mă, neică Petre, uite, dumneata, ce dădu peste mine. nu mă poci culca niam lângă bujdiula de Valica. se văzu mireasă şi-acu’ face fente cu mine, cică nu poate să se lase străpunsă. şi nu intră, mă, socoteala, decât numa’ oţâră, oţârică, colo-şa.(îi arăta pe botiţa mea, cu aproximaţie). ori io nu ştiu ce-i c�media asta, ori se întâmplă ceva necurat! uite, dumneata, acu’ se face luna de cân’ o luai cu lăutarii, numa’ cu un cufăr, şi uite-te că n-o poci rupe niam! o luai desurda! o fi ea, de felul ei, atât de mitutică?! oricât îndes eu, tot una! al bătrân privea cu luare-aminte la cam cât îi arătase, pe botiţă, Nelu. şi i-a răspuns părinteşte: - mă, Nelule, n-are, mă, cum să fie doar atâta... - poate că atâta e... - mă, Nelule, ce diavu, mă! dacă io îţ’ spui că n-are cum, păi n-are cum. n-are, mă, cum... - cică o doare tot una. cum pun mâna să mă lupt, cum începe să chirăie şi strigă s-o las! dă din picioare, să-nvârte în pat ca şerpele-n spuză şi stă, cât îi noaptea de lungă, pă dunga patului, sângură. iar io fac nopţâle albe şi mă tot chibzuiesc ce dădu peste mine, zâlele mele! - stăi, mă, să ne gândim oţâră. felu’ ăsta de lucruri are mereu o rezolvare! - mă, neică Petre, nu măi ştiu acu’ nici de ce mă măi însurai. fuga vine Anu’ Nou şi nu-i făcui de potrocanie. te pomeneşti că nici copii nu mi-o putea să-mi facă! aşadară ce mă înveţ’, neică, să fac? că, iote, io de asta veni! cumva trebe s-o rezolv! aşa nu să măi poate, e musai! - nu descuraja! ce, îţ’ convenea măi bine să fi fost începută pe căi necinstite?! or’ să nu să măi termene?! las’ aşa, că răzbeşti tu până la urmă... - neică Petre, nu-nţălegi că nu să poate? dumneata crez’ că io veni desurda până ici? cum pun mâna pă ia-n pat, cum să abţâguieşte la mine să o las în pace! handramaua diavu! n-o poci nici măcar înghebuji! că-i cât toate zâlele! - mă, io cred că ţâie-ţ’ trebe măi mult coraj... şi, cân’ nu-l ai, măi bine ţî-l faci! ia-o şi tu măi încet! o fi de elea de să dau numai la deşti. ocoleşte măi mult locu’ şi dă cu deştiu’ ăl lung până sâmţ’ opreala, apăi, iar măi ocoleşte, până vrea şi locu’ să primească, să nu măi poată îndura aşteptarea! pă urmă, fulgero odată, drept, să-i meargă la inimă! - geaba, neică Petre, pă toate le-am încercat... aşa o daravelă n-am auzât să se întâmple cuiva, de pe lumea asta de pe lângă noi. uite, dumneata, ce-mi adusă mie diavu, în satu’ Corşor! mă, da’ şi Valica asta să facă ia aşa!... mă, şi, de-ar fi una ca nuiaua, ai măi zâce..., da’ asta, mă, să facă ea aşa?! neică Petre, dac-oi vedea ş-oi vedea că n-am încotro şi că n-o răzbesc în săptămâna asta, uită-te la mine, cum mă vez’ şi cum te văd, io-ţ’ zâc că o las pă drumuri, nu alta! - mă, băiatule, linişteşte-te, mă! până la urmă, se dă ia, opreala, că n-are-ncotro! tu mai vorbeşte cu muierea, măi făi şi tu voile pă zî, ’cearcă să te-ngăduieşti cu ia. măi pe seară, explică-i şi tu, cu o măngăiere, că aşa nu să măi poate! da’ toate, numa’ cu binişoru’. n-o măi spăria, că măi multă-i spărietura ca durerea... şi, dac-ai vedea că nu să poate şi nu să poate, pune mâna de intră-i în vorbă, frige o puică de pe bătătură şi dă-i să bea, pă inima goală, două păhare de vin, de-al roşu, ca sângele din pulpa a mare a piciorului. las-o încet să mănânce şi să bea. tu vorbeşte-i mereu, să nu bage de samă că tu nu prea bei... îmbat-o, mă, bine, să nu să măi mişte pă direcţâia verticală! floancă s-o faci! auz’ tu? floancă! apăi, ia un cep măi lung de la butoaie, spală-l bine de floare,-n apă rece, dă-l prin rachiu de-al tare, şi-n înghebujala de su’ pături, tu i-l potriveşte în răspântie şi dai, dintr-o dată, cu podu’ pălmii, ca în nucă, iarna. n-are cum să nu răspundă şi să nu răzbească! ce măi încolo şi-ncoace? ce atâta c�medie?! pă urmă, dacă şi-o aminti ceva, vez’ tu cum vă împăcaţ’, cân’ s-o trezî aşa... Nelu a zâmbit o ţâră, i-a mulţămit de vorbe, au mai vorbit ce-au mai vorbit, care pe unde mai are de adus, ce şi pe unde s-a mai întâmplat câte ceva... şi l-am văzut pe Nelu plecând peste ponoare. şlampa-şlampa... a luat-o spre balta lu’ Mitoi şi a intrat mai sus, pe uliţa lu’ Grigoroiu, tot aşa cum intră un om într-o amintire. s-a dus acasă... noi am dat vacile pe la Oprea şi, urcând pe potecuţa de su’ nuc, al bătrân m-a luat pe după umeri şi-a spus ca pentru sine: mă, câte li să mai pot întâmpla unora!... Nelu, cum a făcut, cum n-a făcut, dar a reuşit cumva. a avut, în urmă, copii berechet! întâi a fost Costinel, apoi au venit nişte fete. unu’, tot băiat, i-a murit de mic, prin ’84. i-am văzut pe geam, din casa a mare, cum veneau, plângând, cu el în braţe, de la dispensar, din vale. eu cred că Nelu s-o fi scăpat vreodată lu’ Valica lui, de i-o fi spus, când o fi fost mai vesel, deşi eu nu l-am văzut niciodată băut. era om calumea. i-o fi spus ce şi cu cine s-a sfătuit el, atunci, pentru rezolvarea situaţiei... cam de prin perioada aia, Valica n-a mai avut ochi să ne vadă. pe toţi ai din casa noastră, fără deosebire. da’ pe cuvânt că Valicăi nu avea de ce să-i fie ruşine.

cuprins

Singurătate

Am încetat de mult să caut mistere feminine, cu forma singulară a acestei probleme culturale o terminasem şi mai înainte, pentru că, de fiecare dată, simţisem cum se adânceşte cald, până la un punct. dar liniştea ta a devenit, spontan, ţelul vieţii mele. şi m-am cocoţat pe câte un gând, până hăt, departe. am tot cântat de acolo cu pasiunea din zori a cocoşului. totul, pentru liniştea ta. eşti atât de expusă întâmplării, cum să nu te plac?! eu, cel care cunosc atât de bine timpul... dar n-am să înţeleg niciodată de unde scoţi tu atâta iubire! mă, muierea mea cu ochii închişi ca ai puilor de mâţă până în a noua zi, pentru cunoaşterea asta vreau să fac în tine numai drumuri complete, drumuri care duc într-un loc cu importanţă... şi am să te mototolesc la întrecere cu timpul. dânsul, pe trup, iar eu, la suflet. pe dosul mâinii, ca pe lut te voi întoarce, înapoi la idee. în lutul tău am să mă îmbrac precum un gând de carne, gros, înveninat, iar carnea mea va spune cărnii tale toate sentimentele ţărânei, pentru o vreme anumită. mişcarea roţii va fi cum şi trebuie, să poată ajunge în tine iubirea, nici s-o sperie şi nici s-o adoarmă. dacă ne vede Dumnezeu şi plânge pentru ce facem noi cu carnea şi cu dragostea Lui, hai să-i cerem să plângem cu El! ne vom sătura vreodată de această pulsaţie a materiei prin tot felul de vene, ritmurile timpului nu ne vor mai trebui. şi hai, până atunci, să râdem! şi râdem mereu până la marginile omului, dar plânsul, desigur, este cu mult mai aproape...

cuprins

Crez

Timpul nu e în afară, el este înăuntrul meu. în afară, sunt urmările lui, precum aşa sunt şi gesturile, sentimentele. stările mele sunt urmări ale sufletului pe care îl port. iarba se înalţă spre lumină? sau, mai degrabă, verdele din ea? nimic din natura de la suprafaţă nu vrea să crească de la sine într-o parte, ci numai în sus... evident, există greutate şi nu se scapă de ea doar prin aspiraţie. poate că şi de asta pământul e rotund, dincolo de mişcările lui, cele care îl rotunjiră: pentru ca nimic şi nimeni să nu aibă posibilitatea să crească într-o parte. nici Dumnezeu nu poate fi poziţionat într-o parte, pentru că El, oriunde s-ar afla, fiind peste tot, se găseşte pe distanţa cea mai scurtă...

