Prefaţă
Povestea de seară
Neputinţa de a da titlu
Balada ursului polar
Rugă
Scrisoare către Immanuel Kant
Rugăciunea speranţei
Rugăciunea de slugă
Rugăciunea uitării în dor
Rotirea-n roata de rotiri
Mă înalţ printre stele care cad
Nevoia de o definiţie
Eu - cuvîntul mamei mele
Psalmul tăcerii
Conceptualia
Existenţială
Poemul dedesubtului de linie
Cuvînt de respirare
A fi sau a nu mai fi
Glasul plumbului netras
Vorba plugarului
Întoarcerea la vatră
Cern cenuşă pentru pîine
Răsăritul
Trandafirii galbeni
Lumea din idee
Cu titlu la alegere
Poemul posibilităţii
Baladă
Gîndul fără urmare
Metafizica
Poem demitizat
Scara ca gest
Tăcerea culorii
Monahul
Poem uşor hieratic
Pas foşnind
Renunţarea la blestem
Punerea palmei pe frunte şi grea respirare
Teologia vederii
Peisaj maritim
Lemă
Colind la casele cu geamuri sparte
Legea junglei
Întreabă-mă, întreabă-mă
Existenţa în tranşeul Labirintului
Poemul iubirii
Poemul comunicării cu înfrăţirea
Şi n-am să-i dau eu titlul
Obiectivizarea desenului
Naşterea închisă
Metastaze
Suspin
Plînsul de sub lacrimă
Pornind de la ajungere
Studiul culorii
Oftat
Sclipirea izvorului
Neînduplecata trecere
Joacă de întrebări
Revizuirea animalului
Împlinirea din pustie
Poem pentru un copil sensibil
Prima mea teologie
A doua teologie
Bucuria depărtării
Alege titlul
Vorbe-ntre ţărani
Poemul inspiraţiei
Fir de nisip fără praf, fără vînt
Muntele (un fel de urmare poemului anterior)
Dezrobirea voinţei
Punct de cerc
Studiu care şi-a înecat titlul
În peştera fără de nume
Dumnezeu doar pe nisip a scris
Poem pietrei
Rostogolirea silogismului
Mă fac fluture şi curg
Apocrifa pe o roată de fîntînă
Deconspirarea întunericului
Trei timpuri sensibile
Mestecarea de cuvînt
Primul portal
Al doilea portal
Punctele deschise
Cercurile deschise
Sferele deschise
Deschişii oameni
Închisele păreri
Dezbrăcarea primului gînd
Rătăcirea primului gînd
Treapta căderii
Linia lacrimei
Starea găsirii
Îmbrăţişarea
Urmare gîndului
Tic - tac
Postfaţă
MARIUS ŞOLEA: O SPERANŢĂ POETICĂ CE NU SE VA DESMINŢI
cuprins
cuprinsAlungat de pămînt, bătrînul pescar se duse în larg să găsească acolo ce nu i-au spus străbunii. valuri de timp amorţit în vieţi nemurite îşi doreau bătaia unei inimi ca să pornească iar în mersul pendulării. demult, închisă în valuri, se deschidea marea acum să-i ofere sărutul. bătrînul zărea femeia pe-o stîncă şi goală atingea imaginea lumii, în braţe purta pescăruşul cu aripi deschise. nici cer nu mai vedea bătrînul, căci el, admirabilul cer, era acoperit de ochii femeii. mare a mea, mereu te-am atins, iubeşte-mă acum, spunea încet bătrînul pescar. şi marea-l iubea, în rîsul femeii. pescăruşul se înalţă în privirile noastre, doar dacă marea va dori să-l vadă...
cuprinsPipăi, orbule, cuvîntul mînă, tu prinde-mă, adulmec, orbule, cuvîntul ochi, tu închide-mi-i, încerc să aud de la tine cuvîntul lumină, tu fă-mă să-l uit, spun iubire, tu fă-mă să te înţeleg... spun trupul făr' de suflet, tu îmbrăţişează-mă, îţi spun că sîntem stăpîni, iar tu îmi strigi mai tare decît ecoul luminii în tot universul să ne împietrificăm în restul cuvintelor şi timp peste noi s-aducem Cuvîntul Dumnezeu. îmi strigi, orbule, şi-ţi dau un ban, nu-mi săruta mîna, ci dă lumii numele de Orizont şi pleacă-ncet cu mîinile întinse... ce faci aici, te-ntreb eu după o vreme?
cuprinsBătrînul urs polar e rege la poluri şi alba strălucire tainic îl îmbracă în arte şi-n fugă de goluri în albul tumult. iar albul la poluri atît e de mult, încît pare că-i nuanţă în şoapte din negrul de noapte. pe tronul său de gheaţă îşi săvîrşeşte-n noapte meditaţia către moarte străpungînd imaginea de viaţă. la poluri, chiar şi soarele cînd trece, trece-ngenunchiat şi rece şi aplecat cu ochiul său solar în faţa ursului polar. dar se întîmplă uneori ca o adiere-a firii ne-ndurător să-l poarte spre mările calde, umplute cu oameni şi nori, şi tronu-i se dezgheaţă şi aerul de-acolo încet îl sufocă şi-l soarbe de viaţă, iar oamenii rîd şi apoi simt o frică şi noaptea aici, ah, cît e de mică! urs polar, tainic îmbrăcat în arte săvîrşind în noapte meditaţia către moarte, se întîmplă uneori din nori ca o adiere-a firii fatal să te poarte...
cuprinsHai pe la mine, îngere, să mă-nveţi să zbor deasupra cuvîntului meu. hai pe la mine şi eu ţi-oi arăta cum se plînge. hai amîndoi pe la alţii să vedem cum trăiesc cu lacrimile aripilor frînte...
cuprinsCe ştii tu despre mine, mă, ştii că am aflat că omul nu s-a descoperit din prima privire? şi asta e foarte important pentru mersul şi finalitatea de mai apoi a lumii. el a privit tot ceea ce era împrejur şi, cînd a terminat, obosit şi trist, şi-a aplecat ochii. nu mică i-o fi fost mirarea cînd s-a văzut... a tresărit şi a-nţeles că mai era ceva... atunci a fost prima dată speranţa... şi ca urmaş al lui nu mi-a rămas decît să ştiu să-mi fac speranţa că despre ce-ar fi omul, răspunsul am să-l iau din dispariţia lui... a-ţi cunoaşte limita poate să însemne că ţi-ai găsit menirea colorată-n roz pe nişte pereţi de peşteră.
