Crimă şi pace bună, romanul lui Marius Marian Şolea este cartea maturizării dramatice a unui tânăr, în primii ani de după căderea regimului comunist. Idealismele mor, iluziile se ofilesc, între spectacolul mass-media şi realitate se cască o prăpastie ale cărei dimensiuni nebănuite sunt descoperite pas cu pas, pe propria piele, de liceanul Marin Petreanu. Bildungsroman, roman nonfictiv, carte de aventuri, roman psihologic, roman al iniţierii erotice, Crimă şi pace bună este o carte care se citeşte cu sufletul la gură. La sfârşitul lecturii cititorul va înţelege altfel trecutul nostru imediat, va descoperi faţa tulbure a unor evenimente care au marcat anii '90 (războiul din Transnistria, la care autorul a participat ca voluntar, mânat de entuziasmul pentru o cauză presupus naţională), va constata că deciziile politice au uneori temeiuri obscure.

Tudorel Urian

În cele mai multe dintre cazuri, soarta prefeţelor este aceea de a fi ocolite, iar dacă ele se referă la beletristică, indicele probabilităţii creşte semnificativ. Adevărul că gusturile nu se discută are trimitere şi la inefabilul literaturii. Prefeţele devin numai o eventualitate, consumată doar în măsura în care, până la adevăratul festin, vreun cititor ar fi tentat de frugale recomandări. Conştient de adeverirea celor de mai sus, am scris, totuşi, această prefaţă argumentând-o cu dictonul: excepţiile întăresc regula. Ţinând (prin alte site ale raţiunii) de prezenţa agasantă ori nu a prefeţelor, ar mai fi de adăugat că însuşi autorul ne oferă la sfârşitul cărţii, pândită de aceleaşi pericole, o prezentare. N-am ezitat să mă constitui în excepţie şi, astfel motivat, am citit-o, constatând că, în ea, Marius Marian Şolea încredinţează cititorilor săi câteva "instrucţiuni" de lectură. Ele justifică proiectul unui roman fluviu şi au misiunea de a indica trasee într-un edificiu narativ din a cărui arhitectură două treimi nu sunt încă vizibile. Aflăm însă că tânărul prozator şi-a propus, nici mai mult nici mai puţin, să scrie o trilogie despre fatalitate şi destin, despre Basarabia, despre războiul din Transnistria, mai precis despre evenimentele din 1992.

Tot în acea prezentare autorul ne avertizează că pune în grea cumpănă raportul dintre literatură şi viaţă: "De altfel, această miză, a realităţii, ci nu aceea a realizării literare, nu are importanţă decât pentru frivoli, nu se circumscrie unei performanţe reale". Cu alte cuvinte, Marius Marian Şolea se va dezice, pe alocuri, de componenta estetică a artei, din dorinţa de a ne atrage atenţia că romanul său trebuie considerat o carte document, o mărturie existenţială plină de gravitate, cu mult mai importantă în sine decât ar fi osatura ideilor ce s-ar putea desprinde, configurativ, de aici. Deloc paradoxal, acest scrupul pentru tot felul de precizări (deşi exactitatea nu este apanajul literaturii) dă frâu liber interpretărilor: ce va fi dorind să ne comunice, câtă vreme, iată, îşi jalonează parcursul narativ atât de parcimonios? Ce temeri pot să-i tulbure intenţia (artistică), încât să se simtă obligat a ne face aceste avertizări, care vor continua şi în cuprinsul cărţii? în ce scop vom citi, dar fără să ne lăsăm ademeniţi numai de ele, numeroasele digresiuni care umplu romanul cu zeci de eseuri, unele admirabile, sclipitoare, fulgurante, altele de-a dreptul inutile. Las cititorului aceste sarcini "trasate" de autor.

Volumul întâi descrie viaţa unui adolescent şi etapele ei iniţiatice. Maniera prin care cititorul face cunoştinţă cu opiniile eroului este autentificată la persoana a III-a, "despre care se vorbeşte", de unde se înţelege că prozatorul va fi o prezenţă continuă în text. Problematica existenţială, specifică vârstei asaltate de nelinişti (biologice), de avatarul adolescentului în bărbat, conţine acelaşi parcurs de obstacole, comun tuturor tinerilor. Faţă de ceilalţi, eroul se distinge printr-un aport de sensibilitate şi (clar)viziune, cu mult peste medie. Volumul se deschide cu o dimineaţă obişnuită, în care natura, marea absentă a literaturii contemporane, se insinuează cu întregul ei joc de aparenţe în confortul cotidian al lui Marin Petreanu, adolescent dedat la trăirea senzaţiilor prin diseminare ideatică. Este un prim prilej de a fi martorii unei întregi teorii despre secretele comprimate în natura şi lucrurile din jurul nostru, responsabile de turnura dată vieţii şi sensurilor ei, dar, indiciu important, numai cu privire la oamenii conştienţi de propria-le existenţă. Filosofând cu lejeritate, eroul înlocuieşte teoria adaptării omului la natură cu adaptarea naturii în om, metodă prin care omul contemporan îşi defineşte scopul, acela de a lupta pentru propriul confort. În tot acest timp, Marin Petreanu se analizează pe sine, îi psihanalizează pe cei din jur, manifestându-se în toate planurile, fie ca simplu observator, fie ca analist al vieţii sau eseist de idei, însoţit de o aură, cam suficientă, de erou atoateştiutor. O dată cu pracurgerea experienţei erotice şi împlinirea adolescenţei în bărbăţie, eroul se gândeşte tot mai insistent la plecarea în Basarabia. Dar, din acest moment, cuvântul confort, des repetat, este înlocuit cu un altul: teamă. Marin Petreanu începe să vorbească despre teamă, umanizându-se. Ştirile confuze din Basarabia, comentariile despre atitudinea ruşilor şi mesajele politice din presa timpului, presărate ici şi colo prin carte, prind doar o pojghiţă pe realitatea romanescă. De consistenţa lor şi mai ales creşterea simbolică, e responsabil nu eroul, ci vocea din off, a nara-torului, care ne-a indicat, încă din prefaţă, că acesta este filonul epic al trilogiei. Astfel, dacă urmăm "călătoria" lui Marin Petreanu spre Basarabia, trebuie ţinut cont de episodul în care copilul primeşte atlasul cumpărat de Tătăică spre a-i arăta cine sunt românii şi de unde se trage neamul lor. În jurul acestui minuscul episod acoperit de vegetaţia luxuriantă a digresiunilor, se încheagă în memoria afectivă a lui Marin Petreanu alte şi alte relatări, începând cu ştirile din Moldova, cu evenimentele dramatice de la Tighina, spre a intra aproape neobservat în substanţa celulei formative a personajului. Nimeni nu e la curent cu aventura tânărului. Părinţii o consi-deră simplă toană de adolescent. Chiar personajul şi poves-titorul vieţii acestuia nu par a-i da importanţa cuvenită. Interesant este că eroul este luat în serios numai de rudele de la ţară, depozitare ale unei tradiţii în care bărbaţii pleacă la războaie, iar unii nu se mai întorc. Astfel, autorul ne sugerează că legătura lui Petreanu cu Basarabia, e, mai întâi, de sânge şi, abia după aceea, de suflet. Dialogul tată-fiu cu privire la tentativa eroului, se consumă asemeni unui conflict între generaţii: cel vârstnic apelează la violenţa verbală (în numele dreptului biologic), tânărul răspunde agresiv şi insolent, ca şi cum lumea ar începe cu el. Totuşi, aici prozatorul aruncă o provocare cu bătaie mai lungă. La întrebarea tatălui în ce calitate pleacă în Basarabia, răspunsul vine năucitor: "în calitate de român". Răspuns încărcat de aluzii, fiindcă, trebuie să recunoaştem, tânăra generaţie nu mai pune preţ pe aşa ceva. A devenit, în schimb, o "calitate" în numele căreia mass-media îşi incită publicul cititor şi, în sfârşit, politicienii noştri o expun, la vedere, ca ambitus demagogic. Între aceste ipostaze, dragostea de neam nu sună fals pe buzele lui Marin Petreanu. Candoarea scurtului pasaj cu atlasul, contrastantă pe fondul general, reprezintă impulsul prim şi decisiv al eroului, de a părăsi confortul şi bucuriile complicităţii dintre natură şi universul lui interior, spre a intra, la final, pe poarta larg deschisă de aceste evenimente cruciale. Călătoria în oceanul social, promisă în următoarele volume, începe după ce parcursul iniţiatic a fost în mare parte finalizat, eroul fiind în stare "să-şi sfâşie adolescenţa cu mâinile amândouă, ca pe o îmbrăcăminte care nu mai putea să fie salvată de la sacrificiu, [o îmbrăcăminte] murdară sau ruptă în urma unei neprevăzute întâmplări, posibil chiar în urma unui accident". E de observat că acest scurt citat conţine, ca într-un sâmbure, esenţa devenirii narative cu toate deschiderile opţionale, cu grijă de a fi respectate legile individului, cele ale societăţii, dar şi ale destinului. Hotărât lucru, talentul lui Marius Marian Şolea nu poate fi pus nici o clipă la îndoială, ceea ce nu înseamnă că unele dintre "opţiunile" lui din acest roman n-ar putea fi discutabile.