cuprins

Şapca lui Ţărnea

George Ţărnea a fost primul meu susţinător literar dintre cei din Bucureşti. mare lucru pentru un copil din provincie! de multe ori, în drum spre Iaşi, ne întâlneam să vorbim, să-şi dea cu părerea despre unele dintre textele mele, scrise pentru muzică. mai discutam despre turneele în care pleca şi despre farmecul lor, despre situaţia din ţară şi alte candori. de fiecare dată, când plecam de la el, din apartamentul de pe Aleea Giurgeni, îmi punea, să am la mine, o sticlă de suc, sanvişuri şi nişte dulciuri făcute de către una dintre prietenele lui. toate erau pentru drum şi “să fiu în vână când voi ajunge în Iaşi, în cazul în care m-aşteaptă cineva.” într-o toamnă, cred că urma să trec în anul al treilea, m-a condus prin Parcul Castanilor, până la staţia Ozana. a început să plouă, şi-a scos şapca de pe cap şi mi-a lăsat-o mie. să mă apere, cât s-o putea, până ajung la tren. era o şapcă de iepocă, biruitoare, distinsă. o purtase pe când fusese mai tânăr şi mai comunist. îl mai şicanam uneori cu sensibilitatea asta. el, oricum, îi considera şi pe unii, şi pe alţii “la fel de căcănari”. ne întâlneam mereu, inclusiv la Târgu-Jiu. venea în fiecare an la Festivalul Arghezi, Serile la Brădiceni, Decada Culturii Gorjene, fiind invitat de către prietenul său de acolo, Viorel Gârbaciu. la una dintre întâlnirile astea, mi se pare că în 2000, am luat şi acea şapcă maronie, cu gând să i-o restitui. mi-a spus râzând să o păstrez, să-mi amintească de el şi că este posibil să-mi şi folosească la ceva vreodată. eu zic că nu credea nici el, dar aşa a zis, în glumă, să găsească un motiv pentru pomană, făcută din comoditate şi din simpatie. de atunci, nu ştiu cum se face, dar, de câte ori o port, am mare succes, indiferent de domeniu şi de starea vremii. am ajuns să fiu chiar superstiţios. bineînţeles, o port doar când este vorba de lucruri importante, nici n-aş rezista altfel la atâta succes şi n-ar fi nici drept faţă de colegii şi de semenii mei. o ţin pe cap când plec spre lucruri importante şi atunci când plouă. niciodată nu mi-a plăcut umbrela. indiferent de vreme, am preferat să am doar cerul deasupra. cu şapca lui Ţărnea arăt din alte vremuri, mai îndepărtate chiar decât acelea în care o purta el. ultima dată, ne-am întâlnit cu trei zile înainte de Paşte, la Teatrul de Comedie, în ziua de Sfântul Gheorghe, nesărbătorită, datorită postului, la spectacolul lui Mălăele. peste o săptămână, Ţărnică plecase. la înmormântare, nu am mai luat şapca la mine. l-am găsit în biserica de la Belu, cum nu se poate de negru. îl răpuseseră schimbările de vreme, atât de bruşte în ţara aceasta! Ţărnea iubise mult. şi lumea, şi oamenii. s-a dus singur, fără prieteni. iar de moartea lui au aflat şi au venit numai Lucian Avramescu, Ducu Bertzi, Iurie Darie, Nicolae Dragoş, Mugur Isărescu, Dumitru Matală, Marin Stoian, Vasile Şeicaru, Arhiepiscopul Teodosie şi Eugen Uricaru. în locul lui Ştefan Hruşcă, am văzut o coroană, în locul altora, nu am văzut nimic.

cuprins

Salutări de la Agigea

Cât de frumos este în lume, când lumea interacţionează cu mine! aşa mi-am zis eu când, secerat de trăiri tinereşti, m-am trântit pe spate, la malurile mării, doar la unele dintre ele, nici pe departe la toate. şi m-am tot gândit cum, în aceste locuri, apele au devenit hotare, din pricina unei gândiri comode. n-am vrut să depăşim marea şi de asta am numit-o prietenă. de frică să nu ne învingă timpul, ne-am specializat în pierderea vremii, până la performanţă. aici, toate ceasurile gem, la temperatura de 36 cu 3, într-o sănătate deplină, şi se întind să facă umbră ochilor, iar noi ne ocupăm cu gânditul şi luăm câte o pauză numai când începem să facem ceva... şi nimeni nu cântă în lume mai frumos decât noi, şi nimeni n-a cusut cu atâta pasiune costumele de joc. astăzi, descoperim că batjocurim fatalitatea, cu zâmbetul pe buze. şi aşezat pe spate, văd cum vin studentele din aplicaţie: vesele şi hulpave după marile înţelesuri ale neamului lor. mă uit împrejur şi nu mai e nimeni să le explice devenirea şi tactica prinderii ei. dedicate mediului lichid, sunt pline de speranţe că hidrobiologia le va salva social. în răstimpuri, se apleacă după scoici, ce metaforă discretă a redundanţei mişcării!, să le studieze dentiţia - care este plată, care e rotundă... şi toate rotunjimile se întind puţin înspre cer, spre nişte iertări despre care, acum, nu au încă habar. iar rotunjimile parcă ar vrea să se ascută precum nişte ciudate creioane docile, care vor scrie pe cer, puţin mai târziu, destinele bărbaţilor care au dorit să privească mai mult... domnişoarele se uită atent la găurelele din pietre, ca să înţeleagă ce fel de melci le-au produs. şi cu câtă răbdare!... le simt cum fac, aplecate, primii paşi către ştiinţă, nici măcar nu mă uit, e de ajuns că le simt. unele, mai directe cu lumina, iau chirhanaua în piept, lăsând sfârcurile lor momeală pentru sufletele peştilor care-au murit. urs dacă aş fi, le-aş vedea sfârcurile ca pe nişte fragi coapte pe jumătate. şi, de atâta efort, le tremură bulbii cefalo-rahidiano-pontici. dacă le spui, în glumă, că le-ai văzut pe plaje cu ţâţucile goale, se supără puţin, ca să facă impresie, să-ţi arate cât sunt de bine crescute şi te cred ţăran. probabil, pentru că, în viziunea lor, ţăranul n-a dat în viaţa lui cu mâinile de topless. încet, ca un bănuţ pierdut de boier, s-a rostogolit şi a adormit pe fruntea mea luna şi n-a venit nici una, astăzi, să mângâie luna.

cuprins

Viaţă

Am observat, cum observă frunzele soarele bolnav, că noi, bărbaţii, când vorbim cu femeile care ne interesează, ne răsfrângem vorbele, rânduri-rânduri, ca florile care îşi dau treptat petalele naturii, într-o maiestuoasă cădere. cuvintele vin - soldaţi într-o paradă militară, menită să dea încredere unui comandant, bătrân şi bolnav, în vreme de război, prea crunt război să-l mai trăim şi în aceste rânduri. vocea nu pleacă înspre nivelul urechei, ci, undeva, mai în jos, ca să poată fi prinsă uşor. atunci se întâmplă minuni - înţelegem tot, nu ne poate supăra mai nimic din perspectivele lor, ocrotim cu orice preţ! facem aşa până când femeia-lumină catadicseşte să ne împământenească sămânţa. după aia, mai vorbim şi ce trebuie... şi e adevărat că aceste gesturi ale lor, cele mai multe venite dintr-o politeţe socială, atunci când le cerem, sunt cu mult mai grave decât ale noastre, sau când se desfăşoară fără noi. deschiderea femeii presupune o mecanică foarte complexă, nişte mişcări ale sufletului, pe toate direcţiile. nu e ca la noi - un lucru simplu, fără nici o fineţe, pe direcţia înainte... de asta zic, cu priceperea mea, pe alocuri culturală, că se cuvine ca noi, bărbaţii, să fim foarte atenţi... cam cum sunt frunzele când văd că soarele e palid, bătrân şi bolnav, cu deschiderea prea mică.

cuprins

Scrisoare de împăcare pentru cei de acasă

Domnilor, sunteţi supăraţi pe mine pentru că public uşor, câte o carte pe an, aceasta e frivolitatea mea, până voi publica şi câte două-trei. romane, piese de teatru, eseuri... mă analizaţi prin baruri şi vă rezultă mereu că nu e chiar aşa cum pare, că nu sunt chiar atât de cult şi nici inteligent pe cât se spune. cu fiecare sentinţă, mai puteţi şi voi să luaţi câte o gură de aer, fie el şi fabricat din propriile voastre spaime. sunteţi jigniţi pe faţă că nu mă îmbăt laolaltă cu voi, că astfel am să rămân treaz împotriva voastră sau a vieţii voastre literare. frustraţi de a şti că nu am ce să învăţ de la voi, nu-mi mai suportaţi singurătatea. cât despre cârciumi, eu nu contest rolul lor, verificat şi notoriu, în formarea şi în şlefuirea talentelor... dar fiecare cu abilităţile lui. talentele au fost împărţite, în mod egal, tuturor. problema constă în puterea fiecăruia de a şi le descoperi. sunt convins că, fără talent, nu poţi trăi barul ca pe o introspecţie a lumii. pe de altă parte, o altă grijă care vă omoară sunt cele două atitudini ale mele, imputabile, suspecte: de a nu mă ruşina de mine înaintea voastră şi de a nu semnaliza, prin modestie, prezenţa lângă voi. însă, în aria oraşului Târgu-Jiu, îmi este imposibil să fiu modest, nu pot să fac exerciţii de modestie. aici, oricum, mi se recunosc mult mai puţine merite decât cele pe care le am în realitate. astfel, modestia mea ar fi o încălcare flagrantă a bunului simţ, indispensabil, în natura lui, oricărei socializări. prima mea datorie faţă de realitatea târgujiană este să compensez, cu mine, inconsistenţa ei. conţinul acestui text este o speculaţie, dar nu are în sine nici o construcţie peiorativă, ca termen filosofic, ci se situează în sinonimie cu acea teorya din limba greacă. scrisoarea de faţă e scurtă pentru că, din aceleaşi motive, cele cu scrierea cărţilor, nu am timp să o rezolv mai amplu, cu vorbe precise, să vă amintesc intervenţiile fiecăruia dintre voi în parte, cele cu care v-aţi căciulit pe la mai marii locului, ca nu cumva să vin în Târgu-Jiu, că pot consuma grabnic tot stratul de poezie, care vă apasă dinspre cerul acelui oraş, că vă aduc, prin prezenţa mea acolo, în pragul falimentului existenţial. deocamdată, nu am timp de asta şi nici să vă expediez înscrisul separat. importanţa pe care vi-o arăt rezultă din opţiunea mea de a lăsa această scrisoare mai pe la mijlocul unui nou volum, gest împăciuitor, nu puteţi să nu fiţi de acord cu mine. şi, încă un lucru, să nu scape atenţiei, capacităţii şi eficienţei voastre războinice: în Târgu-Jiu, mai am şi prieteni. luptaţi cu ei, pentru a rămâne majoritari, cu tot confortul care se lungeşte de aici! să ne vedem cu bine, la un pahar de vorbă! cât despre mine, aflaţi că sunt sănătos. şi asta, cu sinceritate, vă doresc şi vouă, pentru că nici alcoolul şi nici poezia nu mai sunt cum erau odată. şi, în ruptul capului, să nu luaţi asta ca pe un posibil vers!...