cuprinsRăpit din veşnicie şi transformat în clipă, încerc a rupe timpul. alerg dintr-o privire în alta, călcîiele cuiva se sprijină pe goluri şi scînteiază-n noapte, văd negrele găuri făcînd ispititor cu ochiul schiloadelor raze care tot rătăcesc prin univers, cerşind oricui vedere. privesc în jos un univers din mine şi e atît de-aproape faţă de altul privit mai înainte şi-atît de nevăzut! o mare gaură neagră sau o ascunsă rază în neprivirea ei... îmi este toamnă iar, de ce mai sper cu gîndul să aflu frunza ce m-ascunde, să pricep odată ziua care mă acoperi, îmi este toamnă iar şi ăsta-i timp, de ce mai sper ceva, răpit din veşnicie, de nu-mi vei da-o iar, Tu, Doamne! aş vrea să-ţi fiu în preajmă ca să pricep odată întregul univers şi tot ce n-am avut, pentru că tot ceea ce ştiu pînă acum nimic nu este.
cuprinsCe să dau simţurilor mele să găsească, Doamne, de nu-mi vor da, la rîndul lor, ajutorul să mă aflu, de nu-mi vei da ajutorul să le fac să ştie cum să simtă, ce speranţă să dau minţii mele dacă Tu nu-mi vei spune care este limita? eu n-am nemărginirea pentru-a o găsi... fără Tine, Doamne, nu vreau să fiu liber, mai bine orb, mai bine mut. de Te-aş atinge-odată, nevrednic eu aş fi de mîna mea. cu sufletul Te-am prins şi mintea mi-am făcut-o slugă. ajută slugii mele să ducă greutatea... mă sprijin de cer şi restul îl caut. ia-mi libertatea, Doamne, mi-e frică de ea, sîntem liberi, ispita de-a fi liberi...
cuprinsUneori, nu pot privi nemărginirea, nu pot îngenunchea ideea bătrînului cuvînt, nu pot spre dezlegare să îmi aduc privirea, nici pe cuvînt să îl conving că sînt. pe idee ierta-o-va muţeşte pentru nemeritarea că-l găseşte... Spune-mi, Doamne, cuvîntul care m-ar făcea să tac!
cuprinsCuvîntul s-a rotit peste orizonturi şi pe sub orizonturi, adică s-a rotit şi în oameni, pînă ce roată s-a făcut, roata şi-a respectat menirea, precum o parte a fiinţei îşi respectă moartea. din această cauză ea s-a rotit pînă ce drum s-a făcut. drumul s-a rotit şi s-a făcut ţel, ţelul s-a rotit şi s-a făcut încercare, iar încercarea, în cele din urmă, s-a lungit, obosită, în om...
cuprinsGlasul meu mai are în el tînguirea după urechea cea moartă a lumii. mă înalţ printre stele care cad. neatins, mi se îndoaie trupul către focul aprins. şi cel mai trist cuvînt pentru rostire este cenuşa sufletului meu, rămasă din trăiri în care n-a fost Dumnezeu. cu inima ascunsă în timp, adorm într-o piatră uscată de durere, rostogolită din vatră. cîndva, mai toţi veţi merge-n urma mea cum merge privirea în urma unei stele care îşi refuză lumina.
cuprinsAceste stele care cad sînt lacrimi aprinse în mine şi astfel îşi află noaptea adîncimea care suspină zăcînd întemniţată în propria-i cucerire... timpul? - un ceas căzînd în lacrimi şi-o lacrimă plînsă înseamnă o stare nouă. moartea? - adîncimea firii. iar eu? - o stare de spirit comună tuturor...
cuprinsÎmprejurul unei stele multe lumi s-au tot pierdut, împrejurul minţii mele multe lumi se vor ascunde. dar de unde vine-o noapte, vine-o mînă care ţine strînsă cartea cu coperţile de humă? strînge-mă acuma, mumă, înainte de-a mă face iubit cuvîntul tău.
cuprinsFără Tine, Doamne, toată existenţa refulează în moarte, mîna Ta, ascunsă, a rupt punctul şi l-a modelat. apoi a întins linia determinărilor calde. privesc acest cristal găsit în bulgărul de humă şi întregul cod al vieţii îmi contopeşte ochiul, tandru se scurge universul în mine. Tu ştii toate răspunsurile, tainele naturii simţuri îţi sînt. haos nu este decît în noi înşine, doar noi îl răsfrîngem asupra dedesubtului virtual în care elementele sînt împlinire a sistemului mereu neînchis. mergînd către Tine, dau acestui gest al mişcării formei căutarea statorniciei Tale în dumnezeire. că Tu singur eşti statornic în ceea ce eşti şi astfel din Tine coboară şi spaţiul, şi timpul şi înţelesul lor. Legea-n care m-ai adus e unica religie în care Tu, Doamne, ai fost jertfă de întemeiere.
cuprinsAm plecat spre voi depăşind metropola şi-am trecut pădurea, am parcurs deşertul. oceanul, oceanul era înainte... toate albastre erau, eu albastru eram, tăcea urletul libertăţii si pescăruşul mă găsise acum. de mult eram ascuns în trup. spumele reci îmi provocau somn ca într-o ispită a nedeterminărilor. o trompetă cînta peste creste şi aşteptam soarele, orizontul să-mi vină în braţe. principiul lumii e ceva simplu, prea simplu pentru a-l găsi oricînd şi acolo e fabrica timpului şi tăcerea Dumnezeului meu.
cuprinsTotuşi, floarea mai este un simbol şi înaintea mîinii care se apropie. este un înger căzut în percepţia ei, o culoare trăind agonia luminii. eu, îmbrăcat în destin şi-n cuvînt, sînt un simbol al meu. totuşi, de ce nu-mi vine mîna iar care m-a mîngîiat cu lumea?...