După aceste lungi preparative care în ochii unora ar putea fi oţioase, romanul scris de Marius Marin Şolea pătrunde în realitatea nemijlocită, un rol esenţial avându-l naratorul. În economia cărţii, opiniile şi recomandările naratorului tind să-şi aproprie procente importante transformându-l, cum se spune în limbajul economic - singurul de care se ţine seamă astăzi - în acţionar semnificativ, ceea ce înseamnă că influenţează serios demersul epic, deci şi pe Marin Petreanu. Fără tăgadă, de la jumătatea primului volum, naratorul face tot mai dese incursiuni demonstrative în mecanismele epicului. Digresiunea, procedură antiromanescă, sufocantă, dacă nu chiar sinucigaşă în ce priveşte dezvoltarea epică, acaparează o mare parte din cele aproape 500 de pagini. Acţiunea se abate permanent de la firul întâmplărilor, spre a lăsa deplină libertate observării şi observaţiilor distilate din reflectarea permanentă a mediului psihic, fiziologic şi material. În mod constant acţiunea este părăsită în favoarea analizei. Acordurile (secrete) ale universului natural cu mediul psihic sunt surprinse mai sigur şi nu arareori memorabil, în vreme ce detaliile sociale servesc numai dinamizării narative, care detalii, e sigur, nu sunt supuse aceluiaşi atent control de către prozatorul omniscient. El lasă acest "rol" pe seama altei forţe, un Dumnezeu al destinului cu care eroul şi autorul au o lungă şi interesantă controversă. Nu e de mirare, de aceea, că printre personajele cărţii scrise de Marius Marian Şolea, Dumnezeu însuşi devine un personaj complex. Inaderenţa la valorile epicului, altfel spus la acţiune, rezidă şi din convingerea prozatorului că altcineva dirijează răscrucile vieţii; poate şi ale artei. Astfel îşi mărturiseşte Marius Marian Şolea fervorile credinţei: supune divinitatea deselor interogări, unele de o duritate ce aminteşte de Psalmii arghezieni. Urmând acest principiu, autorul se converteşte într-un propovăduitor care, însă, n-a ajuns la stadiul de apostol.

Cunoaştem, din prezentare, că romanul este dedicat Basarabiei şi marilor frământări de conştiinţă generate de istoria ei, dar primul volum abia dacă surprinde, în câteva rânduri, ţinta finală. Sub acest aspect, ca modalitate de construcţie, sunt lesne de observat trei planuri suprapuse. Primul este cel al ingenuităţii, strâns implicate în aria dezvoltării genetice, cu trimiteri la rude, părinţi şi bunici, la frumuseţea locurilor copilăriei. Redate cu savoare şi presărate în acelaşi timp cu o bură de emoţie, lungile pasaje înfrumuseţează invariabil textul cu un lirism proaspăt, de bună factură.

Pe un al doilea plan, eroul se dezvăluie în conţinutul acţiunilor lui şi în calitate de interpret al lumii înconjurătoare, asupra căreia gândeşte în exces. Este un tânăr vanitos, perfect conştient de propria-i individualitate, în dreptul căreia trebuie aşezat semnul valoric. Însă deosebirea lui Marin Petreanu de ceilalţi nu constă în deschiderea lui socială mai mare şi nici în potenţialul intelectual, superior mediei, ci în alura romantică, în capacitatea de a fi disponibil sacrificiului pentru alţii ca şi în hotărârea de a înţelege rostul acţiunilor lui. Este planul pre-gătitor pentru acel "miles gloriosus", din volumele ulterioare, şi utilizez formula latinească în accepţiunea ei încărcată de un dramatism peiorativ.

În sfârşit, în al treilea plan se poziţionează autorul omniscient, ca Dumnezeu al textului, făcând echipă cu personajul său şi preluându-i cele mai grele sarcini. Deşi cei doi (Şolea şi Petreanu) par siamezi despărţiţi în urma unei ope-raţii reuşite, naratorul este cel care are mereu grijă să-l ducă de mână pe cititor, să-l atenţioneze ori chiar să-i indice discret direcţia ce trebuie urmată. În absenţa lui romanul şi-ar păstra semnificaţiile, dar s-ar închide traseul.

La o primă vedere, aceste întreite planuri sufocă acţiunea, deviind epicul spre cataracte cu îngustimi pentru a căror străpungere chiar este nevoie de o "călăuză". Aş adăuga că şi la o a doua privire, lucrurile stau neschimbate: ideea este... suferindă. Dar, la o a treia scrutare sunt dispus să accept. Împotriva vechilor reguli ale romanului, abandonate astăzi în favoarea circulaţiei narative în toate sensurile (ceea ce nu înseamnă că regulile au fost abolite), se poate admite că, descriind viaţa unui adolescent în căutarea propriului destin, Marius Marian Şolea a optat pentru această insolită manieră. Devenirea unei naturi (umane), în ale cărei forme reliefurile sunt nestabilizate şi posibil de a fi modificate de marile presiuni şi incandescenţe interioare, poate fi realizată şi prin descrierea plăcilor tectonice deocamdată stabile.

Situaţia devine extrem de delicată pentru critic, obligat înainte de a-şi formula orice tip de opinie, să respecte voinţa autorului, luând act de ea. Romanul e scris ca ...antiroman. Sub acest aspect, eseurile care au prins rădăcini în solul narativ îşi au rostul lor, deşi, citite separat, ar putea fi, la fel de bine, cuprinse sub alte incitante coperte. Dau exemple, absolut la întâmplare: eseurile Despre ţăran, subiect tratat la înălţimea celor mai cunoscute dintre textele existente în literatura română; Destinul poporului român; Mass-media ca rău necesar; Constantin Brâncuşi; Ideea de Dumnezeu; Despre credinţe şi mentalităţi, ar stârni un interes mai mare decât cel pe care i-l vor arăta cititorii romanului. Însă, nu trebuie uitat că, în propria-i prefaţă, Marius Marian Şolea decide conştient (apăs tautologic spre a întări sensul grav) pentru formula dezactivării arhitectural-estetice, aflată în strictă legătură cu teoria literară, în favoarea imprevizibilului, chiar accidentalului.

Rămân la credinţa că romanul, ca specie literară, este în primul rând o chestiune de construcţie şi strategie în care arhitectura (nevăzută) a naraţiunii o reprezintă, între condiţiile impuse, pe prima. Fie că este vorba de a reda pe câteva mii de pagini o oră din viaţa unui personaj, fie că dimpotrivă, în numai o sută de pagini se pot derula, ca timp, milenii, în oricare dintre ipostaze, romanul fiinţează prin construcţie şi intrigă. Ţinând cont de amendamentele autorului şi frapat de această stare de fapte, nu-mi rămâne decât să observ cum voinţa lui Marius Marian Şolea prinde contur în acest gen, lepădându-se, programatic aş spune, de cele mai importante dintre elementele de compoziţie. Impresia finală este că autorul a încredinţat hârtiei o integrală a variantelor posibile (lucru... imposibil în literatură) ca formă unică. Un roman din care nu s-a scos nimic, nu s-a tăiat nimic, aşternut dintr-o singură res-pirare, gata tehnoredactat şi fără greşeli de corectură: o pădure narativă care ascunde între desişuri şi luminişuri poteca. Legăturile cu apriorice subiecte din aceeaşi tematică (mă duce gândul la Constantin Stere cu al său roman-fluviu În preajma revoluţiei sau către Ragaiac al lui Gib Mihăescu, din Rusoaica) devin superflue, punţile fiind tăiate. Singurul acces încă valid ar fi cu Un port la răsărit, al lui Radu Tudoran.

Acest roman, înfăţişat în prima dintre părţile sale atât de nonconformist (ca arhitectură), conţine câteva puncte foarte tari, în ce priveşte talentul scriitoricesc al lui Marius Marian Şolea. Ar fi nedrept să nu le amintesc, pentru valoarea lor indiscutabilă. Marius Marian Şolea este un stilist despre care se va vorbi în viitor. Ca scriitură, cartea este demnă de toată atenţia, fragmentele lirice trimiţând la maeştrii de necontestat ai literaturii. Merg cu predicţia până la făuritorii de limbaj literar artistic. Îmi face plăcere să afirm că autorul are un simţ al limbii artistice absolut remarcabil, stăpânind deopotrivă arta de a reda, în superba lui expresivitate, limbajul popular din zona geografică a copilăriei. Aceste pasaje, formând mici insule de lirism, au tăria miresmelor ce se înalţă din ierburile câmpului înflorit. Savoarea idiolectului, nu prin aspectul de grai primitiv, ci prin subtila plasă de relaţii afective, greu, dacă nu aproape imposibil, de reprodus textual, face dovada observaţiei atente şi profunde a prozatorului.

Trebuie, de asemenea, să-i recunosc lui Marius Marian Şolea capacitatea de traduce fapte de o mare generalitate în limbaj personal şi apoi de a le conceptualiza stilistic. Dicţiunea ideilor estetice care coboară în eseurile înainte pomenite, scot textul din emfaza afişată de cei mai mulţi dintre eseiştii români ai momentului. Observaţiile sunt aproape în toate cazurile fulgurante, incitând spiritul subţire, pasionat de lecturile reflexive. Cum s-a observat de altfel şi din volumele de poezie publicate până în prezent, maturitatea artistică a lui Marius Marian Şolea a fost zidită în certitudini ori de câte ori s-a scris despre el.