cuprins

Trezirea pe vreascuri

Gândurile toate se fac temperatură şi nu mai vrei decât să te deschizi spre veşnicia viitoare. femeie, acum tu ai cea mai mare valoare din toată existenţa ta! eşti însăşi lumea... Dumnezeu s-a ascuns de supărare, poate chiar de ruşine, că este mai mic decât noi, atunci când nu-i ţinem porunca să facem totul în numele Lui. speriat, a încăput într-o ureche de vrabie terorizată de un tunet. numai că I-au rămas închinăciunile afară şi ele ating toate răzoarele de flori, printre care te voi duce pe tine. ochii tăi nu mai sunt interesaţi de nimic, simţurile îţi refuză spaţiul pe care-l locuieşti, consumând, acum, o altă locuire, finită, care nu-i deloc de neglijat. plăcerea sângelui ascuns luminii n-a ieşit niciodată din om. şi poate că omului de asta nu-i place la vedere sângele... noi toţi îi tot dăm înainte..., lungind pe-o singură direcţie lumea. noroc că direcţia e udă, altfel s-ar fi putut aprinde încet de la atâta frecare şi ar fi fumegat, întâmpinând focul. acolo unde ţie, femeie, îţi este pusă tentaţia, iar mie îmi este lăsată plinirea poruncii să înmulţesc descumpănita lume, tu te înveleşti, întocmai cum înveliră istoria şi înţelepţii mormintele de zei... tu te înveleşti pentru ca eu să fac, continuu, dovada că ştiu să dezvelesc acel spaţiu de toate ale tale, de reguli şi de aşteptări. aceasta e măsura vredniciei şi confirmarea aşteptării... dacă nu ştii, îţi spun eu că în toate aceste momente ai să îmi porţi doar mie gândurile. nu-ţi folosesc la nimic, n-ai ce să înţelegi, porunca e precisă - numai înainte! iar pentru că înainte este limitat de mijloace şi de condiţie, există înapoi... înapoi este baza unui înainte de nenumărate ori. apoi, dacă simţi că este de cuviinţă, mai poţi să mai dai, şi ca beţivii, în gardurile zeilor. nu are a face, verificarea a tot ce este lateral nu este decât un alint, misiunea fiind deja îndeplinită... tu, fata tatii, prinde-mă întâi cu tine şi mai apoi cu mâinile, ca să te dăruieşti unui risc intim, de neînstrăinat, iar eu să fiu de acord...

cuprins

Referinţă

Ne mâncăm unii altora umbrele pentru a fi mai siguri de existenţa noastră. în tot acest timp, încercăm să fim iubiţi, dăruindu-ne singurătatea... nădăjduim chiar şi surogatele, apoi ne întrecem în a le perfecţiona. neterminând nimic, dorim mereu începuturi plăcute şi aducem, pe sub luna care alunecă între lumină şi timp, părţi de realitatea din afară, să compensăm lipsa realităţii din noi. vrem să ne întindem în dulceaţă, să alunecăm, sateliţi ai fericirii... să nu ne mai tragă în jos încărcătura de vreme şi să ne apese doar cerul, prin intermediara lui, iubirea. frunze pălmuite repetat de către lumină au alungat noaptea cea neîntreruptă, iar ea se retrase cu un capăt în noi... obligaţi să vedem că iubirea există, în toate faptele noastre ne melancolizează luna care alunecă singură între lumină şi timp...

cuprins

Sincronizarea

Ospătăriţa brună, cu gânduri de hârtie, într-un târziu a terminat programul. însingurată printre mesele goale, ca un rege trădat, tot calculează, cu fruntea rezemată în palma care a dăruit şi a primit răsplată. pentru ea, toţi oamenii au fost. mă duc aproape, ca nu cumva să greşească... nu are nici un rost s-o las până la anul pe ospătăriţa care, într-un târziu, a terminat programul. existenţele noastre nu au nici un martor. împrejurul ei, nimic nu-i disculpă formele şi încruntarea. ea a furat nişte abur din calculele nopţii şi acum scrie cu el cifrele care-i justifică viaţa din ziua care tocmai dă să plece afară din inima ei. nu pot să-i spun nimic din ce i-ar fi de ajuns şi nici nu pot striga omagiul meu pentru mamele care au fete. mă sprijină spiritul mării, acest reflex social, şi sapă în mine fântâni pentru oglindirea şi înfrumuseţarea cerului. acestei fete îi voi cere grabnic un pahar cu apă... după multe reguli care se cunosc, neliterare şi deloc cinstite, stăm aşezaţi amândoi în genunchi şi desfacem şireturile timpului. degetele mele află întruna ce ştiau de mult, degetele ei, învinse de tandreţe, vor să-i păstreze încă demnitatea şi onoarea. iar timpul, desculţ, a început să meargă prin trupurile noastre legate, ca prin nişte locuri care ar fi trebuit să fie sfinte, irepetabil găsite. cât despre suflete, timpul ni le lasă în pace, ca ele să îşi poată dărui nestingherit, unul altuia, eternitate... îi trec mâna peste pleoapele închise de curând şi toată viaţa de până acum i-o dau într-o parte. azi sunt ciubucul ei şi ea a adormit cu palma pe mine... şi acum suntem mai singuri decât eram mai înainte amândoi, fiecare în parte. într-o lumină ezitantă, am aşezat pe catifeaua pielii ei bijuterii opace, de purtat în secret şi în singurătate, dar, în acest moment, aş vrea să-i dăruiesc un vis... să-i desfac viaţa din întâmplările mărunte, pentru ca ea, femeia care a căzut de acord să-mi dea nişte apă, să fie răsplătită cu posibilitatea de a vedea prin gesturile vieţii. am consumat libertatea, a rămas tăcerea... venim înapoi din călătoria unuia în altul, venim egali şi morţi, sătui de nemurire. paharul ei cu apă încă există undeva, iar cerul deja a venit deasupra noastră şi aşteaptă oglinda... ea s-a trezit, m-a întrebat de ce s-au întâmplat toate acelea, de ce atât de repede, ca o superficială părere. nu i-am răspuns o vreme şi nici nu am zâmbit. măcar cu atât puteam să fiu de partea ei, în acest întuneric... apoi, n-a mai vrut să-mi spună nimic despre sine, poate pentru că se ştia dezbrăcată... şi numai patru zile vom avea la îndemână timpul pentru a hrăni eternităţile noastre, să ne hărţuim siguranţa. de ce se întâmplă aşa? - există undeva o poruncă din care noi am reţinut doar bucuria primirii! alegem şi nu mai suntem liberi. găsirea aceea, singura în care căldura nu învinge umezeala, este mai perfecţionată decât oricare altă armă mortală. un rând de fluturi albi omoară nemişcarea dimineţii, la geamuri. plecând amândoi din camera ei, în care am ucis himere, îmi spune zâmbind că a fost o nebună, iar eu am patru zile să o conving că nu este deloc aşa acest întreg volum este parţial şi fragmentar polemic faţă de Poemele luminii, noi dorind să fim contemporani numai cu Dumnezeu, renunţând astfel la fluturi...

cuprins

Într-o zi dintr-un mijloc de iulie, într-un an fără importanţă

Astăzi este una dintre acele zile în care tu ai fi putut să fii cea mai importantă..., bătrâna noastră problemă. şi, dacă ai fi fost lângă mine, mi te-ai fi deschis ca o scoică însingurată, care se adapă într-o mare sigură, desăvârşită, stăpână. împrejurul tău numai eu aş fi fost, cum împrejurul unei inimi este doar Dumnezeu atunci când El e bucuros. mâinile tale ar fi prins sufletul meu de căpăstru şi ne-am fi plimbat prin toată livada. el ţi-ar fi ales cu gura florile cele mai joase şi le-ar fi aruncat peste coamă, pentru cele mai înalte, vei fi avut şi tu ochi... în această livadă, sufletul meu ar fi fost un cal fără dor... pe traictorie, apoi, te-aş fi repus răpusă. nu ca acum, rămas să te văd mergând pe urmele adânci ale morţii, să mă uit cum ele îţi îmbracă piciorul desculţ, nemailăsându-l să simtă direcţia luminii, nici floarea, nici iarba şi nici împrejurarea.