cuprinsLîngă pămînt umbreşte viaţa asta şi cum pasărea în zbor îşi învinge oul, aşa sufletu-mi cade înfrînt deasupra orizontului în timpul migrării. în rest, pasărea se supune... m-ai învăţat, Doamne, că lacrima cea mai curată şi cea mai fierbinte tot sîngele rămîne. ce pată roşie de vedere e scursă peste această stare de linie a lumii! nimic mai real într-o negăsire!
cuprinsCuminţenia pămîntului îmi emoţionează trupul şi spiritul rîde: ce-ar fi pescăruşul fără pendularea mării sau îndrăgostiţii fără urme în nisip... într-o lume în care se moare plîngînd, nu se poate învia prin ea însăşi. puiul de vultur mai întîi îşi soarbe văzduhul şi apoi îşi leapădă gheocile.
cuprinsSînt un disc aruncat către mine de acel Discobol grec, uitat într-o piatră. sînt putrezit în zbor de cuvinte ca un lemn dintr-o biserică bătrînă, dintr-o biserică a timpului cu pereţii dărîmaţi şi cu uşile-ncuiate... în loc de soare îmi trece o pasăre şi nici o lacrimă nu mai cade dinspre ochiul ei, ca să potolească un praf dintr-o carne... în zborul meu, închid un ochi răcit cu un sărut al nu ştiu cărei umbre.
cuprinsSufocarea fătului cu sînul s-a întîmplat într-o primăvară învechită, dint-un ultim codru care era stăpîn pe istoria omului. am adormit pe-o ureche doar pentru că o alta continua să îmi audă existenţa. cît dor de picioare avu iarba care mă acoperi şi ce idee despre viaţă a avut animalul care a fugit cînd mi-a văzut osul mîinii drepte botezat în cerneală şi îndreptat spre el ca o puşcă!...
cuprinsAm fost brazdă înierbată şi un bătrîn plugar mi-a spus: omule, nu vei putea ajunge la semenul tău dacă n-ai ajuns la tine însuţi, nu te goli în dorinţe, dacă nu te-au completat neîmplinirile... doar nimicul e vrere înaintea nimicului, mai bine să iubeşti ca orbul vulturul din ziua în care auzi de vultur, mai bine să iubeşti ca pescarul adîncurile, din ziua în care a ştiut că o mamă a născut la ţărm. ia întunericul şi plasa şi mergi după cuvîntul tău, acel mormînt al gîndului în care mori şi te îngropi mereu!...
cuprinsMă întorc acasă, aşteptat de mormintele şi de iubirile moşilor mei. casa albă îmi pare mai mică, mă priveşte, iar eu îi mîngîi fruntea încreţită. mirarea face mult pentru memorie. uliţele satului care urcă şi oameni noi care coboară îmi aduc aminte de stelele copilăriei. un copil negîndit se apropie, mă trage de haină, venind către masa rotundă: - mă, îmi pare mie că tu te-ai rătăcit. - du-te, copile, du-te şi găseşte-ţi mama, bea-ţi laptele din revelaţia unui pămînt cunoscut...
cuprinsCern cenuşă pentru pîine, beau şi lacrimi la-ntîmplare, scriu în şoapte pentru mîine poezii fără de toarte. şi nimica n-am pe lume decît ce-am de dat la unii, invers de-mi citiţi în nume, mă găsiţi la negăsiţi. ce mi-e vremea cînd de veacuri cad din stele fleacuri, fleacuri...
cuprinsMă strînge mîna mării dintre nisipuri fierbinţi, ducîndu-mă-n sine, plîngînd rezemată de imaginea mea. îngropate în nisip, îşi aşteaptă stîncile clepsidrele. clipa făcută răbdare e derogată de timp şi urmele ei se îneacă în lacrimi de val. pescarii aduc din adîncuri o mînă întinsă luminii...
cuprinsGradinarul care mi-a trăit viaţa în mijlocul trandafirilor galbeni îmi strigă: să te scuipe odată pămîntul acela de chip, din pricina ta eu nu mai am auzire, din pricina mea tu nu mai ai cuvînt. ce-i această aşteptare mînjită de întîmplare, ce-i această fiinţ-a ta înălbită de-a visa, ce-i această gur-a ta înjosită a tăcea? lasă-te să te sape condiţia, numai atît, ca o înfăţişare înaintea umbrei sau ca o sticlire, înaintea neatenţiei, sau ca o creaţie, în cele din urmă, înaintea unei motivaţii.
cuprinsNu-mi substitui părerea despre lacrimă înaintea ploii cu oameni din fiecare clipă. curcubee, care se gîndesc reciproc, au uitat lumina. merg cu privirea plecată şi îmi caut pămîntul. din turn mi se strigă să îmi acopăr urmele... în locul meu, tot eu răspund că din cer iese pămîntul, că închisul iese înăuntru. atîtea se ascund, atîtea se combină, încît între cer şi pămînt aş sta mereu cu mîinile plecate, dar la capătul unor urme fierbinţi mă aşteaptă cu răspunsuri întinse tăcerea Dumnezeului meu...
cuprinsÎmi vine cîteodată să cunosc lumina din mijlocul pietrei, întru care bezna îşi linge rănile, urlînd cu gîtul întins către ceva neajuns. şi urlă, şi urlă pînă cînd capul se toceşte de cioburi de tăcere ajunsă, şi poate şi de cîte-o rază nebună ieşind trîntind uşa din mijlocul pietrei. atît de mult sînge închegat cu mister se scurge, încît îmi vine să mă fac frate lui şi să risipesc jumătatea mea de avere...
cuprinsDe se va rupe o zală din lanţul acesta de viaţă, cu care e adunată şi strînsă materia, se vor deschide felurite morminte, în care omul nu va putea să caute cauze. cîmpiile, unde se întindea cerul, îşi vor spăla urmele, dealurile îşi vor face spinările cerc, mările şi frunţile muntoase se vor apropia unele de altele, revenind în punctul iniţial. un singur cuvînt de energie se va face palmă, avînd în sine un gol, atît cît să încapă un punct învelit de cea mai tainică menire şi acest cuvînt, fie unul neştiut acum. într-o zi, va veni un grec şi-mi va da o palmă.