Romanele se lasă analizate sau, cu un cuvânt mai puţin pretenţios, comentate. Niciodată însă povestite. Spre deosebire de prefeţe, rostul lor este să fie citite. De aici, temerile mele încetează. La bună întâlnire, cititorule!

Lucian Chişu

Această carte este dedicată mamei
şi lui Corneliu Zeana, un aromân prăbuşit
într-o lume românească

1

Târgu-Jiu, martie 1992. Lumea nu începuse încă. Nimic nu era grav. Lumina se odihnea, imprevizibil, sub marginile unei naturi necunoscute. Marin Petreanu, mai mult o tendinţă decât o identitate, nu se desprinsese încă de natură. Gândurile îi erau tot atât de precise cum poate vor fi fost întâii paşi ai omului primitiv, în dimineaţa zilei când s-a ridicat în poziţia bipedă. Entuziasmul era energia întregului univers şi, în acelaşi timp, raţiunea necesităţii sale de existenţă. O forţă ciudată şi mare aspira în el un împrejur care urma să se nască. Întreaga lui simţire pregătea un spaţiu locuibil, familiar, în care să vină să se odihnească lumea din apropiere, cine şi ce o mai fi...

Acel oraş îi dădea o senzaţie de strânsoare, ca atunci când te trezeşti din somn, simţind că te ţine ceva şi nu poţi să te mişti. Nefiind nimic pe care să-l identifici, nu e posibilă nici un fel de reacţie. De împotrivire, de rezistenţă. Doar aşteptarea că totul se va termina curând şi speranţa că aceste lucruri se în-tâmplă numai o dată sau de două ori în viaţă... Cât despre trezirea în siguranţă, nu se poate spune nimic mai mult decât ştie fiecare în parte, ea este însăşi viaţa.

Oraşul era atât de mic, ca un gând de teamă, atât de uşor de reţinut în toate detaliile şi reperele lui, încât îl considera ca fiind aproape una dintre intimităţile sale. Şi atunci, pentru a se putea împăca, pentru a putea colabora cu această intimitate obligatorie, ştia că va trebui să o reinventeze, să o redistribuie în lumea lui de consum... Era o necesitate care viza spaţiul din apropiere, devenit vital, trebuind să funcţioneze şi în tine, înainte de posibila dobândire a lui, prin unele corespondenţe, pentru ca tu, ca individ, să poţi exista. Realitatea îl obliga să o reformuleze ca pe o intimă întrupare a unui compromis între percepţie şi aşteptare, pentru a putea în cele din urmă să diferenţieze aspectele dominante de toate fragmentele derizorii, corespondente unui timp inutil. Doar în acest mod îşi putea fabrica particularul confort. În fond, asta e şi viaţa, în aparenţa ei la îndemână, o căutare continuă a propriului confort! Pentru asta munceşti, gândeşti, mănânci, iubeşti, dormi, făptuieşti binele, pentru asta te îmbraci, pentru asta te dezbraci. Alţii, parţial-visătorii, caută acest confort dincolo de viaţa propriu-zi-să. Însă nici aceştia nu neglijează în totalitate dimensiunea lumească, materială, despre care continuă să vorbească explicit depreciativ, sau să-i sugereze conţinutul de frivolitate. Anun-ţata detaşare vizează numai unele aspecte, alese prudent pentru a nu risca un fel de traumă a visătorului, care, la un moment dat, datorită unor diverşi stimuli sau a unui complex de motive, s-ar putea trezi abuzat de tocmai realitatea pe care a des-considerat-o până atunci. Pentru că la baza proiectului, sau poate chiar a instinctului lor, oamenii de artă îşi imaginează o lume compensatorie, cea pe care o ştim cu toţii nu le este, în consecinţă, de ajuns... Vieţuirea, simpla ei desfăşurare în timp, îşi cere grabnic drepturile pe care, posibil, să le şi aibă... Condiţia umană nu este interpretabilă, mai degrabă poate fi negată, ca exerciţiu intelectual, social, taumaturgic. Parţial-visătorii, aşa îi numise la un moment dat pe scriitori, ajutaţi de către cei de dinaintea lor, pentru că fiecare opţiune are, în fond, la baza ei opţiuni asemenea, care validează şi, totodată, asigură o continuitate a posibilităţilor umane, dar şi o validare a lor, semnalizau o modalitate de adaptare la aspectul social al existenţei, prin reconversia unor neadaptări. Aceste neadaptări nu se constituie tot timpul într-un defect al individului, ele pot fi, din punct de vedere al unei arhitecturi spirituale, dovada unui caracter frumos, neconciliant cu rugozităţile mediului, cauze-martor ale deprecierii noastre. Artiştii, în general, îşi propun uneori să devină nici mai mult, nici mai puţin decât asistaţi ai cosmosului, făcându-şi din lumea de aici, din viaţa pe care o trăiesc evitându-o, un fel de asigurare pe viaţă. Frumoase pretenţii! Straşnice acrobaţii ontologice! Probabil că, dacă s-ar găsi cineva să îi caute pe sub haina pe care au preferat să ne-o arate, ar găsi doar o lungă şi însingurată temere de moarte, îmbrăcată direct peste suflet.

Marin Petreanu ştia că nu trebuia să se plictisească de acel oraş. În fond, era spaţiul său vital, în care urma să se perfecţioneze, prin aceeaşi adaptare, ca un organism biologic căruia îi este poruncit să se proiecteze spre înainte, în acest lanţ al vieţii, despre care ştim cu toţii, dar despre care n-am aflat ce sau pe cine priponeşte.

Pe de altă parte, nimeni nu preferă să se plictisească de intimitatea lui, nici de arealul în care are acces la cunoaştere, indiferent care ar fi acesta, de proiectul ori de metoda pe care o are.

În fiecare zi, naufragia în acelaşi loc, numai cauzele şi condiţiile erau diferite. Şi tot zilnic trebuia să se salveze! Aceea a fost prima probă a răbdării... Era însă o răbdare citadină, banalizată de previzibil, nespiritualizată, fără o dimensiune de natură iniţiatică.

Dacă durerea fizică, uneori salvatoare, atenţionează asupra unor probleme ale trupului, ale materialităţii noastre, fiind, în fondul ei, un lucru bun, care ne aduce din când în când aminte că existăm, atunci cu atât mai mult o durere sufletească poate să fie cel dintâi semn al unor maladii ale sufletului şi, implicit, începutul prezumtiv al vindecării. Trupul poate fi lovit de o singură boală, dar acest lucru nu este cu putinţă în cazul sufletului. Aici, maladiile sunt obligatoriu legate între ele, întrepătrunse. Coexistă alimentându-se reciproc. Şi cred că mai sunt două argumente pentru care sufletului nostru nu i se poate asocia decât un complex de maladii, ci nu o singură boală. Primul argument este unul logic: sufletul, fiind un întreg nedivizibil, o entitate care nu poate fi fragmentată, nu permite suferinţe specifice unei părţi, unui fragment, aşa cum se întâmplă în cazul trupului, astfel încât bolile de natură sufletească vin împreună, nespecializate în atacul asupra unor organe sau a unor părţi ale trupului, mai mult ori mai puţin expuse. Al doilea argument, destul de uşor de abordat, poate fi înţeles într-un registru al intuiţiei, episodic verificate în viaţa cotidiană: voinţa şi opţiunea, ca atribute ale umanului, nu se pot restrânge, în efect, asupra unui singur aspect al realităţii trăite ulterior manifestării acestora. Neajunsurile sufletului creează o parte dintre neajunsurile lumii care te înconjoară.

Adolescentul sticlos, care nu are timp şi nici nu poate să-şi permită două stări identice, loc de incidenţă incandescentă dintre defecte şi calităţi, ambele arzându-se atunci, în pers-pectiva unei distilări de mai târziu, dădea semne că se va lăsa fisurat de temperaturile diferite ale unor cicluri banale. Sal-varea zilei nu era decât obişnuinţa în care trecea noaptea. Clădirile şi oamenii erau doar un simplu decor, unul dintre cele la care avea un acces deplin, iar importanţa pe care o acorda tuturor era corespondentă. Singura deosebire consta în faptul că umbrele oamenilor puteau să meargă alături de el, însoţindu-l în unele crezuri, în unele mirări, întocmai ca nişte păreri despre sine...

Nu-i era uşor să se agaţe cu vitalitate de un oraş care părea că este mereu amorţit în starea vremii, ca un beţiv părăsit, întâlnit însă pe lângă ziduri mărginaşe de alţi beţivi asemenea lui şi lovit cu picioarele în bărbie doar pentru că s-a îmbătat la o altă masă.

Într-un final, beţivul rămânea uitat pe străzile lumii, din vina nimănui, doar pentru că nu se găsise nimeni să se gândească la adevăratul motiv pentru care oraşul a început să se îmbete cu timp. Aşa cum nu te poţi agăţa de un om băut decât atunci când îţi dă forţă prietenia, tot aşa nu te poţi repre-zenta alături de oraşul în care locuieşti, atunci când acesta trăieşte după reguli străine. Te cenzurează un fel de jenă, o dorinţă de a nu-l atinge, de a nu avea de-a face cu el, de a nu te contamina de beţia şi de singurătatea lui. Puţini îi oferă braţul în noapte şi nici despre aceştia nu ştim tot timpul pentru ce o fac...