cuprins

Un orizontal punct de vedere

Ea are forme precise, nimic n-ar lăsa a se pierde, răsfrânte puţin peste brâul lor de energie. forme cutezătoare şi corespondente văzului meu lăuntric. dar ele, dincolo de vederea din lume, mai prelungesc un văz... poruncitor şi greu. ea stă în lumină, căutând să intre în ritmurile mării şi ale luminii. şi-mi pare rău de ea pentru că nu ştie că eu sunt mai bogat decât această natură, dar, deşi stau lângă ea, aceasta nici nu se vede, nici nu se simte în alt fel efectul... a văzut c-o privesc, nu oricum, ci continuându-i despicarea până în spatele timpului, tăindu-i, cu un fel de sabie, bucăţi mici din stări care ar fi putut să-mi fie potrivnice. acum, încearcă să îşi adăpostească de ochii mei contururile, în haine. dar procedeul social, din pricina modernităţii, este un fel atât de fragil de adăpostire, încât se resoarbe în sine doar atins de o singură vedere. păsări de lumină se adăpostesc sub streşini de cer... pe ea nici măcar cu ochii nu o mai privesc, o văd cu toată carnea şi o respir cu viaţa care mi se întâmplă într-un spaţiu comun, care nu ne este de ajuns. şi ea se lipeşte încet de întâlnirea noastră... unde să se ducă atunci când eu le am pe toate la mine? şi moarte, şi viaţă... am venit aproape şi i-am spus cinstit, asumat, că are sâni de o spectaculuoasă frumuseţe, cărora nu le mai trebuie descrieri şi interpretări, şi că ar fi păcat ca ei să se piardă parţial neînţeleşi, fără ca memoria mea, cea înspăimântătoare, să îi sprijine în skanderberg-ul cu uitarea tactică a timpului. în loc să înţeleagă aceste taine mici, s-a adăpostit într-un râs confortabil. am lăsat-o să râdă, să-şi poată domoli ezitarea... apoi, am tras-o, încet, din propriile gânduri, ca pe un câine jucăuş şi mare, care ţine strâns în gură un os, smucind şi proptindu-se cu picioarele în tot felul de praguri... odată jocul învăţat, eu am vrut să plecăm să vânăm căprioare şi zmei, pentru că în mine memoria şi dobândirile ţărânii erau prea puternice şi porunceau, înălţător, să treacă prin timp, să fie şi ele prezente la finalitatea omului... cel care este vânzător al iluziilor era lângă noi, Cel care ne-a scos din ţărână, alegând dintre noi un Adam, căruia să-i dea posibilitatea să fie om făcut după un Chip şi după o Asemănare, se întrista departe, dar se întrista şi în noi. pe toate cele ale naturii le-a lăsat să poată fi supuse celor ale sufletului, creat şi dăruit harului în timpul de puf al Genezei. Dumnezeu a hotărât atunci că omul putea deja să primească sufletul etern, că istoria putea să înceapă... iar sufletul etern va putea singur să ducă, să plimbe cu sine, o lume eternă, în care El locuieşte o dată cu omul, cel care Îi seamănă. sunt convins că ştiţi ce a urmat în serile cu marea, cea care ne spune atât de multe bancuri luminate, lovind apos şi sărat toate lucrurile pe care le ştim, învăţându-ne mereu nişte ritmuri constante, sunt convins că ştiţi ce urmează unor astfel de întâmplări pitice, dar nu ştiţi de ce se întâmplă aşa şi nici la ce foloseşte...

cuprins

Desenul de sub culori

Gleznele tale, ude şi reci, îmbătară luna, iar lumina ei cade în spirală, ocolind perfect crestele unor valuri pitice. şi ele se apleacă pe sub mersul tău, gemând redate nopţii şi întâmplărilor ascunse. eu te privesc şi nu te pot lua din această natură perfectă şi tu tot te duci prin apa docilă să striveşti lumini sub tălpi ce acum stăpânesc vechile arhitecturi ale mării. nici un gest nu te apropie de mine, dar, undeva, tot trebuie să te îndrepţi, iar eu sunt peste tot... rochia cu pliuri vaporoase, care cad peste coapse tot aşa cum a căzut mai de mult o idee peste piatra care urma a fi făcută topor, a oprit poezia... şi ea, pornind din nou, trece cu greu în urma ţesăturii ude până la genunchii nemijlociţi nicicând de rugăciune. te voi duce la diguri şi te voi judeca... împreună cu bitumul care ne scrijeleşte carnea, vom opri, pentru o vreme, iluziile mării. acum, poezia şchioapătă laolaltă cu luna, iar inima mea se spală de inima ta în nişte ape ciudate, umplând gropi precise, făcute de luminile lunii, căzând îmbătate în distanţa de la gleznele tale înspre ochii mei, împrieteniţi c-un zâmbet. am să poruncesc acestei naturi să intre şi să te scrie, pe dinăuntru, ca pe un pergament executat şi tratat corect, scris precis şi aplicat, încât să nu se prea poată răzui vreodată, în lipsa mea, conjunctural şi egoist... natura nu are de ce să mai stea afară şi trebuie ascunsă, convingător, înăuntru.

cuprins

De august

În aceste rotiri de lumină, cu mângâieri mult prea scurte, te-aş fi iubit până când ai fi fost suflet din sufletul meu. şi timpul s-ar fi plimbat printre noi ca o închipuire fragilă. rămasă străină, îngrădită între reclamele vremii, te duci întruna la îngroparea gesturilor tale în popularele morminte ale lumii, iar lumea, această istorie curbată a unui cimitir, se plimbă împrejurul tău ca un şobolan fosforescent, moale şi cald, care ţi-a legat degetele într-o emoţie rece, purtată genetic pentru acest moment. până la urmă, va adormi timpul peste pleoapele tale şi-ţi va visa viaţa, iar tu vei privi mult prea greu şi întâmplările se vor înălţa până dincolo de genunchi, ca o mlaştină neaşteptată, peste care mâinile încearcă să ajungă lumină. lumea, încă de pe acum, se plimbă împrejurul tău... lângă soare, singură, inima mea aşteaptă înţelesul tuturor acestor rotiri de lumină. sufletul tău va sta pe sub omenirea lipită de piele, aşa cum stau cărbunii vii, sub cenuşa cedată şi moartă.

cuprins

Adevăratul poem al luminii
În memoria lui Nicolae Diaconu, care nu a mai putut
să vadă ceea ce ştia

Mărunte comitete încearcă să încadreze timpul în ţarcuri făcute din secunde mici, săpând cu acelaşi hârleţ şi trecutul, şi viitorul, deopotrivă. aceasta este una dintre acţiunile prin care oamenii se disting unii de alţii şi prin care devin, construindu-şi importanţe şi imagini foarte rezistente, mai rezistente chiar decât le este trupul. dar, spre lucrurile decisive, călătoreşte doar lumina, în cele două forme ale ei. una duce informaţie, pe un suport, şi se poate măsura şi vedea, alta este toată informaţia, generându-o din sine. aceasta nu se vede cât timp suntem dominaţi de lumina-efect, cea dintâi despre care făcurăm vorbire, efect al Luminii-cauze. pentru încurajare, aceasta din urmă se poate simţi şi înţelege parţial, ca să ne putem întoarce în lumina dintâi. şi tot ce se întâmplă lângă noi pleacă, pe aripi de lumină, înapoi în univers şi totul se află în Lumina-sursă. iar ce se întâmplă în noi nu pleacă nicăieri, rămâne în Dumnezeu, bucurie sau tristeţe. niciodată ambele, pentru că veşnicia Lui de Bine nu poate primi în sine fragmente de rău. Binele şi răul pot locui împreună numai în timp limitat, dar nu simultan, de asta trebuie Judecata, după judecata vieţii. veşnicia le împarte în două părţi veşnice... în lumină citeşte Dumnezeu, ca o citire în sine, fără de timp. iar El cunoaşte totul, şi ceea ce nouă ni se va întâmpla, pentru că are martor veşnic sufletul nostru, care e din lumina dintâi, de la Însuşi Dumnezeu, adică veşnicie. timpul, mai precis evenimentul şi urmarea, este o dinamică a creaţiei care merge, calm, pe lumina-efect. iar acest timp există şi are urmări numai în lumina fizică. şi omul, fiind singura fiinţă care poartă cu ea lumina-sine a lui Dumnezeu, este chemat să vină întreg în Lumina Întreagă, să nu lase astfel fără sens ceea ce a creat, prin evoluţie, lumina-efect. să nu se piardă astfel lumină... în unii oameni, sfinţii, lumina cea Neîmpărţită domină şi locuieşte lumina fragmentată fizic. şi ea, cea dintâi, li se vede pe chip, ei fiind deja întorşi la Chipul după care s-au făcut şi după care s-au uitat... deja desăvârşiţi în ascultare. iar în Adam s-a făcut trecerea de la regnul animal, de la natura luminată, în omul promis desăvârşirii, la natura Luminii, a împlinirii naturii ca voie a lui Dumnezeu. de aici începe înluminarea lumii în Lumină. Adam a fost o alegere... libertatea este o evoluţie în regulile vieţii. lui Adam şi Evei li s-au dat sine şi din libertate şi-au dobândit moartea, cu putere însă asupra naturii, prin opţiune şi prin această gândire. pentru ca Eva să fie a lui Adam, ea trebuia făcută numai din el, neînstrăinată de menirea pe care a căpătat-o acesta. doar aşa i-ar fi fost semenă şi coparticipativă la istorie. pe de altă parte, Dumnezeu, fiind desăvârşit, nu face de două ori acelaşi lucru, prin lucru înţelegând şi oameni. Iisus Hristos este recuperarea definitivă şi totală a omului, posibilă doar prin venirea Luminii în lumina lăsată plecării. Hristos-Dumnezeu a venit în om, reîntregindu-l. natura şi lumea sunt loc. noi, oamenii, pe lângă ţărână, suntem, dominant, un duh, o lumină, o întreagă Lumină şi o locuire a locului.

cuprins

Deasupra visului

Aş vrea să vin într-ale tale precum vine toamna în oraş, pândind din depărtări, pe cărări lăturalnice, să-ţi foşnesc toate frunzele atât de uscate, dacă înţelegi ironia, să îţi rup nervurile, căutând tot aurul care poate să fie topit. spaimele puilor de păsări s-au dus în zboruri înalte şi un copac pierdut de cineva, rămas prizonier între ziduri urbane, accesoriu simplu al unor spaţii înguste şi goale, mi-a despărţit camera de oraşul în care, probabil, te-ai întors ca să îţi târguieşti şi pe mai departe viaţa. o lumină, din toate părţile clătinată de timp, cu braţe căzute şi moi, mâncate-n răstimpuri de umbre de oameni şi nori, până la os mâncate, cară greu pe mâini privirile mele. ea mi-a adus aminte cum îţi priveai picioarele, dezmierdând în mijlocul patului, ca într-un tablou mediocru, cea mai fină piele de femeie din această lume extrem de lucioasă şi cum îţi râzgâiai părul ca pe un zeu asupritor, numai al tău, ţinut secret din adolescenţă şi până acum. apoi îl aşezai pe corespondentele perne, ca nu cumva să-l afecteze vreo forţă a unui univers duşman şi nu trebuia să-l atingem nici cum! altfel, aş fi cunoscut degrabă limitele răbdării feminine. urmau firavele pacheţele de vată, îmbibate în tot felul de secrete moi, ca să alunge, pe tot timpul nopţii, oboselile lumii. cred că şi acum te mai înfiori şi ţi se strică pielea, pe alocuri. toate lumile şi toate luminile sunt mai puţin întunecate decât suntem noi, oamenii, cei care ne prezentăm înaintea nopţilor, deasupra unor vise. şi nopţile noastre au adus lângă noi tot felul de hoţi. dacă nu ar exista femeile, poezia nu ar avea nici un rost.