cuprinsLa margini de ape, cu totul aproape, mă oprisem din mers, odihnindu-mă-n vers. privirea spre dor ştia c-am să mor, orizont şi surîs, speranţă şi plîns. umbra din soare se spărgea în mare, înţeles de cînt tăcea în cuvînt. mîna se-ntindea, în vis amorţea, de umbră uita, lumină visa. dar, spre dimineaţă, un trăznet cu ceaţă fericirea-i ucise de dor şi de vise. lumea se-ntrista, timpul lăcrima, valul tînguia distanţa de ea. scria pe nisip, desena un chip, dar al apei dinte se-ntorcea cuminte. guri de aripă ţipau, paşi de zboruri alergau înspre acel loc respirat de foc. ce ţi-e şi cu moartea asta, o gîndesc şi fuge, casta, cînd n-o voi mai gîndi, atunci va reveni. în inima mea, ascuns mai cînta acea cruce grea.
cuprinsOmule care-ai greşit, furînd din castelul tainelor vieţii trăirea metafizică, să nu pui psihicul mănuşă acelei mîini cu care îţi vei prinde iubita în braţele căreia vei plînge, pentru că nu vei şti ce prinzi... şi nici cînd îţi vei scoate mîna printre gratii...
cuprinsEste neglijabil pentru fiinţă prezentul, dar, oricum, premisă, neglijabila premisă într-o veşnicie. timpul subiectiv sînt eu! cînd m-am născut, ar fi trebuit să mă întreb cu ce fel de ochi vede viitorul şi trecutul prezentul din mine. sper să mă întreb atunci cînd voi muri...
cuprinsUrc muntele de gheaţă, cu focul pe umeri. deasupra, găsesc mortul pe care îl dusesem odinioară şi care nu se mai rostogolise, e mortul care a-ncetat să agreseze existenţa lumii. încurajat, iau apa şi o urc, iau pămîntul şi cu gîndul, iau suflul şi cu înţelesul, iar lumea născută pe munte devine principiu... cu el demonstrez celeilalte că lumea principiilor a fost inventată de om, prin slăbiciunile sale şi datorită lor. întîi am dus mortul...
cuprinsO scară e un gest al umanului pe care urcă şi pe care cade. muchiile roase îmi mîngîie naivul trup. au mai fost şi alţii-n lume... “îmi pare rău, Pasule, ce nevoie am eu, Doamne, de căderea celor pe care nu îi aştept la ultima treaptă?” - a spus lăcrimînd pămîntul...
cuprinsTăcerea culorii nu se îngroapă într-un întuneric ci într-un ecou din golul luminii. la umbra lumînării, mă rog cu gîndul înaintea privirii. gînduri multe-mi ies în cale, le păşesc, în drum le-ngrop, urma-mi mîngîie la ele, ochii-mi sînt al ei galop. “şi altceva?” - nimic, orbule care-nviezi de frică să nu striveşti noaptea.
se dedică obştei Mănăstirii Putna
cuprinsDeşertu-nfrigurat al unei lumi îl poartă în barbă, veşmîntul său, ca o chemare suferindă a luminii, atîrnă peste flori. atît e de lung drumul, încît s-ar putea întoarce în sine... geneza uitării i-aruncă prezentul în braţe. cerul e plin cu umbra lui plecînd spre voi. mîna lui Hristos întinsă către el acoperită e de mersul lumii, descoperită e de mersul lui.
cuprinsAici am cumpărat mormînt cu grei arginţi, acum eu vreau să cînt ori să mă plîng înaintea mormîntului gol, eu, gazdă mie însumi pîn' la pol, mereu cu neplătite datorii, mereu mie însumi dator. nu-ntind mîna către el, nu mă lasă ochiul în vreun fel, el vede alte drumuri venind către mormîntul meu şi toate merg din Dumnezeu. iar inima mea cîntă, păşind în vînătoare ca un leu. ori poate chiar întreaga lume vine pe urma morţii fără nume şi poate chiar mormîntul meu, lume-n loc să-mi fie mie, îi este ei mormînt şi ţie. cînd urci la vinul vieţii, descalţă-te în vie.
cuprinsNu demult, s-a găsit craniul ultimului tip de om - omul liber. restul fiinţelor erau fericite acum şi veneau să soarbă nişte lacrimi care fuseseră ascunse în cutia craniană. restul fiinţelor veneau cu îndeajuns de consistentă menire-n istorii. rîdeau şi sorbeau, iar oameni stingheriţi îşi făceau, pe mai departe, descoperirile.
cuprinsFac din filosofi o piramidă, chemînd exteriorul în sine prin aparenţa plecării spre el. pe mine mă fac nisip, ca să măsor urmele celor care se apropie, ştiind că trebuie să fie undeva un mormînt...
cuprinsUrcat pe marginea mîinii, priveam orizontul în fiecare zori şi el era undeva în jos şi mereu acelaşi. aici se întindea Coşniţa, ca un căuş de palmă întins de cineva, cu grijă, înainte, avînd în el fructele istoriei coapte în aşteptarea albilor dinţi, ca un cearşaf cu care se trăgeau eroii din ghearele pămîntului. se oprea respirarea din ochi şi acasă flutura o eşarfă. trecea mereu secunda, mereu şi Dumnezeu şi iar mă uitam înainte. s-a trecut acel timp... într-un tîrziu de patimi se va opri eşarfa şi atunci cuvintele mele vor zbura deasupra ei ca îngerii...
cuprinsNimic nu sărută umbra cum o sărută piatra, parcă ar fi două jumătăţi ale aceleiaşi lumi...
cuprinsSecunda şi tînărul plecaseră de mînă în noapte pe ţărm, ca să îşi şoptească unul altuia timpul. şi ea a văzut cum soarele, pîndindu-i peste valuri, îşi încorda răsăritul ca să îi ochească în inimi şi să îi îngroape-ntr-o rază. s-a aruncat apoi în faţa lui, nelăsîndu-i decît umbra. se subţia îmbrăţişîndu-l. îi ţinea trupul difuz, alunecînd pe trupul lui. braţele lui alergau către cer, ea înspre genunchii fragezi şi spre lacrimile care au scris nisipul. secunda se uita înapoi şi n-a văzut nici o umbră, el s-a uitat înainte şi nu era nici o urmă...