Deşi oamenii ieşiseră pe străzi, socializându-şi propriile speranţe, în realitate golul îi îmbrăca încet. Şi nimeni nu se oprea să le atingă nimbul. Mersul lor era un mers al aşteptării şi al dezmorţirii, asemănător întrucâtva cu deplasările care se întâmplă în interiorul închisorilor. Acele plimbări alimentează şi decid, incipient, ierarhiile unor noi sisteme sociale, încropite pentru validarea unei realităţi brusce, în interiorul unor curţi bine păzite, unde criteriile clasicizate se retrag discret sau chiar sucombă în faţa unora noi, cel mai probabil gregare, simptom al unei continue posibilităţi de revenire a societăţii de tip primitiv, chiar sălbatice, în urma unei fracturi a civilizaţiei. Natura umană are un alt ritm de civilizare în comparaţie cu ritmul convenţiilor... Şi mai cred că în om, indiferent de sta-diul istoric, organismul biologic va fi dominant organismului social.

Faţă de oamenii pe care îi vedea, avea sentimente diferite - de la o dragoste puternică şi până la o formă de ură sublimată, dispreţul. Nu-i convenea faptul că ei nu înţelegeau că fără un proiect de grup nu erau decât o materie primă a timpului, destul de impură. Poate că nici timpul nu era al lor, un timp rămas neasimilat, trăit prin delegaţie. Mulţimea de semeni, dinamica lor, pot fi înşelătoare atunci când înţelesul se opreşte doar pe o imagine ingenuă, netrecând niciodată dincolo, înspre efect, furişându-se de lume sub marginea luminii. O aglomerare de indivizi, circulând care încotro, posibil să ascundă lipsa traseelor pe care ar trebui să meargă, cu rost, acei oameni liberi...

Aşa se vedea atunci România, mare numai în entuziasmul ei de a-şi fi îngropat piticul care o purtase în imaginare victorii. Degeaba deschisese Revoluţia cutia cu întâmplări minunate, ni-meni şi nimic nu învăţa oraşul cum să meargă, iar el era amorţit de la sine, obosit de însuşi entuziasmul pe care îl mâncase de foame. Parcă ar fi fost anesteziat de chiar timpul cotidian, pentru o potenţială intervenţie chirurgicală, nemaivenită însă.

Alteori, adolescentul Marin Petreanu se gândea că poate aşa se desfăşoară de la sine lucrurile, obligatoriu, fără stăpân, că toate neajunsurile văzute nu sunt decât efectele unei reacţii, pe care o are vârsta lui, la realitate. Oricum ar fi fost, îşi datora nişte gânduri care, întâmplător, sfârşeau cultural, agonizând în idei pentru poeme schiţate şi lăsate pentru mai târziu.

Viaţa începea atunci, aproape insesizabil. Îi privea atent tresăririle, cele destinate lui, gest însoţit de o durere specifică a ochilor, ca atunci când intensitatea luminii este mult prea mare, ori când trecerea de la întuneric la lumină se petrece brusc.

Scriitorii din oraş îşi găseau ei înşişi un rost, abuziv dintr-un anumit punct de vedere. Păreau mulţumiţi de importanţa şi de condiţia lor - cu adevărat o mare ciudăţenie! Pe o pagină de notaţii îi mai numise oameni cu întrebări în loc de pălărie. Aşadar, urma să îi salute şi să le primească salutul. Ei se puteau întâlni în locuri unde se presupunea a fi ceva legat de vreo artă, în clădiri înalte şi cu multe trepte, la mese largi care îşi aşteptau cenacliştii, cu pasiunea măgarului pentru sac. Pe scriitori îi puteai cunoaşte după privire: deşi părea mai amplă, ea pornea tot timpul mai de jos, accentuat supusă, parcă ar fi purtat greutatea de secole a unei clase obligate a se considera inferioară social. Şi vorbeau afectat, în mai multe registre de intensitate, insistând pe frazări care sugerau neîndoios importanţa cuvintelor rostite. Şi se mai puteau recunoaşte după hainele care păreau a fi de o nobleţe specială, îmbrăcăminte-martor a timpurilor în care ei s-au desăvârşit... Hainele lor învechite erau ca o uniformă de castă, un însemn social. Şi foarte răi! Însă nu era o răutate direcţionată precis, nici nu susţinea prin ea însăşi un interes anume, era doar o percepţie peste care puteai să treci simplu, numai cu ajutorul propriei răutăţi...

Cu toate acestea, îi simpatiza, erau singurii cu care dorea din când în când să socializeze. La început, mai timid, mai nesigur, apoi chiar implicat. După două-trei zile îi erau prieteni de-o viaţă! Şi această viteză, cu toată bucuria ei, tot vârstei îi aparţinea, adică nu i se cerea timpului nici un fel de socoteală, nici un fel de convenţie.

Atunci, în România, se despărţeau clasele sociale, sub pretextul dar şi la adăpostul unor evenimente, exact ca nişte ape, lăsând loc de trecere unei istorii specifice. Fiecare clasă cu profeţii ei... Şi abia ştia una de existenţa celeilalte, dispreţuindu-se frecvent reciproc, asigurându-se în acest mod, fiecare în parte, că ea deţine preocupările esenţiale vieţii, cât şi inteligenţa abordării ei. Politicienii şi oamenii de afaceri trăiau un complex cultural, mult mai uşor de ascuns, oamenii de cultură aveau un complex material, vizibil în cele mai neînsemnate gesturi de circumstanţă, de la salut şi până la clamarea unei nedreptăţi sociale pe care o trăiau cu toţii. Observase că, în societate, încă mai produceau fascinaţie sintagma "oameni de cultură" şi cuvântul "scriitor", deşi înţelegea că majoritatea reprezentărilor sunt construite doar pe nişte presupuneri. Aceste mărci nu fuseseră deocamdată compromise, nici de civilizaţia vitezistă, specifică anilor '90, nici de nivelurile de performanţă şi de profitabilitate socială. Marin Petreanu nu avea decât să-şi rezerve viaţa pentru a le cunoaşte, un gest la îndemână, natural, dezinvolt.

Scriitorii îi păreau simpatici atunci când îi surprindea, în discuţii, că îşi făceau, cu îngâmfare, din propriile cugetări, trambuline, pe care să încerce săritura de mai târziu. Toţi îl puneau în temă cu importanţa fiecăruia în parte în acest domeniu, la care el va putea avea acces numai dacă le-ar fi permis să îi fie mentori. Tot drumul spre casă îi arătau cum se înalţă ca importanţă culturală deasupra tuturor, cu mişcări şi gesturi mai mult sau mai puţin atletice, impresionant sau ilar, nu mai conta, nu avea nici un sens să facă vreo distincţie. Şi parcă nici timpul nu ajuta la nimic. Imediat observabilă era doar ţopăiala care avea rostul primordial să îi avertizeze pe ceilalţi că ei se pregătesc de marele salt, saltul decisiv în eternitate. Iar dacă el, ca neofit de ocazie, este cuminte şi va sta pe aproape, îl vor lăsa, îngăduitor, să îi prindă de haină.

Poate că menirea scriitorilor, a oamenilor de artă, în genere, este una de conjunctură: valorificarea propriilor mâhniri şi suferinţe în experienţă intelectuală, pe care vor să o lase, obligatoriu, predestinat, lumii care stă să vină, pentru ca aceasta să îşi spună sieşi că a existat, de vreme ce sunt mărturii în acest sens. Prin urmare, mai poate exista! Sau poate că rostul lor este numai să creadă aceste lucruri. Să alimenteze astfel o predispoziţie... Mâhnirile şi suferinţele există pentru ca unii să aibă acces la realitatea întreagă.

Câteodată, în zilele frumoase, Marin Petreanu străbătea oraşul, ca pe un cadavru frumos. Îi plăcuse acea exclamaţie cu care întâmpină, uneori, vizitatorii unei înmormântări, de obicei femei voit afectate, familia îndoliată, imediat începând discuţii scurte despre aspectul trecător al vieţii, despre lipsa de sens a eforturilor şi a muncii, dacă tot nu poţi să iei nimic "în lumea de dincolo". Acea exclamaţie, făcută la aproximativ cinci secunde de la intrarea în camera de veghe, suna cam aşa: "Ce frumos este!" Referinţa era, desigur, la mort. Însă auzise şi varianta savantă a respectivei nevoi de complimentare, de solidaritate făţişă înaintea momentelor de neevitat din viaţa unei familii. Aceasta era: "Dar arată splendid!" Ce conţinut substanţial avea acea conjuncţie adversativă! În acest sens, oraşul îi părea într-adevăr frumos.