cuprins

Când fluieri

Când fluieri, cerul este foarte aproape, nepierdut şi vorbitor. câte o pasăre trece precum un cuvânt, câte un timp trece precum un oftat, iar soarele îşi ascunde lumina în sângele tău. fericirea poate să fie o consideraţie de care eşti sigur. şi-ţi strângi toată natura la piept ca pe o cămaşe care te apără de vreme şi de oameni. bucuriile mari sunt bucuriile simple. pe cer nu este scris nimic, el e un ochi imens prin care poţi să vezi în sufletul întregului. câte o pasăre trece precum un cuvânt, câte un om răsfrânge timpul în sufletul lui. tot mângâind lumina, am învăţat să modelez chipuri şi poate că acestea şi seamănă între ele... cuvintele mele bat în voi ca într-o toacă.

cuprins

Casnică

Toate aceste obiecte, care îmi delimitează viaţa, au fost, de fapt, mai înainte, gândurile cuiva şi i-au supravieţuit. în acest an, imediat după ziua mea, s-a lăsat un frig zdrelit, vremea rea a căzut din cer, cu picioarele rupte. s-au golit cenaclurile, labilii se deplasează foarte greu prin ger, pentru că nu-i ajută constituţia,s poetele şi-au găsit, într-un final, partenerii care mişcă paharul, pentru a goli surplusul lor de emoţii, această băutură scumpă făcându-i pe unii să vadă altfel viaţa, în alte proporţii, cu alte contururi, în alte imagini. într-adevăr, prin fundul paharului gol se vede altfel lumea... acum, ei pun pe hârtie tot ceea ce n-au. s-au golit cenaclurile, bărbaţii au renunţat, un anotimp, la ideea că-s mari, pe femei alte norme sociale s-au urcat să le găsească limitele. ştiu şi eu că trebuie să le fie răzuiţi pereţii, dar nu înţeleg de ce atâta deturnare... Marin Mincu, om bătrân, cu păru’ alb, e nevoit să legitimeze poezia organelor. dacă tot îi place viaţa în cenaclu, dacă tot ţine să fie, peste timp, mentorul generaţiei care nu există... deşi metaforita mucoaselor nu-l indică pe el, continuă să creadă că pirpirii se vor întrema, până la urmă, dacă el le va încuraja poeţilor efeminarea iar domnişoarelor, acele gesturi şi limbaje de b.d.-ist melancolic. noaptea se lasă peste câini şi oamenii nu o mai străpung. vremea rea împachetează lumea rea şi o trimite unor oameni în suflet.

cuprins

Amestecare

Într-o seară ca asta, e posibil ca simţurile noastre să aibă o amestecare în care şi mai necunoscută să alerge lumea, pentru moarte, în noi. întinzi mâna să prinzi ceva ce tu crezi că este viaţa şi, la capătul mâinii, ar putea să fie orice, un obiect sau un om, pentru că tu niciodată nu te-ai uitat mai sus. nevoia de prieteni este confortul de a fi înţeles, pământul care te ţine aproape. prietenii trec cu vederea, există pentru a fi indulgenţi, pentru a te lăsa, şi pe mai departe, stăpân pe ceea ce crezi. ne învăţăm aşa, unii cu alţii, şi ne iubim pentru a ne continua obişnuinţa. eu v-aş lăsa emoţiile mele dacă aş fi sigur că le-aţi putea supravieţui. într-o seară ca asta, timpul se răsuceşte pe noi şi ne stoarce de vise, privindu-ne unii pe alţii în ochi.

cuprins

Pe un colţ de înserare

Oamenii nu mai vor să vadă cerul ca pe o catedrală de lumină, acum ei doresc să se întâlnească altundeva... comuniunea a devenit înghesuială. fericirea, veselie iar bucuria, distracţie. cerul s-a uscat şi foşneşte când oamenii îşi ridică sau chiar îl ating cu ochii. se va aprinde odată, într-o dimineaţă, de la o privire sau de la un surâs. în această catedrală, mai largă decât sufletul meu şi mai înaltă decât orice vis omenesc, sunt multe trupe de teatru, dându-şi unele altora reprezentaţii, ele însele spectatoare atunci când nu joacă. pe toţi îi vor sfârşi aplauzele. eu mă uit la ştergare, la icoanele vechi, repictate acum cu foiţă de aur, şi la sculptura stranelor. acolo e înscrisă toată istoria împrejurul căreia cântăm. la marginile omului, natura îşi desfăşoară pliurile într-o altă liturghie, prelungire a celei păstrate pentru om, cu scopul precis de a-l locui. istoria, animându-i pe toţi, este suma zădărniciilor noastre, cele care s-au putut afla... (dacă tot ne atinge), s-o cunoaştem, dar să ne ferim de ea! numai conturul pământului şi al unora dintre noi ne face să vedem şi noaptea. e adevărat, punctată cu multe şi înalte năzuinţe de lumină... în rest, totul e o catedrală de lumină, chiar şi omul, chiar şi dobitocul, chiar şi piatra. stranele se rotesc numai atunci când cineva cântă. cu bine, fraţilor, cu bine! să nu doriţi cumva să plecaţi de aici! nici nu aţi venit de altundeva şi nici afară nu există.

cuprins

Din pământurile dacilor

Lumina noastră nu mai vine din ochii nimănui, cei morţi se lovesc unii de alţii prin pământ, bâjbâind după bucuriile pe care nu le-au trăit. nici deasupra nu se mai aude nimic, e numai tăcere, nici măcar un cântec... cei de acum nu le sunt decât o prelungire a unui pământ în care nu se pot odihni. şi numai oasele lor horesc, horesc la fiecare apus, în pământ! aici lumina e roşie mereu, şi la răsărit, şi în muchia zilei, şi la asfinţit. se ruşinează întruna de noi. afară, nimeni nu le mai iubeşte pământul şi, neiubindu-le pământul, ei se simt îngropaţi definitiv într-un pământ străin, iar lumea sapă continuu între coastele lor şi într-un suflet comun, ţara li s-a desprins, cu totul, de morminte. oasele lor ar cerşi, storcându-şi de pe ele şi sânge, şi lacrimi, dar nu au lumină, pentru că ochii celor de afară sunt mereu închişi. România pluteşte acum peste ele ca o umbră moartă. o ţară este umbra unor oameni văzuţi de nişte ochi în care se naşte lumina. şi cine mai ştie?... eu m-am născut dintr-un timp şi dintr-un surâs al bătrânilor noştri. mă tot uit după semenii mei. iar de pe Bucegi, înstrăinat, Sfinxul se uită şi el după dacii lui, care odată erau nemuritori. ochii, înrouraţi, înzăpeziţi şi prăfuiţi nu le mai văd acestora nici portul, nici căciulile din care i-au lăsat şi lui, într-o vară, pe cap... de supărare, se toceşte mai fuga, auzind cum ai lui se făcură din lupi nişte miei drăgălaşi, cum deveniră din prădători o pradă curată. cei de acum nici măcar nu-l cunosc, dar Sfinxul se ştie mereu obligat să se uite după ei, în urma şi înaintea lor... păsări prea rare, cu strigătul fals, trec precum nişte mituri, printre fărâme de timp hrănitor. s-a golit cetatea poetică a lumii! nu doar că nu mai are cine să amprenteze cu palmele aceste ziduri, nici nu are cine să mai privească urmele rămase, cele care se mai pot vedea. nici lupii nu mai ştiu că există alţi semeni ai lor, nici cum se strânge o haită, mănâncă doar hoituri pierdute sau lăsate, special, cu otravă în ele, la răspântia drumurilor. lupii cei puternici nu doar că nu mai merg înaintea haitei, ci ei rămân mereu în afară, îndepărtaţi şi uitaţi în adâncul pădurii. doar câte un urlet se pare că se-aude, atât de îndepărtat, de parcă ar fi din pământ, un pămînt rămas în afară. otrava, pe care o sorbi Decebal al lu’ Scorilo, în mijlocul codrilor, abia acum îşi face efectul, înăuntrul oraşelor! lupii captivi se învârtesc în cerc până mor, românii se învârtesc, la fel, în cerc... unde naiba sunt lacrimile pe care, de atâta vreme, le plângeţi?

cuprins

Zidarul

Sufletul meu, destul de frunzărit până acum, în special de către femei şi de timp, a zidit împrejurul lumii, cea pe care o percepe, tot felul de aşteptări, împlinite sau nu. trăirile n-au mai contat, pierdute o dată cu nişte gesturi anonime. a zidit cum ar zidi un orb un zid pe care să îşi plimbe mâinile şi care să îl ducă mai uşor în locurile pe care le ştie. de obicei, în el însuşi. aşa fac oamenii, caută să se salveze în ei. sufletul meu a înălţat un zid care să-l despartă de lumea pe care n-o vede, pe care n-o află. cărămizile sunt aşezate rău. de mai departe, par un maldăr. de aproape, cine ştie să privească, îşi dă seama că pe orb cu atât îl ajută mai mult, cu cît ele îi oferă spaţii de prindere mai mari şi mai sigure. scrisul de faţă, pe care îl încerc de multă vreme, este ca mâna unui orb lăsată în afară, pentru a anunţa pe cineva că altcineva este înăuntru. nu este un strigăt, ci, mai de grabă, un salut... atât de mult aş vrea ca oamenii să fie cărămăzile mele! şi, în afara lor, alţi oameni...