cuprinsViaţa alături de moarte schimbă-ntre ele cuvîntul, cînd se întîlnesc timid în germinare. se înalţă natura şi înţelesul se întoarce de la om înapoi. inimile au muguri deschişi către toamne de oase...
cuprinsAho, aho, tot mai trăieşti! eu pot să fiu multiplul tău ideal. ai învăţat să numeri cînd ai ştiut să aştepţi timpul şi apoi a fost mişcarea, ca detaliu al lucrurilor şi al împrejurului tău... eu pot să-ţi fiu pasul. din tine pleacă universul şi tot pe tine te poate căuta. căutarea ordinii se termină prin moarte. eu sînt linia ei, de la mine încolo începe ce vrei tu.
cuprinsUn om singur, văzînd că mă apropiam de el, a strigat: am prea multă dreptate cînd vorbesc şi cînd merg printre semeni, din prea multă dreptate tind să devin un prost şi să văd lumea ca un prost în idealitate, un prost prin devenire, ce mai, un prost metafizic! eşti pierdut, omule, prin faptul că ne-am întîlnit.
cuprinsSînt ţărm la marea de lacrimi a lumii, încruntatele valuri vin de-mi şterg cuvintele pe care le-ai scris cu sărutul pe nisiposul meu trup. clepsidrele goale îmi cheamă în ele privirea şi timpul aleargă peste trupul meu cu tine în braţe. în ajutor se strigă văzduhuri să coboare în valuri. pescăruşul îţi vine pe umăr şi cerul rămîne pustiu. regele mării îşi strigă privirea spre noile urme şi nu poate spune, nici tu nu poţi spune...
cuprinsSînt între aceste maluri, plutind pe acest rîu în direcţia lacrimilor, sînt în aşteptarea uitării şi şoptesc mîinii atinse cîndva: dormi în vise, realitate! mi-e trup pe suflet răstignit acest trup al meu. soldaţii care au uitat să trăiască sînt îngropaţi în trupurile lor, pentru că pămîntul n-ar mai fi de ajuns. mîna mea e ruptă din mîngîierea chipului lor şi o vînd ca sclav libertăţii care vine spre mine strigînd: tinere, eşti salvarea vîrstei mele, vino în inima mea de rădăcini, ca un rănit în gol de gînd spre întrebarea istoriei!...
cuprinsPrinde-mi mîinile uitate în mormînt, înainte ca ele să frămînte lutul acolo, înăuntru, şi să-ţi modeleze chipul. gîndurile tale vor străpunge pămîntul şi-mi vor deschide ochii, nu te voi vedea pentru că doar tu nu vei şti unde eşti...
cuprinsCerul are uneori înfăţişarea stîncilor şi vulturii derutaţi nu mai ştiu unde să îşi caute văzduhul de sub aripi şi încep să-mbătrînească stînd pe creste. alteori, stîncile au înfăţişarea vulturilor şi cerul se strecoară linguşitor sub crestele lor pentru a--şi găsi cuceritorii şi pentru a li se închina, cuceritori uneori morţi de-atîta aşteptare pentru-nfăţişări. cuvintele umbrite de vultur în văile în care nu se întîmplă nimic unde vor ajunge? să nu vă puneţi întrebări mari, plecînd de la un simplu poem, şi nici răspunsuri mari să nu vă daţi.
cuprinsOmul nu poate căuta absolutul în interiorul materiei, e pelerin în golul cuvintelor sale şi orizont al marginilor acestora. el se lungeşte-n sus de depărtare, ca un lup luminos alergînd în noapte o umbră de miel. rămîn în calea omului cu ochiul zdrobit, ca o floare de noapte în aşteptarea culorii...
cuprinsVine cunoaşterea spre noi şi dacă-i place intră. apoi, plînge-n noi înecată-n limită. cerc, om, centru de cerc, inimă de om. copilul şi taina vieţii se ţin de cîte o mînă, cu cealaltă desenînd fiecare ce ştie: un cerc sau un om.
cuprinsCred că aş putea învinge clipa dacă i-aş cunoaşte lacrima şi rîsul, dar înţelesul meu nu poate fi decît lîngă. ea vine privindu-mă fix şi îmi strigă de zor: loveşte-mă, frate, şi mîngîie-te cu sîngele meu! o moarte şi c-o fiinţă îşi nasc urmaşii în mine...
cuprinsNisipul unei mări străine se strînge într-o piatră colţuroasă, iar eu alerg desculţ şi fuga mea se frînge. apoi eu mă strîng într-o mamă tînără şi nenăscut mi-e dor de mare, de parcă mă voi frînge. între seară şi lume, braţele ei mă leagănă şi groapă îmi sapă într-un orizont fără nume, sau cu nume închis.
cuprinsSpune-mi, de ce înainte de a mă iubi trebuie mai întîi să moară ceva din tine? crestele muntelui saltă în bucurie spre cer numai datorită plînsului zăpezii alergînd către lumi. spune-mi, îmi vei lua mîna de pe piept ca s-o îndrepţi înspre tine şi apoi înspre cer?...
cuprinsÎnaintea generalităţii plîng ca şi în faţa unei stele. stăpînesc doar prezentul şi abia ajunge să conştientizez. e de-ajuns să fi gîndit o dată ca să nu uit că există... cînd voi depăşi imediatul, să daţi o stea la o parte şi să mă îngropaţi... pînă atunci, un fragment de secunde se vor subiectiviza în trupul şi în sufletul meu...
cuprinsCînd eşti singur, e greu să fii sincer... îngîndurat şi oboist, mă întorc spre Dumnezeu din cunoaşterile inventate şi îngerul strigă: înainte de a dori să fii liber, uită-te în oglindă, înainte de a primi să fii liber, lasă-ţi lacrimile să curgă pe ea şi spal-o! şi, cu puţin înainte de a şti ce este libertatea, uită-te puţin înapoi şi adună cioburile! cel orb a întins mîna. sărut mîna, orbule, sărut mîna cea întinsă către mine şi plecată din oglindă.