Colinda străzile în căutarea unui gest cât de mic, a unui semn vital, măcar a unei fete cunoscute şi, bineînţeles, fru-moase, care să-i pulverizeze, în darurile ei, toată acea stare parazitară. Foarte des, în drumurile sale, căuta parcul oraşului, unde fuseseră lăsate de către Brâncuşi acele obiecte de piatră, foarte provocatoare, pentru Marin Petreanu, în relaţia cu lumea dimprejur. Sculptorul şi-a însuşit nişte sensuri dintr-un fond străvechi, pentru a da realităţii româneşti o eternizare a pre-zentului, o variantă a salvării acestui prezent reproiectat estetic. În fond, respectivele opere erau nişte chei de înţelegere a neamului pe care l-a mărturisit până când ochilor săi nu le-a mai trebuit lumina. Petreanu, fără prea multă informaţie, nu le prea înţelegea formele şi importanţa, dar le simţea familiare şi îi produceau confort. Aveau un mister.

Marin Petreanu gândea că, în loc să simtă în el marile straturi de milă şi condescendenţă faţă de localitatea în care trăieşte, ar fi potrivit, profilactic, să încerce să se confunde cu ea, să poarte acelaşi chip de mort, norocos de frumuseţea lui...

Ajunsese acasă mai devreme, după câteva ore de fotbal în sala polivalentă, lângă stadion, şi dorea să citească sau să deschidă televizorul. Ezita între opţiuni. Îşi simţea gâtul plin de praf şi avea o nevoie teribilă să mănânce. Cât mai repede! Nici programul de apă caldă nu trebuia pierdut. Chiar şi din acest punct de vedere, trecuse huzurul de după revoluţie. Acum, programul era strict: 20.00 22.00.

Una dintre cele mai mari plăceri, pe care şi le descoperise, cu excepţia bine conturată a celei sexuale, era senzaţia când, după o baie fierbinte, îşi punea în picioarele proaspăt şterse o pereche de şosete moi, lăsându-se apoi ostatic unei stări când nu ai nimic de făcut, un fel de paradis neînregimentat în vreo religie, un paradis la îndemână, dobândit cu minimum de efort, un rai pentru care nu ai nevoie să excelezi în ceva şi care ţine de simpla voinţă. Acelea erau cele mai apetisante momente pentru a-şi parcurge împărăţia de nemaigăsite miresme şi peisaje ale propriei vanităţi. Oare acel antic "Cunoaşte-te pe tine însuţi!" nu ar putea să aibă şi un astfel de sens? De cunoaştere a mândriilor personale? Ce este omul în primul rând? O vanitate trăită!

Mama nu-i ajunsese încă acasă, aşa că trebuia să-şi pună singur masa, foamea nu-i mai permitea complicaţia cu încălzirea mâncării, acea senzaţie acută domina sfaturile mamei în legătură cu temperatura optimă a hranei care urmează a fi introdusă în organism. Trebuia să ia ceva de prin frigider, mai ales că acum se şi grăbea, începeau "Actualităţile", jurnalul de ştiri al Televiziunii Române, şi vroia să vadă ce o mai fi prin Basarabia, ce se mai întâmplă cu acel război.

Sfârşitul de martie îi părea neobişnuit de cald şi, cel mai probabil, nu era numai impresia lui, strada Victoriei era plină de familii noi, plimbându-şi copiii în mediul în care ei aveau să crească, să se ridice din acele cărucioare înspre braţele părin-ţilor, mai întâi, apoi înspre lume şi, în cele din urmă, înspre cer, înspre nişte braţe nevăzute despre care vorbeau mai mult bătrânii, prin satele României. Posibil ca acest romantism comod să fi fost tot una dintre poruncile naturii.

Camera din care îi privea era camera mamei, nu foarte mare, intimă, caldă, cu două ferigi în geam, două tablouri, dicţionare de limbă franceză, de limbă germană şi câteva reviste de terapie naturistă. De fiecare dată, privitul de la fereastră îl recepta ca pe o voluptate şi asta îl amuza. Şi în copilărie fusese la fel, aproape că ar fi putut să recunoască faptul că a crescut la fereastră... Deasupra unei răscruci de drumuri, de la nivelul etajului al treilea, într-un oraş situat la mai puţin de douăzeci de kilometri de Târgu-Jiu, Sadu, localitate situată la intrarea în Defileul Jiului, dinspre Oltenia înspre Transilvania, rămasă celebră datorită, în primul rând, fetelor politicoase de acolo şi, în al doilea rând, datorită unei fabrici specializate în componente de armament uşor, capse de iniţiere şi muniţie de război. Pe lângă acestea, mai existaseră şi alte două linii de producţie: frigidere şi acordeoane. Pentru camuflaj...

Simţea nevoia, deşi obosit, să se alăture mulţimii care îi dădea impresia că se mişca pe străzi, asemenea unui banc uriaş de peşti mici, care trăiesc într-o coordonare precisă, impusă genetic, ca singură şansă de a putea să exişti în oceanul imens, ca singură posibilitate, atunci când eşti infim, de a părea, alături de cei asemenea ţie, un organism uriaş, compensatoriu pentru neînsemnarea de la nivel individual, organism colectiv ocolit de marii prădători, imposibil de abordat de prădătorii mai mici. Mişcările trebuie să aibă ceva din precizia lui Dumnezeu. Impuse ancestral, sunt singura şansă de a te apăra, ca specie, în acel banc protector, aparent fără margini. Singura variantă pentru a migra prin timp. În care fiecare individ reacţionează din instinct pentru a-l proteja pe cel de lângă el. Dar asta se putea transla mai puţin oamenilor, ei, pe lângă toate instinctele, leagă raţional universul de propria lor persoană, iar când nu le reuşeşte acest demers, devin sensibili la depresie...

Evident, această mulţime de oameni, care se preface a fi un singur organism biologic, înfricoşător prin dimensiuni şi prin mişcare, este doar o aparenţă înaintea peştelui celui mare, a monstrului real, fizic, a sistemului social, mereu înfometat, care ne îngurgitează prezenţa cu nesaţ şi cu spor, trecând în viteză şi înnoind mereu exemplarele mărginaşe. Zadarnic copiindu-şi unele altora mişcările. În loc de ocean, oamenii călătoresc în căutarea hranei printre evenimente şi reprezentări personale, cele mai multe, dar şi ale altora. Fireşte, există mai mulţi prădători, uşor de identificat într-o existenţă, nu doar acest sistem social, însă, respectivii inamici, fiind fireşti, naturali, nu are sens să mai poposim asupra lor, e de ajuns să înoţi, având conştiinţa că logica naturii este mereu şi din totdeauna împrejurul tău.

Aceea era singura stradă din Târgu-Jiu care ar fi putut să fie socotită familiară, singura fără un sens practic, programatic, util economic. Traversa inima oraşului, fără nici un rost, rămânând recreativă până la capăt, a oamenilor. De altfel, reprezenta şi unicul traseu pentru promenadă, căutat loc al întâlnirilor, al restaurantelor, al agaţamentelor de tot felul, al sediilor de partide... Agora oraşului era tot aici.

De la magazinul Parângu, înspre Prefectură, de la cinematograful Victoria încolo, partea stângă a străzii era mângâiată cu distincţie aristocratică de fostele clădiri boiereşti, de fostele prăvălii, salvate, printr-o minune, de la demolarea care ar fi trebuit să precizeze bine numele de "Victoriei" al acestui traseu principal pentru migraţia bucuriilor simple ale oamenilor, dintr-un timp prezent într-unul care va să fie. Prezent... Ce falnică impresie a percepţiei timpului! Timp în care se moare. Şi moarte în impresie.

În partea dreaptă, erau blocuri imense, cu opt-nouă scări, care au înlocuit, într-o vară, fosta parte dreaptă a străzii celei vechi, mărturie prudentă că oraşul existase şi mai înainte de începutul istoriei de aur, cea care scufundase omul nou în rahat, pentru ca acesta să vadă că este din aur inclusiv lingura care îi fusese pusă în mână pentru ca, mâncând, să se poată dezgropa.

Acele blocuri înalte, nu neapărat urâte, erau demonstraţii de forţă, născute dintr-un posibil complex de inferioritate. Pe mijlocul străzii, foarte largi, se vedeau a fi mimate grădini şi ronduri tricolore de flori, direcţionate, precis, de ancadramentul stâlpilor şi gardurilor metalice. Iluminatul nocturn era rânduit pe nişte stâlpi "stilizaţi" sub forma unor felinare înalte. Trotuare late, mozaicate cu marmură, permiteau alunecarea de melc a tuturor prin vegetaţia nopţii, care acoperea cu multă fojgăială moartea de sub ea. Cerul gol, puţin mai deasupra, mângâia condescendent golul pământului. Acest cer de sub, construit şi înălţat din alte traiectorii, din alte vibraţii, din alte lumini, se putea atinge...

Chiar şi despre oamenii pe care îi vedea ştia că împrospătau istoria. Trebuiau şi aceştia să se ducă undeva, tot împingând cărucioarele pentru copii. O direcţie nevăzută îi subsuma pe toţi.

Petreanu ieşise din casă, nu-şi propunea să meargă undeva anume, începuse să îi fie sete. Dacă se va simţi inspirat, are să intre la una dintre acele terase din faţa Hotelului Gorj, poate chiar în Lider, pentru un suc şi câteva priviri, aruncate discret evaluator pe la mesele dimprejur. Acolo era un loc de consumat melancolii în fum de ţigară, cu puţină muzică, atât cât să nu mai auzi cântecul oraşului, să uiţi o clipă câte ai de făcut pentru a nu dezamăgi rude apropiate, pentru a nu înşela aşteptări şi chiar pentru viitorul personal, cel care există numai pentru ca ţie să îţi fie mai bine...