cuprins

Adina Huiban din Vaslui şi de la Ou Tv, prin Universitatea Media

Toamna asta, am ajuns în Vaslui şi am stat acolo vreo cinci zile, într-o conjunctură culturală, delegaţie, tot dichisul... într-una dintre seri, pare-mi-se că în a doua, pe când ne pregăteam cu toţii să plecăm la masă, în respectiva cameră de protocol a intrat un tânăr, să tot fi avut până în 20-21 de ani: “bună seara! vă rog să mă scuzaţi pentru deranj!” mi-a făcut apoi un semn, în sensul că ar dori să îmi spună ceva. necunoscându-l, m-am ridicat şi am ieşit, pentru a putea vorbi cu el, să văd ce şi cum. puţin emoţionat, mi-a spus că a auzit, nu de mult, pe undeva că intenţionez să scriu un roman care să se intituleze “Adina Huiban, japiţa din Vaslui”, roman cu tentă biofizică, cu aparat critic, cu tot, în care să vorbesc despre lume, de la senzaţii şi păreri, până la dureri, din punctul de vedere al unei femei-personaj. din capul locului, ediţie definitivă, prin care se va institui începutul curentului literar Realismul consumabil. am zâmbit şi i-am răspuns direct că aşa şi este, deja scrisesem vreo 40 de pagini de explicare a subiectului şi chiar a unor întâmplări ce vor să vină, pentru verificarea cărora lăsasem surse precise, mărturii, înregistrări, inclusiv cu subiectul, unor amici. să se poată cunoaşte oricând ce a fost în urmă, dar şi ce va fi de acum înainte cu acest subiect. ba chiar mi-am amintit şi locurile unde afirmasem câte ceva. şi mai aveam scrise, în acel moment, alte vreo 60 de pagini, perioada copilăriei şi a începutului de adolescenţă. eu am insistat să-mi spună cine îi zisese, dar nu a vrut în nici un fel să mărturisească. apoi, şi-a cerut scuze pentru că m-a scos din sala de protocol, întinzându-mi un plic, complet alb, deschis. şi, din nou, mi-a vorbit, destul de sigur pe sine: “Vă rog să publicaţi doar în Vaslui scrisoarea pe care o veţi găsi acolo. şi poate o veţi tipări inclusiv într-o carte de versuri, măcar fragmente din ea. nu ştiu dacă veţi fi de acord cu asta, eu am să aştept şi am să aflu dacă o să faceţi aşa cum v-am rugat... dacă văd că nu mişcaţi nimic, tot o voi da eu spre publicare, aici, în Vaslui, sau în altă parte. cel mult, o voi trimite unei reviste ieşene, la Bucureşti nu vreau să ajungă, nu-şi are nici un rost, deocamdată.” văzându-l atât de precis şi deloc ezitant, m-am bucurat să găsesc astfel de firi. am mai schimbat o vorbă, două, de circumstanţă, şi, înţelegând că nu va răspunde curiozităţilor mele, ne-am despărţit cu un salut neutru. am pus plicul într-un buzunar şi nu l-am deschis decât târziu, acasă, la hotel. n-am spus nimănui această întâmplare, cu o singură excepţie. din scrisoare, am aflat că ar exista, într-adevăr, în Vaslui, cineva cu numele Adina Huiban. adică se numeşte întocmai ca personajul meu... acum, eu nu ştiu dacă, la rândul ei, tot japiţă. cert este doar faptul că acest cuvânt nu are formă pentru masculin. însă coincidenţa nu merge până la vlăguire, personajul real, din Vaslui, nu se numeşte chiar Adina Huiban, ci Adina Andrea (nu Andreea, ci Andrea, acel obiect casnic, găsit invariabil în recuzita oricărei gospodine cu prejudecăţi). oricum, întâmplarea, nefiind chiar comună, m-a impresionat atât de mult, încât m-am dus s-o verific şi la Primărie, deşi acolo erau foarte ocupaţi... mai jos, voi reproduce întocmai această scrisoare, căreia nu îi găsesc întru totul sensul, dar semnalizez astfel puterea de impresionare a unei întâmplări, cât şi o delimitare,pentru ca nu cumva să fie făcute mai târziu interpretări şi suprapuneri. nu am găsit că trebuie să mai operez nici măcar la punctuaţie, deficitară în unele locuri. nu am intervenit nici în ceea ce înseamnă ambiguitatea unor formulări, preferând să cred că aceasta ar fi fost dorită. de pildă, cel puţin în ceea ce priveşte reglarea microfonului, autorul s-ar fi putut referi, într-o exprimare rudimentară, la poziţionarea cât mai potrivită a acestuia, sau este posibil ca respectiva referinţă să aibă în vedere funcţionalitatea sa, caz în care trimiterea este strict lipită de un alt domeniu, al electrotehnicii sau al electronicii, după caz... repet, nu mi-am dorit să intru în text, nici gestul nu ar fi avut vreo miză. pe de altă parte, nici mie nu-mi făcea plăcere acest lucru atunci când aveam respectiva tinereţe. singurul motiv pentru care s-ar fi meritat, ar fi fost efectul literar, totuşi neesenţial în aceasă conjunctură. în schimb, îmi pot asuma publicarea scrisorii într-un volum de versuri, măcar pentru existenţa acestor explicaţii introductive. şi vor fi lăsate suficiente pentru a se şti că eu am dat curs, ideatic şi doar într-o incipienţă, la ceea ce altcineva a hotărât. dincolo de limita de la care aş putea primi reproşuri, prin argumente de natură etică, formulate cu destulă ingenuitate şi candoare, atunci când nu ştii care-i treaba... nu doresc ca personajul viitorului meu roman să fie identificat, abuziv, dintr-o întâmplare, cu o realitate din năvalnicul oraş moldav, în ceea ce priveşte dominoul unor emoţii poetice, ci doar e un răspuns firesc şi anunţat. în acelaşi timp, o învăţătură destinată persoanelor în arhitectura cărora se află anumite disponibilităţi autotrofe pentru a locui lumea şi care cred că orizontul acestei lumi are vreo legătură cu alunecarea mămăligii moi pe făcăleţ ori mestecău, în funcţie de zona lingvistică la care te raportezi. nici în pat nu poţi să dai prea mult timp explicaţii, pentru că mucegăieşte salteaua şi rămâi înveşmântat în tot felul de ciuperci. “Domnişoară Adina A. Huiban, Numele meu nu are nici o importanţă pentru dumneavoastră, cu atât mai puţin dacă m-aţi fi cunoscut şi v-ar fi rămas scris pe undeva. Am auzit de la şcoală de existenţa pe care o duceţi, avem un cenaclu în care aflăm despre toţi cei de dinaintea noastră. Prin această scrisoare, doresc să vă atrag atenţia pentru a realiza situaţia în care vă aflaţi. De multe ori, oamenii înţeleg ceva care ţine de ei, numai laolaltă cu alţii, niciodată când se păstrează discreţia, secretul, niciodată în confortul acestor două stări. În singurătate, nu te poţi cunoaşte pe sine. Singurătatea te ascunde chiar de tine însuţi, cel puţin atunci când aceasta nu este dedicată cuiva. Nu vă provoc filosofic, e purul adevăr. Consider necesar acest gest al meu. Altfel, nu aş fi putut să ajung în preajma dumneavoastră reală, poate chiar aţi fi avut curajul să-mi reproşaţi vreodată că nu v-am cunoscut. Câtva timp în urmă, am rămas cu totul siderat, văzându-vă într-o seară prezentând Ştiriile... nopţii la singura televiziune de boschetari aurolaci din Europa întreagă, poate că şi din lume... Chiar până aici să fi ajuns, la posibilităţile despre care se vorbea în tot oraşul că le-aţi fi avut?! Aţi ajuns vedeta OuTV, de noapte. Nici programul nu vă jenează, în redundanţa sa, nici infracţionalitatea nu vă înspăimântă. Şi când mă gândesc doar la cât de grijulie eraţi cu ceea ce trebuia să se ştie despre dumneavoastră... Cât săpun credeţi că veţi putea acum să cumpăraţi fără să se afle? Cum credeţi că veţi putea acoperi, cu sonor şi imagine, sunetul duşului de după? Ştiu mulţi care au intrat acolo şi au ieşit cu bube, mai toţi infractorii, înainte de a fi arestaţi, cumpără de la Ou Tv caracter prin emisie. La început, aţi căutat devenirea prin festivale de literatură... Văzând că nu sunt tocmai prielnice momentul şi mediul, aţi dorit televiziunea, pe care să o abordaţi cu metoda de bază. Cât despre cum intraţi în direct..., se vede că nu este mare distanţa de la biroul unde se fac programările şi pînă la studio, adică nu terminaţi de mestecat informaţia şi ajungeţi cu gura plină înaintea publicului cu diverse disfuncţii. Dar asta rămâne pe altădată, să revenim la ideea principală: cu totul întâmplător, am o cunoştinţă în departamentul tehnic al acelei tarabe. Ştiţi ce se vorbeşte despre dumneavoastră în post, deşi aţi fost destul de grijulie, şi pe acolo, cu vigilenţa subalternilor gângavului, la întrebarea de ce aţi fost băgată din prima în emisie? Cică ştiţi foarte bine să aranjaţi microfonul! Pe cuvânt, asta nu este o laudă, în cazul în care se înţelege corect exprimarea, doar ştiţi bine cât sunteţi de atehnică. Faţă de stagiul de la PRO TV, luna de la REALITATEA, şi telefoanele pe la TVR, domnului director şi altor directori de program, posibil să mai fi învăţat câte ceva, plus interviurile scurte de la Antena, TVRM şi B1. Şi domnul Florin Călinescu, la ora 1 noaptea, aşteptat fiind la portiera maşinii, pe sub Podul Grant, s-a ales cu o carte şi cu o prezentare a disponibilităţilor, când se desfăşura la Tele 7 concursul cu telefonul. Chiar şi vajnicul Aristidel Buhuhoiu v-a examinat pentru cenaclul său de televiziune, numit academie, fără folos profesional. Şi el ar fi putut găsi o rezolvare, de vreme ce a fost în stare să-şi vopsească nevinovata chelie, pentru a convinge românii că, dacă îşi vor da cu o soluţie anume, le va creşte din nou părul. Nici chiar la Dakino, surprinzător, nu aţi reuşit ceea ce v-aţi propus, deşi contextul era, până la dumneavoastră, destul de norocos. Un singur lucru noi toţi nu înţelegem: cum de mai sunteţi studentă cu taxă la UNIVERSITATEA MEDIA, fiind, în acelaşi timp, şi la OuTV? O inechitate prea mare! Acceptă conducerea PRO TV să ia bani de acolo şi să pregătească studente producând în evaziune fiscală? Sau poate, mai nou, aţi fi făcut rost de o bursă... (Asta, dacă aţi trecut restanţa cu proful de informatică.) Ce mai aveţi de învăţat de la UNIVERSITATEA MEDIA, sau vreţi să vă răzbunaţi pe Sârbu că nu v-a remarcat la întâlnirea cu studentele? Deşi l-aţi abordat potrivit. La adevăratele ştiriţe aţi devenit, în sfârşit, adevărată. Am mai aflat între timp şi alte detalii, dintre care am să vă amintesc acum numai ceea ce se ştie pe aici, în Vaslui. Se cunoaşte că aţi fost în pragul unei căsătorii cu băiatul cel mare al vestitului arbitru de fotbal de la noi, din oraş, în prezent, om de afaceri şi observator UEFA, excelent situat în top Capital. Totul până când băiatul, artist fiind, a aflat cu