cuprinsDin gîtul tăiat al unui prunc se scurg cuvinte pline de culoare, care, într-adevăr, nu mai pot să fie sculptate. mîna rămasă întinsă este ideea vieţii. ochii rămaşi deschişi sînt văzul pămîntului. eu, de mai departe, sînt aşa cum o să fiu, adică plin de culoare.
cuprinsOmule, frate cu mine, valurile timpului în care tu sufli nu vor putea şterge ceea ce este scris pe veşnicie. vom săruta noi, oamenii, nisipul? sau poate vom plînge, ştergîndu-ne astfel şi ultimele urme...
cuprinsO lume care pare a se naşte din propriile mistere îmi ia mîna şi o întinde într-o întrebare către voi. veţi da odată răspunsurile... vă veţi întregi fragmentele vieţii în sistemul auzului meu. şi inima pămîntului răspunde sentimentelor noastre.
cuprinsAm trecut şi eu pe drumul lumii... la dreapta aveam soarele, iar la stînga noaptea. umbra mea dorea s-ajungă, fără să-mi fi spus, în acelaşi loc cu mine, ca şi moartea... cum eu nu mai ţineam cont de timp, aşa ea nu mai ţinea cont de lumină. o priveam cu coada ochiului şi mă întrebam cum de este cu putinţă să meargă fără să îşi pună întrebări. n-am îndrăznit s-o consult - ar fi rîs de mine şi m-ar fi depăşit, m-ar fi depăşit argumentul că sînt material...
cuprinsDe ce să fie omul veşnic pe pămînt, să-L găsească toţi pe Dumnezeu? - am întrebat pămîntul. de ce să fie veşnic pămîntul în om, să nu-L găsească nimeni nicicînd pe Dumnezeu? - am întrebat omul. de ce să fie pămînt omul şi veşnicia, să nu se poată trece de praful unei lumi cu întrebarea în răspuns? - am întrebat pămîntul plus omul, adică tăcerea, răspunsul.
cuprinsÎntr-o stare de visare am plecat în căutare şi găsit-am într-o piatră umbra mea cea neschimbată. ce faci, frate, ici, îmi zise şi apoi de gît mă prinse. ia, eu fac ce fac de mult, mîna mea tot o ascult. m-am uitat c-un ochi rîzînd la lumină de plîngînd, zbor şi păsărele mii, ouă sparte de făclii. şi, grăbind spre o cîntare, surdul orb pe o cărare îşi aşterne liniştea muţită de nimenea...
cuprinsTotdeauna, peste dunele nisipului se ridică luna, ca o lume rîzînd de altă lume pentru că şi-a inventat un nume doar al ei... un pustnic se roagă-ntre ele, gemînd şi plîngînd, pe una dintre ele să o spele. mîna lui stîncoasă înveleşte un pumn de nisip. îl strînge şi se roagă, apoi îl aruncă. în cugetul său, un alt pumn strînge timpul. nebănuitele degete din Dumnezeu piaptănă orizontul deşertului şi părul de pustnic.
cuprinsMă gîndesc uneori cum vor tremura de spaimă pe fruntea mea viermii, iar eu nu voi mai fi să îi alung cu mîna ca-n fiecare seară şi să fac din asta faimă, cum fără teama de-a eşua vor mărturisi-ntre ei esenţa tainelor lumeşti. apoi, convinşi de adevăr şi plini de viaţă, se vor apropia de os, gîndindu-se la zei. dar vai de ei acolo! speranţa, bătînd la poarta altor fericiţi, o vor încredinţa. contemplativ lungindu-se pe os, vor înţelege condiţia existenţei, comună tuturor ca soarta. altor fericiţi o vor încredinţa esenţa tainelor lumeşti pe fruntea mea viermii... se vor întoarce spre pămînt ca universul spre margini, ca mine înspre albul scris, ca fapta către legămînt...
cuprinsDumnezeu e interior al tuturor esenţelor şi al tuturor formelor care sînt. noi sîntem exteriorul lor urmărind atenţi transformările. Hristos a măsurat distanţe care nu se văd decît atunci cînd ele-s măsurate şi iertate.
cuprinsCe garanţie îţi dă ochiul meu ţie că eşti? hai, răspunde, frate, pînă nu orbesc, răspunde sufletului meu înnoptat în veacuri ca un os, răspunde odată, pînă imaginea nu va învinge privirea. dacă nu poţi, atunci taci şi hai să ardem pe rugul aprins de Dumnezeu şi rugul să-şi suspine-n noi dorinţa de a înfrînge noaptea tuturor! cenuşa noastră fie-ntr-o cărare, iar cei ce trec pe-acolo, în picioare s-o ia!...
cuprinsStau gol înaintea materiei şi obosit mă îmbrac în transformările ei. vin dinăuntru florile să-mi spună că hainele vremii se rod cu înnoiri continue. şi de sub talpă spun mamei să plîngă... ajung fără chip înaintea primei priviri şi îmbrăcat mă arunc în lacul de lacrimi de la marginea lumii. acolo, mamele pămîntului, secate de lapte, şi-au legat mîinile în horă. sub tălpile lor, fiecare floare îmi poartă chipul.
cuprinsÎntîi eu şi cuvîntul ne înjurăm. apoi, cuceriţi de mînia de-a fi, ne pălmuim peste luminosul obraz întors melancolic spre o pată de viaţă, spre o pată de om. sîngele meu îmbrăţişat cu sîngele lui este poezia. doresc să mă ascund sub lume şi să răsar în primăvara fiecărui om.
cuprinsUn fiu de ţăran se trezi din somn şi ieşi dimineaţa în prag, strigînd bucuros: tată, cîtă lumină! părintele se trase speriat înapoi. şi îl înconjură cu braţul şoptindu-i: nu, bă, e cerul. trecu vremea şi ţăranul-tată era acum orb şi bătrîn. înainte de moarte, ceru să fie dus afară, dincolo de prag. suspină şi spuse: fiule, cît întuneric! nu, tată, e tot cerul...
cuprinsNecredinciosul pierde în mod absurd din existenţă, ca o floare deschisă către lipsa luminii; credinciosul o răscumpără pentru sine, ca o floare care lasă Luminii sămînţa ochiului...