La aceste terase, vin câteodată domnişoare libere. Dacă te cunosc, pot vorbi mai relaxat şi îţi cer păreri despre cum să îşi petreacă timpul... Dacă nu te cunosc, cu atât mai mult simt nevoia cunoaşterii corespondente. Astfel de discuţii i se păruseră mereu interesante datorită multiplelor maniere de a mima ascunderea continuă a mizei reale. Ofereau acces deplin în a vedea femeia tânără, fără nici un fel de armură lucitoare şi rece, stranie prin însuşi faptul de a fi atât de aproape, de a se o-feri aproape de la sine. Parcă toţi ar vrea să scape de timp, să-şi grăbească rostul, de la fericire şi până la împăcarea cu ea. Asta e tot ce caută pentru că numai asta ştiu. Puţini oameni pot să afle mai mult decât ceea ce ei deja ştiu. Dacă s-ar fi putut, s-ar fi dus undeva în preistorie pentru a putea privi primele iubiri, acele iubiri consumate în peşteri, patimi ale progresului... Să-i vadă pe acei oameni, dacă aveau şi ei prezente pe chipuri atât de cunoscutele expresii. Se mulţumea însă cu ceea ce privea aici, cu acele feţe desfigurate şi pierdute pe drumul de la carne înspre suflet.

Ochii i se eliberau într-o lumină nouă, grăbindu-se în alungarea beznei de sub frunte. Marin Petreanu îşi dorea să adune polenul unei mieri care întârzia mereu, care şi acum stătea să întârzie... De acum încolo, mai toate gesturile şi mai toate înţelesurile sale urmau să fie legate de acea dorinţă a contopirii cu o carne străină. Femeile frumoase erau dumnezeii care îl supuneau pentru a-l elibera mai apoi... Ce sclavie fără orizont!

Poate că toată lumea dimprejurul său era plină de întâmplări care nu aveau legătură cu el. Această situaţie nu trebuia lăsată aşa, în tentaţia ei absolută. Între igrasia lumii şi igrasia oamenilor puteau exista numai gesturile lui... în rest, ce ar fi putut să conteze? Acest gând îi furniza un confort. Cele mai frumoase idei, în tandreţea lor, sunt ideile cele mai uşoare, mai joase. Astfel, sensibilitatea oamenilor va putea fi alimen-tată mereu..., obişnuită la pervertiri de tot felul.

Pentru a ajunge la acele priviri, care se înalţă neglijent şi nesigur din paturi, ca nişte pui întârziaţi de pasăre, trebuiau discuţii care să panseze părţile expuse ale sufletului şi o răbdare formală. Uneori, nu mai mult de câteva zile. Două, trei, patru, în funcţie de raţionamentele secrete ale femeii, ca să poată ea să stabilească pentru ce şi pentru cât să aştepte, iar, la sfârşit, să poată controla ce şi cât va putea să administreze din ceea ce îşi dorise iniţial...

Pentru a nu fi victima aşteptării şi a respectivei porunci, învăţase să aştepte mimat detaşat clipa victoriei, să administreze el însuşi timp, în vorbe, în zâmbete, ori gesturi. Momentul sublimului câştig era atunci când podul palmei aluneca, ducând cu sine chilotul, subţire, inefabil, desprins cu vârful degetelor de şoldul arcuit, învelit, catifelat, în tinereţe, martor al importanţei unei secunde, o clipă din această mare nebunie, covârşitoare informaţie, pe care cu toţii o numesc viaţă, viaţa lor.

Multe femei-fantasmă treceau înmugurite şi foarte frumoase. Încă de pe atunci, Târgu-Jiul era un oraş al fetelor care premiau imaginaţia. Toate se duceau înspre bătrâneţea lor, căutând mereu iubiri care să mai compenseze din efectul unor fragmentare treziri la realitate. Negăsind, se mulţumeau şi cu dăruirea simplă, surogat pentru tot ce şi-ar fi dorit de la viaţă şi nu puteau să aibă. Numai atât puteau să decidă ele singure din ceea ce avea să li se întâmple şi, din timp în timp, decideau... Altele ştiau câte sentimente de cristal, mult prea casant, se spărseseră pe abdomenele lor întinse şi albe. Este plăcut când nu ai nici un fel de prudenţă, când doar aştepţi, într-un timp pe care îl ştii îndeajuns de scurt, până la acea împlinire simplă, prilejuită de o dăruire spontană şi şchioapă.

Mai toate femeile aprobă mângâieri şi atenţii, este în spiritul lor, considerând că, în tot acest timp, se vor putea hotărî dacă să accepte sau nu să se dăruiască, un timp al dăruirii programate, pe care îl cred că operează sau trece în favoarea lor... Până la urmă, se vor da, vor fi de acord cu prima lor utilitate, aceea cu care au fost împodobite, încă de la începutul istoriei, pentru acest spectacol din care fac parte şi pe care mai mult îl trăiesc decât să îl vadă. Pentru confortul acelui respect de sine, de neînlocuit pentru ele, au aşteptat destul! Minunea nu vine! Să primească, aşadar, înlocuitorul minunii. Nici măcar nu trebuie să-l caute. Mereu e în apropierea lor. Este nevoie numai de o întindere şi de o deschidere. Tot timpul un bărbat aşteaptă lângă patul lor cochet. Şi chiar în trupul lor se află plăcerea, nu trebuie căutată nicăieri altundeva. Această plăcere este singura în care viaţa se simte cu carnea, adică tocmai cu lu-crul de existenţa căruia eşti sigur... Femeile se hotărăsc dintr-o dată, ţine de moment, pentru o variantă sau alta. Noi, mai sinceri, suntem hotărâţi tot timpul. Rareori o femeie îşi schim-bă hotărârea dacă miza nu este consumată. Cât timp se lasă mân-gâiate, cât timp sunt de acord să ne observe astfel, să vadă şi să simtă de câtă protecţie dispunem, ele ni se dau, fragmentar, pentru început. Mai apoi, acest lucru se întâmplă din ce în ce mai mult, până într-o margine, până atunci nebănuită, a fires-cului. Poate că ele vor numai să vadă, subtil, dacă noi înţe-legem cât de important le este darul şi cât de recunoscători am putea să le fim mai spre sfârşit. Ne ştiu foarte bine ţelul, idealul nostru viu, umed şi cald, alături de mulţumirea veche, mas-culină, posedantă, de a ne lăsa amprenta în prezenţa lor conjuncturală. Au aflat că, în acele momente, premergătoare, nici nu ştim ce să le mai facem, cum să le mai îmbiem din cuvinte şi gesturi, cu ce să le mai convingem că nu este vorba de nici o greşeală pe care ar putea, în cazul nostru, al fiecăruia dintre noi, să o facă... Ne cunosc dependenţa, ştiu şi simt că le-am da orice, ne numai să accepte să le arătăm cât putem şi cât vom mângâia, cât noroc a dat peste ele. O singură dată le simţim prizoniere: când îşi ridică bazinul să te prindă mai bine, când se ridică pe şolduri să îţi strângă coapsele, să nu ţi le piardă cumva, în clipele care înlocuiesc fericirea... Atunci, cu nici un preţ, nu trebuie să fie lăsate singure... Menirea şi instinctul le-ar fi ameninţate decisiv. Numai în acele momente şi femeia ar fi gata să dea orice din ce are sau din ce îşi închipuie că are, numai să nu rămână singură în clipele avântului ei existenţial, să nu cumva să îşi retragă bărbatul oferta de proximitate. Într-adevăr, ar da şi ce nu are, în cazul în care ea nu ţi-a dat deja totul... Altele, ceva mai inteligente, cunosc că bărbaţii nu dăruiesc din ceea ce au sau din ceea ce îşi închipuie că au, decât din surplus şi atunci experienţa le-a învăţat să procedeze în consecinţă... Iau mereu totul de la început, un început continuu, indiferent de stadiul relaţiei, de parcă şi ele ar fi întotdeauna noi.

Frumuseţea sufletului ca tentaţie în instinctul erotic, ca excitaţie - o idioţenie! Afirmat, acest lucru nu este decât un e-fect al ipocriziei. Pentru femei, în schimb, posibil să func-ţioneze, dintr-un sentiment al prudenţei, bine legat de expe-rienţe trăite sau povestite. Lor nu le trebuie atâta frumuseţe, nu au atât de mult nevoie de ea. Se obişnuiesc mai uşor decât noi cu o fizionomie pe care nu ar fi plăcut-o de la început. Valabilitatea acestei realităţi specifice ţine numai de faptul că pentru femeie sexualitatea, în registrul ei practic, începe cu deschiderea picioarelor, un gest fizic, motric. Cu alte cuvinte, în acest mecanism percepţia celuilalt nu este esenţială, de bază devenind numai voinţa ei, totul se reduce la o simplă comandă. Apoi, interiorul este cel care le ajută mult, să nu mai fie muncite de atâtea diferenţe, distincţii. La bărbat, doar miza carnală de dinaintea lui devine erecţie. Nu ştiu câte erecţii vor fi fost înfiinţate de frumuseţea sufletului. Pentru bărbat, frumuseţea fizică are scop interior, este de proiecţie interioară, mult mai cinstit, fără ipocrizii. Simţim imediat că frumuseţea exterioară a unei femei trebuie urgent descoperită şi consultată şi pe dinăuntru, să putem să ştim ce poate ea să ascundă... Suntem siguri de simfonia celor două aspecte.