greu despre mai multele dumneavoastră întâlniri-relaţii, cât se poate de secretizate, şi n-a mai rezistat atitudinii domniei voastre de independenţă... Nici gesturilor foarte dese de a vă retrage mereu cu telefonul la ureche, plecând în alte camere şi vorbind şoptit, pentru a vă aranja destinul mobil. Am înţeles că vocaţia devenirii nu vă slăbea nici măcar atunci şi la mai toţi care v-ar fi putut acorda nişte timp vă duceaţi cu cărţile în care-au investit bătrânii. Iar când acestea toate începeau a se bănui, din diverse pricini, degrabă erau motivate moral şi social în perspectiva carierei, pe care încercaţi a o construi cu mâinile suflecate. Tot de la cunoştinţa mea am aflat că domnul Diaconescu, direct imbecilitate, are o relaţie, aparent serioasă, de vreo zece ani, cu multe scăpări, atunci când ajung unele ca dumneavoastră prin redacţie, cerând să facă şi ele nişte emisii. Poate am să revin altădată cu nişte nume, cu nişte detalii, dar şi cu stilul de a se găinări cu banii, contravaluarea unor emisiuni, absolut fascinant, încă de pe vremea când era la Tele abc, şi de ce l-au dat afară de acolo, declaraţii ale unor invitaţi, ale unor colegi şi ale patronilor, în ce a constat contractul de televiziune pe care îl avea acest mărunt circaş, care se îmbracă şi se asortează ca un clovn, semn că subconştientul lucrează. Şi, pentru a preîntâmpina eventualitatea unei mustrări de conştiinţă, există şi varianta nemercurială: “Puteţi lăsa cât doriţi, cât aveţi...” Cum se spune că se obişnuieşte la curvele pe care le cunoşti de mult. Oricum, culoarea acestui burtă verde, speranţele, criteriul, rigoarea şi pregătirea sunt ale unui gunoier autodidact. Şi datorită faptului că libertatea românească a cultivat orice, dar şi pentru că posibilitatea de a găsi bacnote în pubele era relativ mică, a optat pentru gunoiul din televiziune, sau, mă rog, pentru gunoiul televizat, inventând în premieră metafizica unei taxe de salubrizare inversate. Şi, astfel, a luat fiinţă televiziunea-toaletă. Ba, mai mult, acum există şi o altă fecvenţă, menită să hrănească celebrii gândaci ai cartofului, DTT v, în aceeaşi cameră, dar cu studio după uşă, imediat în dreapta. Aş putea să vă spun mai multe, cu tot ce reprezintă acel loc, closetul plin de muşte al mass-media din România, dar m-aş declasa puţin, inclusiv ca stil şi preocupări, chiar îmi pasă de asta... Acolo e bine să fiţi, chiar potrivit cu felul dumneavoastră de a fi, cu reprezentările şi caracterul, altfel nu aţi fi putut intra în colectoarea care stă să se prăbuşească, fără să luaţi antivomitive. Pe de altă parte, potrivelile există şi din alt punct de vedere: mediul de viaţă şi modul de utilizare determină aparatul bucal şi astfel acesta s-a diferenţiat întocmai ca la albină, dar fiecăruia din considerente diferite. Cu excepţia handicapurilor definitive, locul este aparenţă şi pelerinaj a tot felul de îndrăciţi alternativi, vrăjitori şi borfaşi. Focul din prezentare, pe lângă conotaţia sa ritualică, îi reprezintă corect. Înţelege toată lumea că interzisul vă ţine noaptea acolo ca să nu adoarmă în emisie, dumnealui fiind singurul, dintre cei cu emisiuni, care, indiferent de subiect, nu ştie despre ce se discută. Suntem dezamăgiţi, domnişoară, şi noi, şi alţii, că ne-aţi făcut şi ne veţi face oraşul nostru de râs, micul nostru târg, onorabil în specificul lui, în care aţi fi putut să reprezentaţi ceva, până nu de mult. Ce vă lipsea aici? Nu spuneaţi dumneavoastră că v-ar plăcea să aveţi hoteul cel mare, din centrul Vasluiului, nu făceaţi deja planuri de amenajare a lui, fixându-i chiar destinaţii pe diverse aripi, lăudându-vă în două-trei locuri că ştiţi pe de rost toate camerele, de la calorifere şi chiuvete şi până la pervaze? Nici discreţia de până acum nu v-a fost de ajuns? Sau aţi văzut că nu aduce roade? Vă îngreuna atât de mult preocuparea pentru secretul propriei imagini şi nu puteaţi să mai rezistaţi, trebuind să daţi totul pe faţă? Nu ştiţi cum v-a plimbat domnul arbitru cu maşina, chiar pe la părinţii săi, v-a dus şi acasă, atunci când v-a povestit soţia despre viaţă, iar dumnealui tot încerca să vă convingă că a fi manechin nu e un domeniu tocmai onorabil, dar dumneavoastră vă înscriseserăţi deja, nu mai era tocmai un vis. Vă asigura că ştie foarte bine aceste lucruri, fiind de multe ori printre organizatori, sponsori şi chiar în jurii la concursurile de miss şi că mecanica internă a unor astfel de artistice domenii nu este potrivită unui nume la care s-a muncit, în care s-a investit... Să ştiţi că acest om avea dreptate, nici nu e de condamnat că nu v-a înţeles. Cui i-ar fi convenit să afle UEFA că unul dintre băieţi îi rămâne în ofsaid mereu? Şi, dacă trebuia să puneţi totul la bătaie pentru devenire, de ce la OuTV?! O să ajungeţi, cu adevărat, vedetă OuTV! Vasluiul e trist, oamenii şi timpul s-au oprit, o clipă, în loc. Şi dacă aţi şti cât am crezut noi, de când eram copii, în şansele dumneavoastră de a face câte ceva în literatură şi chiar în televiziune. Numai câţi oameni în vârstă, cu gingăşiile şi speranţele acestora, accentuat melancolice, v-au sprijinit până acum... Fiecare, cum şi cu ce a putut. Aveţi idee cât s-au întristat, văzându-şi acum eforturile deturnate?! Cel puţin faţă de ei trebuia să aveţi respect, măcar pentru gesturile lor suferinde. Alăturarea şi afişarea dumneavoastră în această conjunctură vulgară vor face ca într-adevăr să nici nu mai ştiţi ce sunteţi şi ce pierdeţi. Cine vă va mai lua de la Ou TV? În afară de cazul în care veţi rămâne acolo ori veţi fi folosită şi de acum înainte exact pentru ceea ce ştiţi să lucraţi. Oricum, în emisie, chiar până astăzi, aţi rămas o poticnită, marcată fiind că asta se şi vede, doar pentru că este aprinsă lumina. Poate că speraţi să rămâneţi în departamentul tehnic, pentru o perioadă de timp, în scopul relaxării, inclusiv cea proprie, şi să apăreţi brusc cu o emisiune pe înţelesul dumneavoastră despre viaţă. Ori, când veţi îmbătrâni, un talk-show - Baba Sex-oloaga. Se pare că, deocamdată, până vă familiarizaţi cu meseria, cu sacrificiile ei, băgaţi şi muncă de secretariat... Vă propun să cereţi să fiţi făcută şefa biroului unde se programează maneliştii, cei pe care, spre disperarea telespectatorilor postului, îi tot întrerupeţi cu ştiri formulate într-o gramatică fosforescentă. Păi credeţi că de asta sunt ei descântaţi, cu armate de draci, ca să aibă succes? Şi care dintre telespectatorii OuTV are nevoie noaptea de acele ştiri? Nu aveţi deloc simţul realităţii? Poate aveţi şansa de a reuşi să vă faceţi remarcată în acele nopţi de vrajă de la OuTV de către Copilu’ Minune, Bursuc, Parizer, Salam, poate chiar şi de către Sorinel şi atunci nu vă mai trebuie alt prieten care să vă ajute o lungă perioadă de timp, numai că, trebuie să ştiţi de pe acum, ei nu au vreme pentru negocieri, aşa că trebuie din prima să abordaţi problema devenirii, fără alte figuri, poveşti cu traumele din copilărie, prezentări de situaţie complexă, responsabilizări etc. Să păreţi că vreţi din prima ceea ce speraţi... Pe de altă parte, aţi contorizat cât a trebuit să insistaţi şi să activaţi pentru a fi colegă de noapte şi de emisie cu Balaura Andreşan? E foarte important acest aspect. Nu aţi obţinut cumva prea mult? Totuşi, ea are personalitate, este chiar cinstită, îşi asumă, aşa cum crede de cuviinţă, condiţia de om, cu toată umezeala ei. Vă daţi seama, referitor şi proporţional cu asta, ce ar însemna pentru dumneavoastră, o astfel de poziţie? Greutăţile, pe care le aveţi faţă de televiziunea reală, fac să se vadă, de la o poştă, că sunteţi împinsă în cadru, cum împinge timpul bănuiala care stă să vină. Am alunecat brusc de la subiect, aşa cum şi dumneavoastră preferaţi în poezia care vă înconjoară... Suntem câţiva camarazi, cei care sperăm într-o îndreptare, măcar înainte de 30 de ani..., îndatoraţi şi atenţi la toate reacţiile, cărora li se cunosc şi toate sursele, inclusiv localizarea exactă. Permitem doar reacţii proporţionale, altfel vom blestema, chiar şi după înserare, cu blesteme potrivite, care să bată până la al doilea şi al treilea grad de rudenie, prin alianţă sau altfel. Aşteptăm, cu înfrigurare, apţi de a vă recepta corect, deşi chiar de acum vreo trei ani au existat unele semne bicisnice, când numai ce ajunseserăţi la Bucureşti şi aţi vrut să pozaţi în Playboi- România, fixând pentru asta câteva întâlniri cu domnul Boerescu. Vă tot duceaţi prin redacţie cu un fotograf de vârsta a treia, care vroia să vă dea garsoniera. Aţi şi semnat cu cineva, aşa am auzit şi cred, un contract de reprezentare şi alte două din aceste acte în alb, care îşi pot aşteapta cazul de forţă majoră. Chiar şi astăzi aţi păstrat numărul lui în memoria telefonului, dumneavoastră aţi propus şi aţi hotărât totul, fiindu-vă analizate, pe rând, toate responsabilităţile. Aşa că, încă de atunci, doreaţi să vă disponibilizaţi materia, dar nu v-au convenit doar cei 1000 de dolari pe care urma să-i primiţi pe marfă, mai ales că departamentul tehnic, fotografi, butaforişti, specialişti în lumină, tot felul de egoişti, doreau mai multe probe înainte... Aşa se întâmplă când nu eşti recomandată... Direcţiei Marketing de la revistă i-ar fi convenit probabil să anunţe un pictorial cu o scriitoare, aşa cum toţi cei de aici speram să ajungeţi. A rămas să mai negociaţi, dar, până la urmă, v-aţi găsit un prieten... De cursă lungă... Cu Playboi-ul aţi ratat doar pentru că nu v-aţi grăbit, trebuia să procedaţi diferit. Este necesar să mai alternaţi formulele pentru a reuşi în viaţă, deşi metoda e bună, să nu rămâneţi fixată pe grabă. Mai trageţi şi de timp cu unii oameni, e un sfat bun, deşi vremea niciodată nu-i destulă pentru viaţă... Noi ştim bine asta, încă de pe acum. În Codăieşti, Vaslui, din pofta destinului s-au născut, pe sărite, adică în vremuri diferite doar pentru ecran, Ana Pauker şi Adina Huiban. Amândouă, femei de televiziune... P. S. Dar asta de dinaintea dumneavoastră era fată deşteaptă. Marin Românu’, prima şi a cincea semnătură”