cuprinsTimpul părăsit este un somn al schimbărilor. o floare trezită dincoace de zori îşi pune culoarea pe inima mea, care caută spre el, spre singuraticul timp. ochiul meu îl prinde undeva în dreptul cimitirului în care vin amintirile să moară şi nu îl lasă nicicum să intre. ochiul meu e părere întru mine a luminii despre lume, un ectip ca un vis în schimbul realităţii. eu, venind şi vorbindu-i timpului despre singurătate, sînt val, ca şi el, într-o mare adormită, într-o mare fără ţărmul de dincolo...
cuprinsAcesta e un munte fără înălţimi, un munte unde-s mai mult singur, un munte dincolo de adîncimi şi de-nălţimi de pe care nu se poate plînge şi unde rîsul e penibil. e muntele de iubire dintre soare şi lună. eu, trăgînd cu mîinile de ziuă şi de noapte, îmi iau răspunsuri de la viaţă. e singurul munte unde timpul nu se îndură şi unde Dumnezeu a vrut să înţeleg că sensibilul gînd, ca singur element al cunoaşterii, nu te va-mplini într-o experienţă. Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, cea mai sensibilă libertate este Teologia.
cuprinsIei o mînă între mîinile tale şi o mîngîi, fiind atent să nu îi loveşti faptul de a arăta tainele nefiinţei alergînd către naşteri... o mîngîi pînă ce din ea vor răsări muguri. apoi îţi vei apleca simbolic fruntea şi ei se vor împleti ca o cunună... frumuseţea florii dă naturii codul după care-şi va petrece scuturarea. în cele din urmă, vei lua un înţeles de femeie între temporalii tăi inchizitori, făcîndu-l ascuns luminii, pînă ce te vei acoperi de pămînt, frate! iarba are secretul aducerii aminte. îţi jur că pe mormîntul tău vor răsări arbori chemaţi către cer. păsări duc la Dumnezeu pămîntul pe aripi. se vor depărta în vîrste copiii, privind, ascunse în verde, coroane de arbori. vor trozni rădăcinile între coastele tale şi le vor auzi între coastele lor.
cuprinsSăgeţi trimise din arc, după ce înconjoară Pămîntul, omoară arcaşul. trage repede, arcaşule-poet, că ţinta se mişcă mereu...
cuprinsUrma de iubire, pecetluită la capătul degetelor - ruine dintr-o îmbrăţişare, arată pasul plecat. înţelesul văzului încoronat în mumia imaginii arată ochiul spre moarte. indiferenţa-i vasală unui neprevăzut, ca un copil întors din joacă şi supus sfîrşitului de basm şi începutului de somn.
cuprinsÎn peştera mai mult cu umbre decît cu piatră, cu umbre pe zidul înţelesului, am pîlpîit intrînd... printre ele, zărit-am scena vînătorii cu oameni vînîndu-şi putinţele şi nu m-am oprit. apoi a fost scena sărutului cu fulgerul şi-o parte din lumina lumii de atunci şi-o parte din ţipătul de groază mai fug şi azi în înţelesul meu... dar tot nu m-am oprit. am străbătut culuarul strivindu--mi genunchii, pieptul şi fruntea cu umbra. în faţa, mea mă aştepta o stea mîzgălită tot pe o umbră şi o mînă primitivă întinsă. atît de primitivă încît, ah, cît mai era de lungă...
cuprinsDumnezeu a scris doar pe nisip, numai nisipul îi putea primi în lume scrisul... eu sufăr şi scriu pe un nisip, electric, al creierului. iar suferinţa e un val chemat de viaţă pe ţărmul unde-şi poartă urmele nefiinţa. şi multe cuvinte înoată în mare, întrecîndu-se care vor săruta orizontul. sensibil spiralat înaintea glonţului de gînd.
cuprinsTe aşteaptă vîntul şi sub umbra ta nisipurile fug. fericită eşti pentru că veşnicia te pune la-ncercare, făcîndu-te trup al ei de închinăciune. iar eu, rupt o clipă din haina veşniciei, te ţin c-o mînă dezvelită şi te privesc sub umbra ta cum te aşteaptă vîntul şi-apoi fug să mă lipesc.
cuprinsCuvintele parcă sînt ceea ce nu sînt, iar uneori ele tac. imaginea semenului meu nu mă convinge totdeauna că sînt, dar îşi sparge conturul de imaginea mea nevăzută. ţie ţi-am scris acestea, moarte. hai, spune-mi, dacă inima ţi-ar fi clepsidră, cît timp ţi-ar trebui pentru a mă iubi? nu uit secunda din care am plecat, la capătul ei îmi este prima privire. spune omului-val să nu îmi mai strice castelul. pe ruine îţi dau întîlnire, moarte, îţi acord sfertul academic, iar dacă eu voi fi întîrziatul, să meditezi la mine ca la un prezent care te înnebuneşte. în mine se contopesc cerul, apa, focul şi pămîntul, cum le vei putea stinge pe toate? sufletul meu îţi poartă mila în fiecare înţeles...
cuprinsMă fac fluture şi curg în lumina florii. aleargă noaptea lumii să mă prindă, fac zig-zag-uri printre oameni şi îmi aleg o stea pe care mă aşez şi steaua e chiar inima ei. prinde-mă, lume, îţi strig!
cuprinsO, timp, te văd murind în mîinile fără degete ale omului modern, îţi văd florile apunînd în culori din Dumnezeu atunci cînd omul tău va înceta să se întrebe de ce preistoricul îşi încrusta experienţa pe os... tu eşti copilul umbrei tale. plîngi din monotonie, doar jocul îţi schimbă impresia şi Jocul tău uneori am fost noi... osul ştiut este alb cînd îl priveşti în lumină, osul, într-adevăr, este os în celelalte sensuri. cîtă-nsetare te leagă de apă cînd ţi se împodobeşte grumazul cu zalele unui lanţ rupt de mine!