Astfel de idei fuseseră din când în când plasate experimental în discuţii purtate prin baruri, unde sunt alte legi ale naturii sociale, unde nu trebuie să faci nici un fel de impresie de lungă durată, sau, mă rog, să nu-i jenezi ei confortul pe care şi-l caută. Femeile, cu precădere, caută un confort, noi căutăm un loc, împodobit cu o fizionomie cât mai confortabilă masculinităţii noastre.

Convins că era printre puţinii care controlau în acest mod realitatea, poposită la o terasă târzie, printre puţinii care ştiau să consume gurmand această mâncare banală, poate singura mâncare comună şi tradiţională în acelaşi timp de pe întreg cuprinsul pământului, alimenta atent curiozităţile formale ale vreunei fete, cele echivalente vârstei, punând în răspunsuri, ca din întâmplare, curiozităţi şi mai mari. Cu o plăcere, poate puţin perversă, uneori nu propunea nimic. Aştepta, sigur pe el, în bucurie, iniţiativele lor, atât de tremurate, de ezitante, ca norocul unui popor ieşit dintr-o luptă pe care a purtat-o numai aparent. Şi degusta toată aşteptarea.

Barul oferă tuturor siguranţă, de diferite feluri, după cum sunt slăbiciunile şi labilităţile lor. Acolo vin toţi pentru a fi înţeleşi de către ceilalţi abandonaţi. Colegi de slăbiciune, au nevoie să se regăsească unii în alţii. Să îşi argumenteze reciproc opţiunea şi condiţia. Cel puţin din acest punct de vedere, el era liber, nu-i trebuia nimic din toate acestea... Ura alcoolul, beţivii nu-i plăceau. Considera, greşit, că această înclinaţie este un efect al prostiei.

În urmă cu vreo câţiva ani, pe la începutul adolescenţei, primise un sfat de la Druşu, unchiul lui de la Nistoreşti, de peste Olteţ, copilul cel mic al lui Sandu Dănescu şi al Nicoliţei, student pe atunci la Institutul de Mine din Petroşani. Această sugestie fusese făcută, probabil, nu-şi mai aducea aminte exact, pe când se aflau prin târg pe la Polovragi, ani buni neplecând unul fără altul acolo, în ziua de Sfântul Ilie şi în săptămâna care o premerge. Acest Don Juan al Văii Jiului şi al împrejurimilor Alimpeştilor, posibil mai inteligent şi mai frumos decât prototipul, îi spusese aşa: "Să nu încerci să agăţi fete pe care nu crezi şi nici nu simţi că le vei putea agăţa. Acelea să fie lăsate pentru altădată. Singurul lucru pe care trebuie să îl ai în vedere este să te ţină minte cu ceva, cu un gest ori cu o vorbă mai surprinzătoare, neurmată de nimic altceva." Acum era vremea să încerce felul acesta de undiţă. Îşi aducea aminte cele trei-patru scandaluri de prin Polovragi, locurile pe unde dormeau, cum venea Dănescu după ei, cum îi aşteptase Măria cu parul în mână, pentru a se apăra de câini, la piciorul podului, şi zâmbea.

În realitate, oare ce ar fi putut să ascundă, dincolo de autosugestia corespunzătoare, sfatul respectiv? Pentru că mai toate aceste intenţii au şi o altă prudenţă, ascunsă sub aceea care este sugerată mai mult sau mai puţin evident. Era numai o tehnică ori numai o tactică? Banala diferenţă dintre ele? Se referea oare la încrederea în sine, care premerge proiectului, obligatorie, tropicală şi exuberantă interior? La acea siguranţă afişată "de la sine", care place atât de mult, care sugerează încredere şi dă sentimentul... protecţiei?

După neverificata lui părere, notase undeva, "pentru a putea cuceri o femeie, evident, dintre cele care au în exces posibilităţi, dintre cele care aleg şi care doar acceptă pe unul sau pe altul dintre aspiranţi, trebuie s-o împingi într-un colţ al timpului. Să nu o laşi să se desfăşoare în trecerea generală, ci să creezi un timp numai al ei, legat de timpul tău. Apoi, mai e nevoie doar să complotezi cu trupul tânăr al femeii. Nişte gesturi, întâmplătoare uneori, alteori fireşti. Şi cu sufletul, dacă mai poţi, prin intermediul unor vorbe. Să te împaci mai mult decât confidenţial cu viaţa ei, pe durata acelei perioade pe care ţi-o doreşti." În iubire, credea Marin Petreanu, oamenii trebuie dresaţi. Femeile, chiar mai mult şi mai aplicat decât bărbaţii, la ele fiind mai pronunţate esenţa şi rostul iubirii...

Considera vârsta de douăzeci de ani ca fiind o coroană de aur a bărbatului. De când era în gimnaziu, la Sadu, calculase anul când va avea douăzeci de ani... Acela fusese un gând atât de puternic, încât îşi aducea aminte inclusiv locul în care se găsea atunci, chiar şi cum era îmbrăcat: era în faţa terenului de sport al liceului, în drum spre "bază", unde se juca un foarte bun fotbal, fiind improvizat echipat în alb-albastru, cu sigla Universităţii Craiova pe şort. De altfel, aproape tot ce îmbrăca atunci era alb-albastru, acel club de fotbal fiind întruparea singurului său dumnezeu, ipostaza fericirii, prilejul celor mai solide emoţii, dacă s-ar fi putut cumva clasifica emoţiile după criteriul stărilor de agregare din lumea fizică. 20 de ani! Nu mai avea mult timp de aşteptat pentru a se considera împlinit, adică pentru a se şti de douăzeci de ani... Deşi semnele nu năvăliseră încă, fericirea acestei vârste se apropia. Până atunci, merita să se pregătească puţin, măcar să cunoască bine caracteristicile chimico-fizico-biologice ale spărgătorului de gheaţă, cu care va naviga, sub un pavilion onorabil, peste polu-rile lumii...

Aştepta vremea în care va putea să îşi găsească o femeie frumoasă şi care să fie numai a lui, pe care s-o aibă oricând va dori, s-o aibă continuu, până când va simţi că el, cel muncit, cum nu se poate descrie, de zbaterile şi de mofturile cărnii, nu va mai putea să se ridice de jos, nimic să nu se mai ridice de jos, deşi acest lucru îi părea aproape imposibil. Îşi dorea o vlăguire deplină, aproape de limita vieţii, încât abia să se mai poată percepe, la nivelul senzaţiei, pe sine. Deşi nu cunoştea această stare, o prefera spontan chinului continuu, neliniştii, zilnicei nefericiri care-l prigonea cu o ură dintre cele mai mari care vor fi fost prin istorie.

Deseori, sub acest aspect, se gândea la sine ca la un vicios, încercase chiar şi o definiţie. În viziunea lui, viciul era oricare dependenţă care nu este esenţială pentru a trăi...

Din experienţa lui, destul de limitată, mai mult conjuncturală şi nesigură, i se părea, şi se considera îndreptăţit de logică să creadă aşa, de anatomia ei specifică, misterioasă, că înăuntrul femeii trebuie să fie o şi mai mare plăcere, pentru a putea să accepte, o situaţie destul de ingrată, să răspundă, mai precis spus, nevoii bărbatului, care, într-adevăr, se pare că trăieşte în mare măsură pentru această relaţionare. Inclusiv biologia putea să furnizeze îndreptăţirea şi înţelesul acestei evi-denţe. În acest tip de ecuaţie, biologia ţinea locul matematicii.

Petreanu aştepta timpul în care va alimenta această logică sigură a naturii, bazată şi justificată pe una dintre sensibilităţile omului.

Plăcerea femeii, o dată ieşită spre lume, trebuia împinsă cât mai adânc înăuntrul ei, protejată de tot ce este în afară, adâncită cât se poate de mult, dincolo de vis...

Femeia, miza cea mai îndreptăţită a bărbatului, într-o lume care îşi continuă viaţa în principal datorită senzaţiilor, necesită tandreţe, trebuie să fie mângâiată mereu sub solzii ei de animal preistoric!

Acestui organism spiritual, prioritar, trebuie să îi afli carnea, ca singură metodă eficientă de comunicare. Dacă vei fi preocupat de suflet mai întâi, ai toate şansele să te complici şi să te pierzi într-un univers obscur, cu traectorii contorsionate, cu legi fizice aproximative, cu idealuri piezişe.