cuprins

Pentru că lucrurile

Pentru că lucrurile trebuie să aibă o logică intimă, secvenţial expusă în evenimentele în care oamenii îşi propun să fie implicaţi, lumina se întoarce la apus. dintr-o parte bat toate, şi timpul, şi vânturile. tot ce ţine de materie trebuie să se supună, aşa este şi mai convenabil, dar poate înţelege cineva un suflet în singurătate, întunecarea lui în umbra morţii, când sufletul nu poate fi decât în comuniune? natura şi viaţa îmi lasă nişte fulgi, să mă încânte, să mă bucur, să-mi susţină moralul, căzând dintr-o parte. dintre toate morţile, eu prefer femeia. hai, vino aproape, lângă tine să mă fac copil, să mă retrăiesc în momente scurte, atât cât să nu se supere pe mine timpul, iar tu să-mi dai o jucărie nou-nouţă, la care să mă uit zâmbind, cu mult dinamism. strecurându-se printre degetele şi gândurile oamenilor, iarna trece şchioapă şi desculţă peste inima mea. şi inima mea, dintr-o parte, o bate. un suflet în singurătate este o umbră caldă, rătăcind lumina. există o imagine, care din timp în timp le afectează femeilor sensibilitatea şi natura îngerească: un bărbat peste o doamnă, ca un animal carnivor peste prada sa. aceasta este singura imagine pe care o suprapun lumii şi, la treizeci de ani, mă înfioară atâta sănătate.

cuprins

Mintea nu minte

Sclav al cerului, pământul munceşte transpirând, munceşte la înălţarea unei clădiri din bucăţi de timp neesenţial, care, de altfel, n-ar putea să fie folosit la nimic altceva... e doar un timp reciclabil, un fel de pilitură de timp, de când a început veşnicia să umble prin univers, în diversele ei forme, atingându-se de drumuri, de oameni, de vise. în părţile intime, pământul e acoperit de ape, într-o proporţie calculată corect. omul este important, neesenţialul timp e şi el important, pentru că din Dumnezeu nu se poate pierde nimic. iar El a hotărât că timpul respectiv să fie un întreg reciclabil în om! şi de aici e toată panarama asta cu istoria!

cuprins

Reţetă pentru romatism şi friguri de ţară

Se ia cam un căpeţ de floare de fân şi se varsă într-un tuci cu apă clocotită, luată din dogoarea focului din vatră şi lăsată puţin pe marginea plitei, o căntuţă de apă, cam cinci-şase litri. se pune floarea de fân cum ai pune de ceai, că tot un ceai este... pentru oasele bătrâne, să bea şi ele, săracele. dacă tot ţinură minte iernile găsite pe drumuri. dar acum, de data asta, să nu puneţi zahăr, ci numai nişte sare. de nu aveţi din aceea, de drob, puteţi slobozi şi de asta nouă, de import, ultrafină. oaselor, în general, le place să bea sărat, cică sarea trage. o fi... şi, după ce laşi un timp tuciul acoperit, cam cât să te duci până peste drum la ai vecini, să vezi ce mai fac, sau ce mai bagă mâine în oală, ori să afli ce cârcote mai au prin casă, pui soluţia în lighean şi-ţi bagi acolo picioarele, încet de tot, şi le mişti uşor, cum ai căuta ideile noaptea, numai să le vezi care pe unde mai dorm, fără să fie trezite. bei vin fiert, iar, dacă mai eşti şi singur în casă, te pui pe cântat. un cântec mai vechi... şi-ţi aduci aminte, încet, de când erai mai tânăr, cum în urma ta căzură frunzele moarte, cum înaintea ta ai tot aşteptat să le auzi foşnind.

cuprins

Mărturisire
După o discuţie, familiară şi prealabilă, cu Ovidiu Vasile Popescu

Am vrut să vă cert pentru că aşa putea să mi se odihnească inima, ca să vă pot iubi, lucrativ, mai apoi. câteva clipe de răgaz... în care să vă pot respira mâhnirea, istoria şi rostul. pentru voi, oricum, nu contau. pe urmă, v-am simţit din ce în ce mai aproape, ca şi când ar trebui, vreodată, să vă pierd. acum, la treizeci de ani, aud bătrâneţea venind, deschizând uşile din mine ca dintr-un mormânt descoperit târziu. şi bătrâneţea calcă rar prin sânge şi prin sentimente, lăsând nişte urme cărora nimeni nu le găseşte sfârşitul, iar urmele au contururi nu foarte precise, pentru că sufletul vine mereu şi le sărută marginile. peste cinzeci de ani, voi sta pe prispa unui zgârie-nori, ciocotind în gingii o cojică de pâne, şi am să mă uit împrejur...

cuprins

Nimicul, ruina

Nu pricep cum un om înţeles cu Dumnezeu mai poate vedea o ruină şi chiar poposi lângă ea. în lumea asta, poezia şi dragostea sunt însemnele puterii... dar atunci când atingi o ruină este ca şi cum ai atinge un om. aceeaşi senzaţie şi aceeaşi privire care coboară pe mână - nu îţi rămâne aproape nimic, numai tu îţi rămâi.

cuprins

Poem existenţial, în rezumat

Când românii se confruntă cu o realitate gravă, se adună şi se văicăresc. după asta, se întorc acasă, vorbind chiar şi pe drum despre situaţie şi au mereu conştiinţa împăcată, pentru că tot ceea ce pot ei să facă, fac... de asta mi-am dat într-o parte viaţa, ca să pot afla bucuria acestui popor cu plânsul întors. o dată cu maturitatea, am mai pierdut ceva: nu mai am răbdarea să ascult toţi proştii vorbind despre lucrurile mari. atâta omenire, mirare, tăcere!...

cuprins

Trupul

Trupul omului este primul contur al sufletului său, primul contur făcut din lumină. trupul tău, datorită unui sentiment al meu, consumabil, îmi pare un cer care, dintr-o neatenţie, s-a umplut de stele moi, perturbabile, şi nişte lumini se ating acum de inima mea, dar inimile noastre ar trebui să ne aparţină mereu, pentru că abia atunci, când nu mai există posibilitatea de a fi străine, omul îşi recuperează sursa. vino să privim de aproape acest spectacol întreg, e mai important decât suntem noi, să facem abstracţie de un confort al neimplicării, şi să îţi şoptesc, numai ţie, că mie mi se pare că lumea nu mai fluieră, când trece către casă pe această stradă târzie şi însingurată, cu teama în vene de a nu fi prinsă şi violată de un timp străin.

cuprins

Poezia

Pe această stradă pavată şi rece nu se aude nimic, tăcerea şi singurătatea îmi mângâie dintr-o parte şi alta obrazul. nişte sentimente scrâşnitoare trec înspre mine prin ziduri, semn că universul nostru a avut un rost. deodată, aud şi un tropot de cai, julindu-se pe strada îngustă, ricoşând, din beznă în beznă, până lângă mine. descopăr că-s orb şi, înfricoşat, mă apropii de ziduri. cât aş vrea să văd osiile care mă vor schilodi! palmele mi se lipesc de pereţi şi găsesc un ritm, semn că dragostea nu este învinsă nici de materie şi nici chiar de moarte. simt în ochii mei suflarea şi aburul cailor şi zâmbetul celui care îi ţine cu hamul din scurt. mai este ceva, mai adânc, în ochii lor, ţintuindu-mi ochii.

cuprins

Situaţie

Cuvintele românilor aleargă, deznădăjduite, în mine. şi sapă dureros... nu le este de ajuns această margine. vor să treacă, pline de nădejde, în voi.

cuprins