cuprinsÎn chilia înţelesului meu lumînare am pe Dumnezeu şi curge ceara cînd gîndesc aceeaşi lumină a lumii, cum dintr-un călugăr curge barba... întuneric - sublimă uitare pătrunzînd în forme, pîndind chiar substanţa atunci cînd umbra însăşi ajunge o formă. ah, univers uitat, spînzurat de-o rază martiră şi mîngîitat într-una de ecoul surd şi vuiete de eternitate, în care tăcerea i-a fost ultimul suspin! tăcînd, văd raza de apus ca pe-un beţiv rîzînd de un copac, trecînd împleticit pe uliţele nopţii...
cuprinsMarele blestem, care avea salvarea în sine..., se scurgea peste culorile naturii şi peste puncte pestriţe de oameni. sînt ispitit să mă scufund în ochiul mărului şi să chem lumina la mine. voi merge mereu de la Dumnezeu şi pururea îmi voi merita limita.
cuprinsO piatră cu vulturi se prăvăleşte peste cer şi are loc reflux de haos şi de umbră, mă cuprinde-o linişte a căldurii mari şi, plin de un orgoliu al firii, astrul îmi face semn cu ochiul ca pot deja să-mi uit privirea. iar trupul nopţii în agonie sîngerează şi-n dîre roşii de lumină zadarnic încercînd să se adăpostească între buzele uitate ale vieţii. buzele alea, ca un început de tranşeu din lupta pentru începerea lumii... “lasă-mă, lasă-mă, lasă-mă” - spun ele şi se adîncesc în goluri...
cuprinsDă-mi, Doamne, să-ţi cunosc Creaţia şi apoi să mă retrag în harul cu care plămădit-ai fondul ei. punctul unde începi îl trag înspre mine... apoi să mă chemi ca pe ultimul Tău om, ca pe ultima formă a lumii...
cuprinsO mînă întinsă poate să dea sau poate să ceară, un picior tăiat poate să predea istoria sau poate să îndure prezentul. o retragere-n sine poate găsi o virtute sau poate dezgropa un monstru. la fel un curcubeu de amintiri după o ploaie de-ntîmplări, la fel o ciocîrlie care cîntă vijelios spre aşteptarea de la picioarele tăcerii unui os al meu.
cuprinsNu cunosc nimic mai subiectiv ca geniul. obiectivă e o piatră, o salcie sau un mal, nici măcar o undă sau o frunză căzînd, nici măcar un fir de praf pendulînd în imagine. obiectiv este stiloul meu lăsat să doarmă pe o coală nerănită, stiloul meu care nu visează inerentele războaie.
cuprinsCăutare, căutare şi degetele-ntinse ţîşnesc din mănuşa rupt-a vieţii către altfel de simţuri... reflexe necondiţionate la găsirea care nu este respirare-a respirării. Dumnezeu n-a dat aici absoluturi pentru ca noi să ştim să fim altceva aflîndu-le dincolo. şi pentru ca vuietul de-afară şi umbra dinăuntru să nu subjuge conştiinţa, ne-a dat armonia. acum nu mai putem explica Principii cu exemplele de lîngă noi - substanţa începutului a îmbătrînit datorită închipuirilor noastre. asemănările Îl mărturisesc. diversitatea e pusă între ele pentru ca noi să putem distinge. apoi să ne găsim...
cuprinsMateria e banală. iubesc răspunsul întrebării şi plîng în pragul porţii. doar o lumină poate explica o umbră şi sfîntul e lacrima care urcă înapoi în ochi. vreau să ridic mărul înapoi în pom. aştept înţelesul care este aşteptat de la-nceputul lumii - înţelesul sfîrşitului ei pentru a şti cum să mă supun lui. iar dacă, înţelegîndu-mi pe deplin moartea, aş ierta astfel lumea, aş ierta-o şi aş înţelege-o ca pe-o moarte... pun o cruce şi plec mai departe.
cuprinsNişte oameni aşezaţi cu faţa în sus mi-au strigat că adevărul e predestinat şi că eu sînt ochi supus, iar el este ca o formă de val privit de la distanţă şi ca o speranţă în goana unui nechezat de cal. îi vezi cu certitudine doar unduirea, nu şi dimensiunea ascunsă în mare, un prezent din întîmplări ar fi o lume-n care am plînge-ngenunchiaţi, suspinîndu-ne privirea. atîta vreme cît timpul este înţeles, nu este resemnare.
cuprinsBătaia inimii mă-mpinge fără dezmierdare către taine care nu mai au nici un înţeles omenesc. mă las mîngîiat de materie, trişez, apoi întind mîna şi o mîingîi şi eu... spre noi zîmbeşte Dumnezeu şi văd, o îmbrăţişez. ne-acoperim cu o condiţie comună care-alină. deasupra, o lungă noapte măsoară mereu lumină de stele şi dor de Dumnezeu.
cuprinsNimic din ceea ce simt, nevăzînd, nu face parte din lumea aceasta, ca uncimitir de îngropare a simţurilor. ochiul acesta al meu se joacă ascuns cu mîna aceasta a mea şi ea cu materia şi materia cu sufletul meu. ce suflet deasupra de joc îmi şade deasupra!
cuprinsTrăiesc mai mult decît îmi arată trupul şi mai subtil decît îmi spune viaţa. ce mare pasăre a dezvelit soarele!
cuprinsgîndul acesta al meu se joacă-n păcat cu lumea aceasta a mea şi ea cu nefiinţa şi nefiinţa cu speranţa mea. ce speranţă deasupra de joc îmi şade deasupra!
cuprinsSînt căutat într-o lume singură, sînt plîns într-o lume plînsă şi ajutat într-o lume încercată... sînt viermele unei lumi din care a muşcat femeia. ce dune de oase s-au coborît din orizont!
cuprinsAşteptarea aceasta a mea se joacă timid cu acest timp al meu şi el cu veşnicia. şi veşnicia cu amorul meu. ce amor deasupra de joc îmi şade deasupra!
cuprinsO privire scăpată din cer mă dezveleşte de pămînt. ce val înspumat îmi fură din ţărm!
cuprinsîn spaţiul acesta, mediul luminii e bezna. cum să nu fie înşelarea? ce speranţe adună în sine un zid de aici!
cuprinsPrea dragă îi este ceasului ora şi iubirii omul. ce tandre pendule bat omul pe umăr!
cuprins
cuprins