Au trecut doisprezece ani de la evenimentele în care gravitează personajul acestui roman care, fireşte, este în primul rând o ficţiune, cum ficţiune este viaţa însăşi, viaţa care tocmai a trecut sau care stă să fie. Numai prezentul poate fi considerat, de cele mai multe ori, o realitate aproape sigură... Socotind aşa, furia unor complexaţi va fi în limitele fireşti ale socializărilor de tot felul, iar comparaţiile cu ei înşişi nu vor mai avea obiect, lor rămânându-le să descopere, voluptuos şi indubitabil, cum se va putea scrie ceva ce nu s-a trăit, apreciind, în consecinţă, cu atât mai mult, talentul şi închipuirea, aceleaşi care, din timp în timp, îi fac să creadă că există... Fraza de mai înainte a fost generată de reacţia suferindă a unora, ocazionată de intenţia de a tipări pentru prima dată un fragment din acest roman, dar astfel de momente posibil că vor mai exista. Rostul acestei precizări poate fi minor, chiar şi în raport cu agresiunea care a generat-o, dar şi nimicurile trebuie luate în considerare, să nu se piardă laolaltă cu oamenii cărora le aparţin. În acest mod, îmi dau acordul, în calitate de autor al cărţii, ca ea să fie citită în registrul imaginarului şi al ficţiunii, protejând astfel de frustrări şi angoase.

De altfel, această miză, a realităţii, ci nu aceea a realizării literare, are importanţă doar pentru superficiali, ea nu se circumscrie unei performanţe reale. Dar acest roman în trei părţi, pe lângă motivul frivol de a fi luat în seamă ca autor, mai are un rost, cel puţin în proiecţia mea, o raţiune de a fi...

Cel mai greu, însă, îmi va fi nu să îmi aduc aminte, să descriu şi să înţeleg lucruri trecute, ci să intru în firea şi în capacităţile mele de atunci, adică să mă întorc într-o ficţiune, posedând realitatea şi conştiinţa de astăzi asupra acelor evenimente. Adevăratul efort va consta în a descrie şi a înţelege lucrurile ca atunci. Protejat de un umor căutat, aş spune că, după ce ai reînţeles, e greu să înţelegi ca la început, fie şi mimat, procedeu cu o potenţialitate imediată în cazul unor literaturizări la îndemână. Însă, în ceea ce priveşte gândurile acelei perioade, cu erorile, insuficienţele şi stupiditatea lor secvenţială, am găsit că ar fi bine să fie salvate în lucrarea de faţă, cel puţin pentru motivul că ele contribuiseră la deciziile luate atunci. În fond, aceste decizii au devenit baza de existenţă a cărţii. Iar, pe de altă parte, întâmplător, ele s-au dovedit a fi personalizarea unui eveniment.

În acest roman, sunt pasaje, cel puţin acea reproducere a lecturii din cenaclu, pe care oricare dintre cititorii educaţi, familiarizaţi cu literatura, le-ar putea considera dăunătoare construcţiei, intimităţii textului, discordante şi chiar lipsite de vreo valoare estetică, însă acelea au fost ideile şi gândurile de atunci ale unui personaj, venit dintr-o realitate într-o ficţiune. Dacă aş ciunti din acele aspecte ale realităţii de atunci, ar însemna să ciuntesc din însăşi ficţiunea de acum... Nu ar fi drept nici faţă de mine, nici faţă de posibilul meu cititor. Din alt punct de vedere, chiar dacă poporul din care fac parte nu mai este decât o idee, lucrurile pe care i le las sunt ideile mele, indiferent de stadiul şi de forma lor de atunci. Atât pot să-i las...

De la acele momente şi până acum, am observat că realitatea aceasta se poate întinde până la împărţirea ei în mici bucăţi prin care omul să-şi manifeste vanitatea, cum că le-ar cunoaşte şi le-ar putea chiar stăpâni. Deşi cred că împărţirea, despre care am spus, se face de la sine, poate numai datorită tensiunii (din întindere), ea trebuie asistată, supervizată cu instrumentele raţiunii şi, de ce nu, cu cele ale unui cotidian imediat, intim, confortabil.

Aşadar, pentru a favoriza cititorul să consume câteva zeci de ore de realitate "în plus", în schimbul celei de care îl deposedez, închei aici orice pretenţie de prezentare sau de justificare a acestui roman, scris în urma sugestiei şi a invitaţiei de a-l publica, făcute la un târg de carte din Bucureşti, în 2004, de către un îndepărtat amic dintr-un oraş frumos, important şi neasemuit de prietenos mie.

Prin această întoarcere într-un timp asumat, cel mai mult îmi este frică de personajul meu, cu toate că ştiu că frica, în toate formele ei instinctive, te îndepărtează de Dumnezeu. Este adevărat, nu ireversibil.

Şi nici nu ştiu, pe mai departe, cum se va purta acest personaj faţă de mine, un comportament al său faţă de tiparul şi de obiectul umbrei sale, ce prejudicii va putea să îmi aducă în realitatea noastră, de această dată, comună...

Totuşi, dacă potenţialul prejudiciu nu va fi mai mare decât dragostea, atunci despre acest roman se va spune că este preferabil că fost scris. Iar dacă nu, scrierea lui este o altă greşeală, pierdută în mulţimea greşelilor care făcură mai înainte această istorie a lumii, o jertfă. Ar putea să fie de ajuns, măcar ca etapă. Nimic din ceea ce este important, adică etern, nu se fundamentează decât pe jertfire. Dumnezeu trebuie să existe, cel puţin datorită faptului că omul este atât de mic în comparaţie cu ceea ce visează.

Aproape tuturor celor care au vorbit sau au cântat adevărul despre Basarabia le-a decis cineva un final, dar această realitate probabilă este îndulcită de certitudinea că toţi ne vom retrage cândva în spatele realităţii, indiferent de motiv, de ce facem, spunem, sau cântăm. Diferă numai felul, motivul, timpul şi preţul, dar toate sunt prea neînsemnate în comparaţie cu întregul sufletului, cu acest evident argument al Vieţii.

Pe de altă parte, această carte are un semn, care se mută din loc în loc, al unor alte aduceri aminte: în mulţi ochi ce se vor deschide şi vă vor privi dinăuntrul ei, Dumnezeu era trist. Şi chiar în unele dintre supărările mele, dacă vă veţi uita mai atent, vă veţi putea privi ca într-o oglindă.

Pentru provincii româneşti şi chiar pentru România întreagă, Rusia a fost o identitate aproape fatală, un blestem istoric, strâns împletit cu vocaţia românilor de amanţi perfecţi ai prezentului şi ai evenimentelor de tot felul, o pedeapsă, până la urmă, corectă. Deşi românii îşi comercializează mereu comunicarea, ei rămân tot singuri. Nu au învăţat nici până astăzi cu cine să se dezînsingureze, iar nenumăratele opţiuni fără criteriu le-au debilizat luciditatea. Şi, oricât ar părea de implicaţi, ei se simt, din cauza propriilor defecte, mereu stingheriţi în mijlocul istoriilor, ca un adaos de care nimeni nu are nevoie pentru prietenie. Pentru că nu au o libertate interioară, caută continuu una în afară.

Ar fi potrivit să fiu înţeles şi această înţelegere să nu deranjeze pe nimeni, nici măcar pe români: După Dumnezeu, nu am nimic mai sfânt în această lume decât ţara mea şi poporul meu. Eu nu mă consider un cetăţean al planetei mai mult decât mă consider român. Ţară nu mai am, mi-a rămas doar poporul, iar pe acesta trebuie să îl caut. Mărturisirea de faţă poate fi un acord în gamă minoră, specific rusească.

Pentru noi, Rusia a fost un Răsărit al întunericului. Însă, dacă m-ar întreba cineva ce bucurie mai mare aş vrea să am de la această carte, i-aş răspunde că traducerea ei în limba rusă, din admiraţie pentru un popor cu adevărat fascinant şi pentru această mare literatură, venită dintr-o sensibilitate deosebită, a unui suflet colectiv rusesc, cu disponibilităţi mai degrabă pentru revelaţia mistică decât pentru cea de natură fenomenologică, de expresie socială, probabil cea mai complexă dintre literaturile lumii. Ar fi o împăcare... Dar, pentru împăcare, este obligatorie rostirea adevărului. Al meu, al altora, al nostru...

În plus, eu cred că bătrâneţea vine din inimă şi măcar atât aş vrea să spun: Bucovinenilor şi basarabenilor noştri ar trebui să le fie ruşine pentru că nu mai visează, iar pe noi, cei din dreapta Prutului, cei care suntem mai jos decât ei, ar trebui să ne înspăimânte faptul de a nu le mai înţelege ori de a nu le mai şti visul. Părem cu toţi că nu ne mai reamintim, ca popor, idealurile propriei istorii. Aceasta este cea mai importantă dinamică a imbecilizării noastre şi nu este deloc onest să o considerăm culturală. Cred că numai nişte suferinţe uriaşe, corespondente unor mari calamităţi naturale, epidemii, războaie, mai pot să aducă românilor conştiinţa de sine, ca existenţă colectivă. Altfel, acest popor osteoporotic îşi va putea recăpăta numai prin cruce demnitatea.

autorul, posesor al dragostei şi al greşelii,

14 septembrie 2004

Romanul va avea trei părţi, asumate, înţelese, trăite şi aproape scrise: partea întîi sau introducere, în care se vorbeşte despre viaţa simplă, înainte de a o părăsi; partea a doua, ruina unei Românii lăsate peste Prut; partea a treia sau teatrul războiului din Transnistria, acorduri trilaterale ruso-moldo-române.